Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
123 views
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamantul A. a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor B., C. S.R.L. şi societatea D. S.R.L., pentru atingerea adusă reputaţiei, onoarei şi demnităţii sale, componente esenţiale ale vieţii private, susţinând, în esenţă, că, atât la data de 27.05.2021, cât şi la data de 28.05.2021, în calitate de invitat la C./E., pârâtul B., deputat în Grupul parlamentar al G., a promovat în spaţiul public, la o emisiune transmisă on-line, afirmaţii mincinoase şi denigratoare la adresa sa.
Astfel, pârâtul a afirmat că la Spitalul Municipal Olteniţa, unde reclamantul deţine funcţia de manager, este o situaţie foarte gravă, săvârşindu-se infracţiuni.
În concret, a susţinut că reclamantul a fraudat concursul pentru ocuparea funcţiei de manager, afirmând că, din verificările sale, rezultă clar că actualul manager al Spitalului a copiat cuvânt cu cuvânt lucrarea de management a contracandidatului şi că există dovezi în acest sens, că deşi prin OMS nr. 434 din 26.03.2021 a fost abrogat OMS nr. 555 care transforma Spitalul Olteniţa în spital suport Covid-19, oamenii din Municipiul Olteniţa nu au putut beneficia de servicii medicale non-covid din cauza reclamantului care nu respectă legea, este incompetent, comite abuzuri şi are o atitudine mincinoasă susţinând în mod nereal pe x „că face eforturi, se dă peste cap, îşi rupe hainele după el, deja cred că şi-a rupt vreo doi nasturi, ca să redeschidă spitalul”, că reclamantul a furat banii cetăţenilor, făcând referire la o factură din 02.03.2015, în cuantum de 35.943,38 RON, că, în ceea ce priveşte lucrările de dotare cu camere video, a fraudat bugetul şi a furat banii, formulând acuzaţii grave şi cu privire la alte contracte încheiate de către Spitalul Municipal Olteniţa cu diverşi furnizori, prevalându-se de documente cu privire la care nu se ştie cum au ajuns în posesia pârâtului întrucât nu sunt documente publice.
Totodată, pârâtul B., prin declaraţia politică susţinută în Parlament în ziua de 9 iunie 2021, a semnalat o serie de nereguli legate de managementul Spitalului Municipal Olteniţa, acuzându-l pe reclamant de plagiat la ocuparea postului de manager şi reiterând în Parlament toate afirmaţiile făcute în cadrul celor două emisiuni.
În opinia reclamantului, modalitatea de exprimare, mimica, cuvintele jignitoare şi ironice utilizate conturează ideea că pârâtul a început împotriva sa o campanie virulentă de denigrare şi defăimare, acesta acţionând cu intenţia clară de a-l prejudicia.
În acest context, pe calea prezentului demers judiciar, reclamantul urmăreşte angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, acuzând încălcări ale drepturilor sale persoanele nepatrimoniale la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, produse prin afirmaţiile mincinoase la adresa sa ce au fost prezentate/discutate într-o manieră considerată de acesta ca fiind denigratoare, defăimătoare, ironică şi batjocoritoare.
Prin urmare, cauza pune în discuţie libertatea de exprimare a pârâţilor – ca drept ale cărui existenţă şi exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – şi eventualele limitări ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalţi, în speţă a dreptului reclamantului la respectarea vieţii private, în componenţa căruia se regăseşte şi dreptul la reputaţie, drept garantat şi apărat prin dispoziţiile art. 8 din aceeaşi Convenţie.
Soluţionând cauza în primă instanţă, Tribunalul Călăraşi a respins acţiunea reţinând că, în ceea ce le priveşte pe pârâtele C. S.R.L. şi societatea D. S.R.L., nu li s-a imputat, în concret, nicio faptă ilicită cauzatoare de prejudicii ci doar s-a menţionat că faptele ilicite săvârşite de pârâtul B. au fost aduse la cunoştinţa publică prin intermediul emisiunilor la care acesta a fost invitat, astfel că instanţa, fiind ţinută de cadrul procesual stabilit de reclamant prin raportare la prevederile art. 9 C. proc. civ., a constatat că acest element al răspunderii civile delictuale, esenţial pentru a admite cererea de obligare la plata daunelor morale, nu există, iar că, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul B., nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale întrucât afirmaţiile incriminate sunt generice iar nu punctuale sau au caracterul unor judecăţi de valoare ce au o bază factuală suficientă, astfel că nu pot fi apreciate ca depăşind limitele admise ale libertăţii de exprimare.
În urma exercitării controlului judiciar asupra hotărârii de primă instanţă, curtea de apel a confirmat soluţia acesteia, cât priveşte pretenţiile îndreptate împotriva pârâtului B., în esenţă, cu o argumentare identică, axată pe limbajul utilizat (apreciat ca fiind circumscris dozei de exagerare specifică discursului politic), pe conţinutul generic al unora dintre afirmaţii sau concretizat în judecăţi de valoare, al altora, şi pe existenţa unei baze factuale.
