Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
121 views
Examinând contestaţiile formulate de contestatorii-inculpaţi A., B. şi C. împotriva încheierii penale din data de 21 februarie 2024, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 250^2 rap. la art. 250^1 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Analizând în concret măsurile asigurătorii instituite în cauză, Înalta Curte apreciază că subzistă temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea acestora pentru următoarele considerente:
Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.
Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.
Prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, a fost modificată şi completată Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., printre altele, fiind introdus art. 250^2 din C. proc. pen. în materia măsurilor asigurătorii. Potrivit acestui text de lege, „în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 250^1 aplicându-se în mod corespunzător”.
Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune (alin. (1). Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora (alin. (5).
Prin noile dispoziţii procesual penale legiuitorul a impus obligativitatea verificării periodice a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, putându-se dispune, în raport de particularităţile fiecărei cauze, menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii dispuse.
Având în vedere legislaţia în vigoare, în cauză, Înalta Curte constată că prin ordonanţa din data de 1 iulie 2020 a Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism s-a dispus luarea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, după cum urmează, printre alţii, în ceea ce îl în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C., până la concurenţa sumei de 2.326.576,89 RON, în ceea ce o priveşte pe inculpata B., până la concurenţa sumei de 125.416.079 RON şi în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., până la concurenţa sumelor de 2.727.750 euro şi 30.000 RON.
Ulterior, prin ordonanţele din 1 martie 2021, din 11 august 2021 şi din 19 ianuarie 2022 procurorul a dispus menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile prezente şi viitoare aparţinând, printre alţii, inculpaţilor C., B. şi A., astfel, respectiv în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C. până la concurenţa sumei de 2.613.317,89 RON, în ceea ce o priveşte pe inculpata B., până la concurenţa sumei de 125.416.079 RON, iar în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., până la concurenţa sumelor de 2.730.000 euro, 587.576,89 RON şi 884.617 RON.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, emis la data de 16 martie 2022, în dosarul nr. x/2019, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, printre alţii, a inculpaţilor C., B. şi A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 20.04.2022,
Prin încheierea de la data de 22 februarie 2023, rămasă definitivă, prin respingerea contestaţiilor, judecătorul de cameră preliminară a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii instituite în faza urmăririi penale, măsuri ce au fost menţinute şi prin încheierea contestată în prezenta cauză din data de 21 februarie 2024.
Înalta Curte are în vedere că instituirea unei măsuri asigurătorii asupra bunurilor inculpatului urmăreşte asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sub aspectul evitării ascunderii, distrugerii înstrăinării sau sustragerii bunurilor prevăzute de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen.. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale. Din acelaşi punct de vedere, sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, neavând caracter punitiv, ci eminamente preventiv. Totodată, măsura asigurătorie are un caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă (în acest sens, printre altele, decizia Curţii Constituţionale nr. 629 din 8 octombrie 2015 – publicată în Monitorul Oficial nr. 868 din 20.11.2015).
Contrar susţinerii apărării referitor la perioada îndelungată de timp de la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, Înalta Curte, apreciază că nu s-a depăşit un termen rezonabil de desfăşurare a procedurilor judiciare, în cauză, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 din CEDO.
În acest sens, ingerinţa determinată de dispunerea sechestrului asupra bunurilor inculpatului ce vizează dreptul de proprietate este reglementată prin lege, are scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. De asemenea, ingerinţa în dreptul de proprietate este proporţională cu cauza care a determinat-o, întrucât măsura asigurătorie are un caracter provizoriu, se dispune pe o durată limitată în timp, respectiv pe durata procesului penal, şi, mai mult, este supusă verificării periodice.
Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională a României în Decizia nr. 146/2018 „măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Totodată, pentru a avea eficienţă – în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale – măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii”.
Aşadar, luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii nu constituie o restrângere excesivă a dreptului de proprietate, având în vedere că aceasta este justificată de interesul bunei înfăptuiri a justiţiei.
De asemenea, contrar susţinerii apărării inculpaţilor, efectuând propria analiză a testului de proporţionalitate al măsurilor asigurătorii prin raportare la Decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii, unde instanţa supremă a reţinut că:
„instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. S-a considerat că proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Mai mult, condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)”, se constată că, în speţă, este satisfăcută cerinţa proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit prin dispunerea ei şi cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri, astfel că, nu se poate vorbi despre o restrângere excesivă a dreptului de proprietate al inculpaţilor din prezenta cauză.
Totodată, Înalta Curte are în vedere că, în procedura prevăzută de art. 250^2 din C. proc. pen., unul dintre criteriile ce trebuie evaluate îl reprezintă proporţionalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.
Argumentele invocate de către inculpaţi referitoare la faptul că în cauză ar fi intervenit prescripţia răspunderii penale pentru unele dintre infracţiuni, precum şi cele referitoare la situaţia de fapt reţinută şi recuperarea unei părţi din prejudiciu nu pot fi primite în această procedură prevăzută de art. 250^2 din C. proc. pen., întrucât sunt aspecte ce vizează fondul cauzei, şi mai mult de atât, faptul că în cauză s-ar fi îndeplinit termenul general de prescripţie al răspunderii penale raportat la Deciziile CCR nr. 297/20188 şi nr. 358/2022 şi la Decizia nr. 67 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu justifică ridicarea măsurii asigurătorii, aceasta existând independent de instituţia prescripţiei răspunderii penale.
În ceea ce priveşte critica formulată prin care s-a invocat nulitatea absolută, întrucât încheierea este nemotivată şi nu a fost comunicată, este de asemenea nefondată, având în vedere că instanţa de fond, în considerentele încheierii a analizat, a evaluat în mod corect condiţiile şi a constatat că se impune menţinerea măsurilor asigurătorii instituite în cauză, în considerentele încheierii regăsindu-se motivele şi argumentele care au condus la soluţia pronunţată, aceasta răspunzând criticilor formulate de contestatori.
Concluzionând, Înalta Curte reţine că, în cauză, criticile formulate sunt nefondate, întrucât scopul măsurii asigurătorii nu este acela de a priva pe cel cercetat de exerciţiul drepturilor sale fundamentale, ci de a ocroti un interes mai presus de interesul personal al acestuia, respectiv acela al statului, care, prin măsurile de politică penală adoptate, tinde să protejeze persoana vătămată prin săvârşirea faptelor penale.
Relativ la cele ce precedă, instanţa supremă constată că, în cauză, nu s-au modificat temeiurile care au stat la baza luării şi menţinerii măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor A., B. şi C. fiind necesare şi proporţionale cu scopul urmărit şi se impune menţinerea acesteia.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de contestatorii-inculpaţi A., B. şi C. împotriva încheierii penale din data de 21 februarie 2024, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorii inculpaţi plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Sursa informației: www.scj.ro.