Cu referire la celelalte două pârâte, C. S.R.L. şi societatea D. S.R.L., a reţinut, în acord cu prima instanţă, că, deşi reclamantul a solicitat obligarea tuturor pârâţilor, în solidar, la plata de daune morale reprezentând repararea integrală a prejudiciului suferit şi a menţionat temeiurile de drept pe care îşi întemeiază acţiunea precum şi drepturile pretins încălcate, în concret, nu a imputat nici o faptă ilicită celor două pârâte, reclamantul prezentând doar contextul şi modalitatea în care au fost promovate în spaţiul public afirmaţiile denigratoare făcute de către pârâtul B. la adresa reclamantului, anume prin intermediul emisiunilor postului de radio-tv.
Instanţa devolutivă a constatat că abia prin cererea de apel şi ca urmare a constatărilor primei instanţe apelantul reclamant a prezentat faptele imputate celor două pârâte, prin raportare la dispoziţiile legale pe care le consideră încălcate, apreciind, însă, că această modalitate de precizare a cererii de chemare în judecată încalcă dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.
Motivele de recurs dezvoltate de către recurentul reclamant vizează, în mod esenţial, atât neanalizarea de către instanţa de apel a circumstanţelor factuale ale cauzei, prin prisma dispoziţiilor legale care guvernează dreptul la viaţă privată şi limitele dreptului la liberă exprimare – respectiv neanalizarea în concret a afirmaţiilor şi declaraţiilor publice făcute de către intimatul pârât în cadrul celor două emisiuni, ce reprezintă, în opinia recurentului, fapta cu caracter ilicit imputată intimatului B., cât şi interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept intern şi convenţional care reglementează cele două drepturi aflate în conflict.
În plus, recurentul consideră că instanţa de apel a reţinut în mod eronat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în raport cu care a apreciat că nu poate analiza faptele ilicite comise de pârâtele C. S.R.L. şi societatea D. S.R.L., pe motiv că acestea au fost indicate, prezentate, pentru prima dată, abia prin cererea de apel.
În considerarea naturii extraordinare a căii de atac a recursului, Înalta Curte reţine că cenzurarea modului de aplicare şi interpretare a legii, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., nu se poate realiza decât dacă situaţia de fapt în litigiul dedus judecăţii a fost deplin stabilită, aspect care se reflectă în mod necesar în motivarea hotărârii judecătoreşti ce formează obiect al controlului în recurs.
Din această perspectivă, trebuie subliniat că motivarea hotărârii constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia, iar obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil, reglementat de art. 21 din Constituţie şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a expune argumentele ce constituie premisele raţionamentului judiciar care i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile şi apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile, deşi nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, impune obligaţia examinării în mod real şi substanţial a problemelor care i-au fost supuse dezbaterii (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006).
Atunci când este în discuţie conflictul între două drepturi fundamentale ale omului – dreptul reclamantului la viaţă privată în componenta referitoare la reputaţie şi demnitate (art. 71 alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din C. civ., şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului) şi, respectiv, dreptul pârâţilor la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului), motivarea hotărârii judecătoreşti capătă accente specifice, în sensul că aceasta trebuie să cuprindă motivele pertinente şi suficiente pe care instanţa le-a avut în vedere fie pentru a justifica necesitatea şi proporţionalitatea unei ingerinţe în dreptul la liberă exprimare, fie pentru a explica raţiunile pentru care dreptul la reputaţie nu se impune a fi protejat, conform obligaţiilor pozitive impuse statului în acest domeniu.
Din perspectiva principiilor expuse, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanţa de apel a analizat într-o manieră lapidară şi trunchiată criticile deduse judecăţii efectuate la fond întrucât, deşi, pe de o parte, a stabilit corect coordonatele în care trebuie realizată verificarea jurisdicţională, arătând importanţa necesar a fi acordată dreptului la liberă exprimare, ca principiu de bază al unei societăţi democratice, dar şi exigenţele care însoţesc exerciţiul acestui drept, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor altor persoane, pe de altă parte, atunci când trece la verificarea punctuală a îndeplinirii acestor condiţii, în vederea stabilirii existenţei sau nu a faptelor ilicite reclamate, ignoră din analiză elemente relevante ale speţei, indicate în mod concret în cererea de chemare în judecată şi în cererea de apel, ce fixează limitele obiective ale judecăţii cauzei, lăsarea acestora în afara analizei echivalând, de fapt, cu nemotivarea soluţiei în raport cu toate criticile învestirii instanţei de apel.
Astfel, Curtea de Apel s-a limitat la a analiza doar afirmaţiile pârâtului privind modalitatea în care reclamantul a obţinut postul de manager al Spitalului Municipal Olteniţa, cu referire concretă la susţinerile ce vizau copierea de către acesta a lucrării de management a contracandidatei sale, pentru ca, în ceea ce priveşte celelalte afirmaţii, potrivit cu care reclamantul nu respectă legea şi nu este competent, să reţină, doar, că sunt generale şi reprezintă judecăţi de valoare referitoare la modul în care pârâtul îl percepe pe reclamant, puse într-un context de limbaj verbal sau nonverbal menit să provoace.
În legătură cu aceste din urmă afirmaţii, Înalta Curte constată că, deşi prin cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat punctual acuzaţiile pe care pârâtul i le-a adus, prezentând, pentru fiecare dintre acestea, motivele pentru care consideră că sunt mincinoase, denigratoare şi lipsite de bază factuală, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel le-au tratat în mod generic, concluzia pe care Curtea de Apel o expune, în sensul că nu ar fi fost comunicate aspecte punctuale despre săvârşirea unor infracţiuni grave şi că reclamantul exagerează şi extinde înţelesul afirmaţiilor pârâtului, neputând constitui fundament al dezlegării criticilor cu care a fost învestită câtă vreme în analiza sa nu s-a raportat în niciun fel la conţinutul concret al afirmaţiilor şi la apărările reclamantului.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, fiind învestită în mod explicit cu o critică referitoare la modul în care, la rândul său, instanţa de fond analizase afirmaţiile denigratoare cu privire la săvârşirea de către reclamant a unor infracţiuni, Curtea nu a supus-o unei verificări şi analize efective, ci s-a limitat la a răspunde prin considerente de ordin general referitoare la stilul comunicării şi limbajul folosit, în limitele rezonabile ale dozei de exagerare permise, apreciind, în final, că nu au fost depăşite limitele dreptului la liberă exprimare.
Or, câtă vreme susţinerea reclamantului în legătură cu modalitatea în care au fost analizate afirmaţiile pârâtului referitoare la faptele grave (de corupţie, abuz în serviciu, delapidare, etc) ce ar fi fost săvârşite în calitatea sa de manager al Spitalului Municipal Olteniţa se constituia într-o critică în apel ce tindea să demonstreze existenţa faptei ilicite imputate pârâtului B., lăsarea acesteia în afara analizei înseamnă, de fapt, nemotivarea soluţiei în raport cu toate criticile ce au făcut obiectul învestirii instanţei de apel.
Deşi, de principiu, analiza pe care o face instanţa de control judiciar nu trebuie să conţină, în mod necesar, dezlegări jurisdicţionale asupra tuturor argumentelor aduse de părţi în legătură cu nelegalitatea soluţiei adoptate, atunci când criticile formulate sunt unele care nu pot fi subsumate altor aspecte ale judecăţii care să susţină controlul de legalitate realizat, ele nu pot primi o rezolvare implicită, ci una expresă, punctuală.
De aceea, întrucât aspectul relevat de parte viza o componentă distinctă a faptei ilicite pretins a fi fost săvârşită de către pârâtul B., anume acuzaţiile privind săvârşirea unor infracţiuni explicit indicate – de corupţie, abuz în serviciu, furt din banii publici, etc. – cu trimitere la documente şi acţiuni concrete legate de activitatea managerială a reclamantului, o asemenea critică trebuia să fie cercetată din perspectiva argumentelor aduse de reclamant, iar nu să fie lăsată în afara analizei sau cercetată prin ignorarea obiectului concret al criticii (respectiv, fără referire la cele invocate în concret).
Ca urmare, Înalta Curte constată că stabilirea existenţei sau nu a unei fapte ilicite în sarcina intimatului pârât B., din perspectiva acuzaţiilor privind săvârşirea de către reclamant a unor fapte penale în cadrul activităţii de manager al Spitalului Municipal din Olteniţa, şi, în continuare, a elementelor răspunderii civile delictuale, prin raportare la textele de lege afirmat a fi încălcate, au rămas neelucidate şi, deci, de natură să pună instanţa de recurs în imposibilitatea verificării aplicării corecte a normelor de drept material incidente, în condiţiile în care decizia recurată nu realizează niciun fel de analiză în legătură cu criticile relevate de reclamant pe acest aspect.
Deşi, prin cererea de apel reclamantul a susţinut că intimatul pârât nu a prezentat niciun minim de dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale, ci doar a creat aparenţa existenţei unor astfel de dovezi, făcând trimitere, pentru a da credibilitate afirmaţiilor, la aspecte neadevărate, nesusţinute de nicio bază factuală, instanţa de apel nu a analizat nici aceste susţineri, limitându-se la a menţiona faptul că judecăţile de valoare nu se probează, fără să verifice afirmaţiile părţii în legătură cu inexistenţa juridică a vreunei infracţiuni şi a bazei factuale în raport de care a fost prezentat ca fiind un manager incompetent, care nu respectă legea, comite abuzuri, etc.
De altfel, Înalta Curte constată că, deşi a reţinut că afirmaţiile reclamantului au constituit doar judecăţi de valoare şi nu imputaţii factuale concrete, instanţa de apel nu a prezentat argumentele care i-au format convingerea şi nici raţionamentul logico-juridic ce a condus la această concluzie, raţionament care ar fi trebuit să aibă la bază tocmai analiza în concret a fiecărei afirmaţii, a eventualelor probe pe care acestea se sprijineau precum şi a apărărilor reclamantului şi a dovezilor prezentate în susţinerea lor.
În acest context procesual, reţinând că instanţa de apel nu a analizat afirmaţiile intimatului B., exprimate în mod public, în cadrul emisiunilor la care a participat în datele de 27.05.2021, respectiv, 28.05.2021, cu privire la faptul că reclamantul nu a respectat legea (cu referire la OMS nr. 434 din 26.03.2021 prin care a fost abrogat OMS nr. 555 care transforma Spitalul Olteniţa în spital suport Covid-19 şi la faptul că oamenii din Municipiul Olteniţa nu au putut beneficia de servicii medicale non-covid din cauza reclamantului care nu respectă legea, este incompetent, comite abuzuri şi are o atitudine mincinoasă susţinând în mod nereal pe x „că face eforturi, se dă peste cap, îşi rupe hainele după el, deja cred că şi-a rupt vreo doi nasturi, ca să redeschidă spitalul”), că a furat banii cetăţenilor (cu referire la factura din 02.03.2015, în cuantum de 35.943,38 RON), că a fraudat bugetul şi a furat banii (cu referire la lucrările de dotare cu camere video şi cu privire la alte contracte încheiate de către Spitalul Municipal Olteniţa cu diverşi furnizori), cu consecinţa neanalizării îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale ce a reprezentat cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că hotărârea supusă cenzurii în recurs este afectată de viciul nemotivării, motiv de nelegalitate ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi care atrage după sine casarea hotărârii recurate, în considerarea art. 497 C. proc. civ., dar şi că există o imposibilitate obiectivă de a se analiza, la acest moment procesual, modul în care au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile legale relevante, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.
Pe aceeaşi linie, a nemotivării soluţiei prin raportare la criticile formulate, se înscrie şi constatarea instanţei de apel conform căreia pârâtul doar a exagerat când a susţinut că reclamantul ar fi copiat lucrarea contracandidatei cuvânt cu cuvânt şi că o anumită doză de exagerare sau folosirea unui limbaj chiar şi comportamental expresiv sau exagerat sunt permise, neputându-se susţine că au fost depăşite limitele de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe acest aspect, la fond, făcând trimitere la dispoziţiile legale referitoare la plagiat, reclamantul a arătat că acesta nu poate exista decât dacă este constatat printr-o procedură ce se desfăşoară sub egida Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, organism consultativ al Ministerului Educaţiei Naţionale Pase şi Cercetării Ştiinţifice, ceea ce înseamnă că lucrarea ce poate fi considerată a reprezenta un plagiat trebuie să aibă caracteristicile unei lucrări ştiinţifice, în sensul de lucrare de licenţă, masterat sau titlu ştiinţific de doctor, în speţă, fiind aplicabile, printre altele, Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale.
Instanţa de fond a înlăturat susţinerile reclamantului referitoare la neîntrunirea condiţiilor plagiatului pe motiv că pârâtul nu a folosit în mod expres cuvântul plagiat.
În apel, reclamantul a susţinut că împrejurarea că intimatul B. nu ar fi folosit expres cuvântul „plagiat” nu este de natură a înlătura caracterul denigrator al afirmaţiilor făcute de către acesta, cu atât mai mult cu cât ideea transmisă cu privire la acest subiect este cât se poate de clară şi orice cetăţean care citeşte sau aude afirmaţiile intimatului se duce cu gândul la plagiat.
Reiterând susţinerile referitoare la neîndeplinirea condiţiilor plagiatului, reclamantul a arătat că, este evident că pârâtul, care a recunoscut la interogatoriu că are cunoştinţă de conţinutul legislaţiei cu privire la plagiat, a intenţionat să îl denigreze, afirmând răspicat că s-au săvârşit infracţiuni cu ocazia desfăşurării concursului pentru ocuparea funcţiei de manager, respectiv, că reclamantul a fraudat acest concurs, în acest sens afirmând că:
„din verificările mele, rezultă clar că actualul manager al Spitalului a copiat cuvânt cu cuvânt lucrarea de management a contracandidatului”.
Prin urmare, a apreciat că „apărarea” pe care Tribunalul Călăraşi o face pentru intimatul B. nu este întemeiată, ba chiar se încearcă o denaturare a sensului afirmaţiilor denigratoare ale acestuia.
Învestită cu aceste critici, instanţa de apel nu realizează o verificare în concret a aspectelor ce i-au fost deduse judecăţii, limitându-se să constate, în acord cu prima instanţă, că, atât timp cât intimatul nu a folosit cuvântul plagiat nu poate îmbrăţişa susţinerile reclamantului referitoare la neîntrunirea condiţiilor plagiatului şi că afirmaţia pârâtului în sensul că reclamantul a copiat lucrarea contracandidatei este doar exagerată.
Or, astfel de considerente, care nu iau în examinare susţinerile concrete ale părţii, sunt unele lipsite de fundament şi de evaluare jurisdicţională propriu-zisă, raportat la datele speţei, şi, de aceea, inapte să justifice soluţia adoptată.
Este adevărat că instanţa nu putea analiza incidenţa în speţă a dispoziţiilor legale ce reglementează plagiatul, din această perspectivă susţinerile reclamantului din motivele de apel referitoare la neîntrunirea condiţiilor plagiatului fiind în mod corect respinse. Însă, în condiţiile în care pârâtul a făcut o imputare factuală concretă, afirmând că din verificările sale, rezultă clar că actualul manager al Spitalului a copiat cuvânt cu cuvânt lucrarea de management a contracandidatului, iar reclamantul contestă veridicitatea acestei susţineri, pretinzând că, doar printr-o denaturare a afirmaţiilor denigratoare făcute la adresa lui, instanţa de fond l-a apărat pe pârât, era necesar să se verifice dacă această acuzaţie, de copiere a lucrării de management cuvânt cu cuvânt este susţinută de dovezi şi în funcţie de acest aspect să se aprecieze dacă în afirmaţiile pârâtului au depăşit limitele libertăţii de exprimare căpătând valenţele unei fapte ilicite de natură a atrage răspunderea sa civilă delictuală.
Aceasta pentru că, atunci când se fac imputaţii factuale, rigoarea de care trebuie să se dea dovadă în exerciţiul libertăţii de exprimare, trebuie să fie una sporită, calificată, bazată pe verificarea informaţiilor, anterior transmiterii lor.
Pe acest aspect, în jurisprudenţa instanţei de contencios european se face distincţia netă între judecăţile de valoare şi imputaţiile factuale, arătându-se că în cazul celor din urmă materialitatea faptelor poate fi dovedită, în timp ce necesitatea de a dovedi elementele de fapt care au stat la baza unor judecăţi de valoare „este mai puţin stringentă” (conform sintagmei folosite în acest sens în practica instanţei europene).
Aşadar, dacă aprecierile de valoare nu sunt supuse, în principiu, probei verităţii, relatarea şi imputarea unei fapte concrete, cum este cea în discuţie, presupune, prin materialitatea sa, posibilitatea şi necesitatea dovedirii, deci un demers fundamentat, cu un suport factual demonstrabil (de vreme ce imputaţiile factuale precise creează impresia că este vorba despre fapte stabilite, care nu se pretează la controverse).
Pe de altă parte, libertatea de exprimare protejată de art. 10 CEDO este subordonată condiţiei ca cel interesat să acţioneze cu bună-credinţă, în aşa fel încât să ofere informaţii cât mai exacte, prin prezentarea faptelor în integralitatea lor, iar nu de o manieră trunchiată sau nedocumentată.
Deşi instanţa de apel face referire la aceste repere jurisprudenţiale, în continuare, nu realizează şi aplicarea lor la datele speţei, de vreme ce, nerăspunzând criticilor apelantului reclamant, apreciază, printr-un unic considerent, că afirmaţia pârâtului are o bază factuală, fiind susţinută în parte de probele administrate în faţa primei instanţe şi că ea conţine o doză de exagerare, fiind făcută cu scopul de a provoca şi de a atrage atenţia asupra subiectului în discuţie.
Or, în apel, exact existenţa bazei factuale a fost contestată de către reclamant, acesta solicitând să se constate că, atât timp cât fapta ce i-a fost imputată se referea la copierea integrală a tezei contracandidatului, iar probele administrate la fond au demonstrat că în cele două lucrări au fost regăsite doar unele pasaje comune, anume, în notele de subsol, afirmaţiile pârâtului sunt lipsite de bază factuală iar acuzaţiile ce îi sunt aduse sunt nefondate.
În aceste circumstanţe, instanţei de apel îi revenea obligaţia de a verifica ea însăşi afirmaţiile pârâtului şi de a stabili dacă, în raport de probele administrate, poate fi confirmată veridicitatea susţinerile referitoare la copierea cuvânt cu cuvânt a lucrării (fiind evident că a proba doar în parte că anumite pasaje din lucrarea reclamantului erau identice cu pasaje din lucrarea contracandidatului nu este acelaşi lucru cu a proba copierea în integralitate a lucrării), sau, în caz contrar, de a prezenta raţionamentul prin care a ajuns la concluzia potrivit cu care, chiar şi în lipsa unei probaţiuni consistente, afirmaţiile pârâtului tot nu ar putea fi apreciate ca întrunind elementele unei fapte ilicite, nedepăşind limitele libertăţii de exprimare.
Cum, în cadrul controlului de legalitate pe care l-a efectuat asupra hotărârii de primă instanţă, instanţa de apel nu a lămurit aceste aspecte, instanţa de recurs nu poate verifica modul de aplicare a normelor de drept material, elementele de fapt ale cauzei nefiind pe deplin stabilite. Chiar şi în ipoteza în care considerentele ce sprijină soluţia instanţei de apel sunt similare, în esenţă, celor avute în vedere la fond, instanţa nu se poate rezuma la a expune o simplă concluzie ci trebuie să ofere o examinare clară şi coerentă tuturor argumentelor fiecărei părţi, de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluţia pronunţată, cât şi pentru realizarea controlului judiciar. Or, în speţă, în cuprinsul deciziei atacate nu se regăsesc astfel de argumente, pe chestiunea în discuţie, preluarea în considerente a concluziilor primei instanţe nefiind de natură a răspunde cerinţei de motivare a soluţiei pronunţate, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.
Aceasta cu atât mai mult cu cât se constată că instanţa de apel nu a analizat în concret nici atitudinea subiectivă a autorului afirmaţiilor denunţate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua – credinţă fiind înlăturată doar dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, putând prezenta dovezi în acest sens, adecvate scopului pretins. Or, în cauză, deşi a fost învestită şi cu aspecte ce vizau lipsa bunei-credinţe a pârâtului în expunerea afirmaţiilor denigratoare, instanţa de apel nu realizează niciun fel de analiză din această perspectivă, limitându-se la a nota că din ansamblul probelor (fără a preciza care anume) nu se poate reţine că pârâtul a acţionat cu rea credinţă, urmărind denigrarea reclamantului ci că a intenţionat să pună în discuţie publică aspecte ce i-au fost sesizate în contextul activităţii parlamentare desfăşurate în cadrul Biroului parlamentar din Olteniţa.
Omisiunea examinării şi formulării unui răspuns specific şi explicit criticilor subsumate acestor motive de apel impune casarea deciziei atacate şi, ca efect al admiterii recursului declarat de reclamant, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
În rejudecare, în raport de obiectul învestirii, anume o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia dreptului la respectarea vieţii private al cărui titular este reclamantul, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâtul, se impune analiza justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la normele de drept material aplicabile litigiului, indicate ca atare prin cererea de chemare în judecată şi prin precizările ulterioare dar şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.
În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv a dreptului la reputaţie, onoare şi demnitate, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care expune criticile în mod public; forma, stilul şi contextul mesajului critic; amploarea acuzaţiilor imputate reclamantului (cauza Andreescu c. României); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a celui care face afirmaţiile (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia între judecăţile de valoare şi imputarea unor situaţii faptice sau chiar a unor fapte obiective; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).
În consecinţă, este important de determinat, prin raportare la afirmaţiile pârâtului făcute în cuprinsul celor două emisiuni din 27 şi 28.05.2021, dacă există, în cauză, un subiect de interes general sau cel puţin de interes local şi dacă referirile la persoana reclamantului erau determinate de necesitatea apărării unor valori sociale, astfel cum pretinde intimatul B., sau dacă acestea au avut drept scop doar denigrarea reclamantului, vizând exclusiv un interes particular, anume acela al repunerii în funcţia de manager al Spitalului Municipal Olteniţa a martorei N., aşa cum pretinde reclamantul.
În acelaşi context procesual, în analiza limitelor privind libertatea de exprimare, trebuie pornit de la demersul de calificare a discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăţi de valoare, precum şi de la atitudinea subiectivă a autorului afirmaţiilor incriminate, instanţa de rejudecare urmând a se raporta punctual la fiecare dintre afirmaţiile pârâtului la adresa reclamantului şi pe care acesta din urmă le apreciază ca fiind denigratoare.
Această distincţie este importantă întrucât persoanelor care impută fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată, în caz contrar, aducându-se atingere chiar dreptului la libertatea de opinie, însă, în această din urmă ipoteză, se pretinde celui care afirmă să facă dovada bunei-credinţe.
În acest sens, trebuie observat şi faptul că hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o acuzaţie de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna – credinţă a autorului afirmaţiilor care ar putea afecta reputaţia părţii vătămate (cauza Radio France si alţii c. Franţei).
În consecinţă, aşa cum s-a arătat şi anterior, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului afirmaţiilor denunţate ca denigratoare, în raport, atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua – credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, putând prezenta dovezi în acest sens, adecvate scopului pretins.
Totodată, urmează a fi avut în vedere şi criteriul referitor la calitatea celui care invocă dreptul la liberă exprimare şi, corelativ, a celui care invocă afectarea dreptului la viaţă privată, precum şi la notorietatea persoanei vizate şi obiectul afirmaţiilor publice.
Din această perspectivă, se impune efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice, în funcţie de această distincţie urmând a se aprecia limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.
Aceasta pentru că, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care afirmaţiile făcute publice se raportează exclusiv la detalii din viaţa privată a acestora, libertatea de exprimare a terţilor se impune a fi interpretată mai strict.
Un alt criteriu ce se impune a fi analizat este reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză. În jurisprudenţa instanţei europene, s-a arătat, în acest sens, că este relevant comportamentul persoanei în cauză, anterior difuzării ştirilor sau faptul că informaţiile aduse la cunoştinţa publicului au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare. Or, în speţă, deşi reclamantul a formulat susţineri explicite referitoare la comportamentul intimatului B., anterior emisiunilor în cadrul cărora a făcut afirmaţiile incriminate, acestea nu au fost avute în vedere de instanţele de fond, nefiind supuse unei evaluări jurisdicţionale în contextul faptelor imputate pârâtului în cauza de faţă.
Se impune, de asemenea, a fi analizate conţinutul, forma, amploarea şi repercusiunile afirmaţiilor intimatului făcute în cadrul celor două emisiuni precum şi circumstanţele în care a fost adus la cunoştinţa publicului subiectul în discuţie, cu observarea naturii sau gravităţii intruziunii în viaţa privată a reclamantului, precum şi a repercusiunilor afirmaţiilor publice asupra persoanei vizate, respectiv a consecinţelor pe plan moral, dar şi social.
Tot astfel, instanţa de apel va trebui să facă propriul examen de necesitate şi proporţionalitate a ingerinţei solicitate în cauză, în sensul de a analiza dacă această ingerinţă corespunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale şi de a păstra un just echilibru între mijloace folosite şi scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertăţii de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate în plan intern, prin intermediul căreia persoana vizată solicită luarea măsurilor pozitive de către stat pentru protejarea dreptului său la viaţă privată, cu componentele sale privind reputaţia, onoarea şi demnitatea.
În urma acestei analize concrete şi particulare a circumstanţelor cauzei deduse judecăţii, instanţa de apel va trebui să statueze dacă fapta intimatului B. se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate art. 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă sunt întrunite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 C. civ., fără ca instanţa de recurs să poată specula sau impune, la acest moment procesual, un deznodământ judiciar pe fondul cauzei.
În consecinţă, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt, în cazul particular dedus judecăţii, după evaluarea concretă a conţinutului afirmaţiilor intimatului şi a probelor care le susţin, şi după analiza particulară a respectării dispoziţiilor art. 8 şi 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 30 alin. (6) din Constituţie, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanţială care să corespundă garanţiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esenţiale ale părţilor litigante, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condiţiilor de existenţă a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 1357 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a intimatului, iar instanţa de recurs va putea să cenzureze ea însăşi modul de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se va declanşa un asemenea control.
Pentru argumentele expuse, considerând că o parte a criticilor formulate se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi că acesta este incident în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamant, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, instanţei de apel.
Soluţia se impune şi din perspectiva criticilor ce vizează modul de soluţionare a acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L. şi D. S.R.L., critici în cadrul cărora recurentul susţine că, fără a ţine cont de situaţia de fapt indicată şi detaliată în faţa primei instanţe, în mod eronat Curtea de Apel a reţinut că faptele ilicite imputate celor două pârâte au fost prezentate abia în calea de atac, prin cererea de apel, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., împrejurare în raport de care, instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, de altfel, a apreciat că pretenţiile formulate în contradictoriu cu cele două pârâte sunt neîntemeiate.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurentul şi-a întemeiat acest motiv de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu, în realitate, motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă încălcarea de către instanţa de apel a unor norme de procedură referitoare la judecata cauzei în apel, mai concret la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.
În consecinţă, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele ce vizează acţiunea formulată în contradictoriu cu cele două pârâte, C. S.R.L. şi D. S.R.L., se impune a fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., referitor la situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
În concret, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului Înalta Curte constată că, deşi prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat în mod explicit antrenarea răspunderii civile delictuale solidare a pârâţilor B., C. S.R.L. şi societatea D. S.R.L., pentru atingerea adusă reputaţiei, onoarei şi demnităţii sale, ca urmare a afirmaţiilor mincinoase şi denigratoare la adresa sa promovate în spaţiul public de pârâtul B., în cadrul unor emisiuni în care a fost invitat la C./E., la data de 27.05.2021 şi la data de 28.05.2021, Tribunalul Călăraşi, prin sentinţa pronunţată în primă instanţă, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L. şi societatea D. S.R.L., reţinând, în esenţă, că acestora nu li se impută în concret nicio faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, reclamantul menţionând doar că faptele ilicite săvârşite de pârâtul B. au fost aduse la cunoştinţa publică prin intermediul emisiunilor la care acesta a fost invitat.
În aceste circumstanţe, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ. şi constatând inexistenţa unui element al răspunderii civile delictuale, esenţial pentru admiterea cererii de obligare la plata daunelor morale, anume, fapta ilicită imputată pârâtelor, instanţa de fond a apreciat că acţiunea formulată împotriva acestora este neîntemeiată, respingând-o ca atare.
Declarând apel împotriva sentinţei Tribunalului, reclamantul a susţinut că aceste considerente sunt eronate întrucât, în realitate, a indicat faptele ilicite şi temeiul de drept în raport de care se impunea analizarea lor, anume dispoziţiile art. 3 alin. (2)-(3) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, potrivit cărora „(2) Toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor. (3) Răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al – comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condiţiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale”.
De asemenea, a arătat că a invocat şi prevederile art. 31 alin. (4) din Constituţia României, susţinând că orice furnizor de servicii media se bucură de independenţă şi responsabilitate editorială, astfel încât răspunde pentru conţinutul materialelor furnizate. În acest context, a apreciat că, înainte ca un material să fie făcut public, furnizorii de servicii media sunt obligaţi să verifice informaţiile, neputând fi absolviţi de răspundere pentru că există un contract de prestări servicii încheiat cu un beneficiar, prin care au obligaţia contractuală de a furniza materialele oferite de către beneficiar, cum se întâmplă în prezenta cauză.
Or, având în vedere că aceste aspecte au fost învederate în faţa Tribunalului Călăraşi, reclamantul a solicitat să se constate că, de fapt, a indicat fapta ilicită comisă de cele două pârâte, respectiv furnizarea informaţiilor false fără respectarea obligaţiei de verificare a acestora, însă instanţa de fond nu a ţinut seama de aceste precizări, pronunţând, astfel, o hotărâre nelegală şi netemeinică.
Prin decizia recurată, Curtea de Apel a menţinut soluţia Tribunalului, apreciind, în acord cu prima instanţă, că, deşi reclamantul a solicitat obligarea tuturor pârâţilor, în solidar, la plata de daune morale reprezentând repararea integrală a prejudiciului suferit şi a menţionat temeiurile de drept pe care îşi întemeiază acţiunea cât şi drepturile pretins încălcate, în concret nu a imputat nici o faptă ilicită celor doi pârâţi, nefiind descrisă sau indicată vreo astfel de faptă, reclamantul prezentând doar contextul şi modalitatea în care au fost săvârşite pretinsele fapte ilicită de către pârâtul B..
Instanţa devolutivă a mai reţinut că abia prin cererea de apel şi ca urmare a constatărilor primei instanţe apelantul reclamant a prezentat faptele imputate celor două pârâte, prin raportare la dispoziţiile legale pe care le consideră încălcate, apreciind, însă, că această modalitate de precizare a cererii de chemare în judecată încalcă dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.. Mai mult, instanţa de apel a notat că, în această materie, fapta ilicită nu poate fi dedusă implicit din situaţia de fapt descrisă, din moment ce una din condiţiile răspunderii civile delictuale este dovedirea existenţei unei fapte ilicite, ceea ce înseamnă că fapta imputată trebuie mai întâi descrisă şi apoi dovedită.
Aceste statuări ale instanţei de apel sunt greşite întrucât, deşi este adevărat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se regăsesc referiri explicite la fapta ilicită imputată pârâtelor C. S.R.L. şi societatea D. S.R.L., Înalta Curte constată că, prin înscrisul intitulat concluzii scrise, depus la dosarul Tribunalului Călăraşi la data de 09.09.2021, reclamantul a formulat precizări exprese sub acest aspect, indicând în concret prevederile legale pe care pârâtele le-au încălcat în calitatea lor de furnizori de servicii audio vizuale, anume, dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului şi prevederile art. 31 alin. (4) din Constituţia României, cât şi fapta ilicită ce se impune a fi reţinută în sarcina lor, respectiv, furnizarea de informaţii fără respectarea obligaţiei de verificare a acestora.
Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de apel şi în acord cu susţinerile reclamantului, Înalta Curte constată că fapta ilicită imputată pârâtelor a fost precizată (descrisă) încă de la momentul judecăţii în primă instanţă, actul procedural ce cuprinde aceste menţiuni explicite fiind depus la dosar anterior primului termen de judecată stabilit în cauză pentru data de 29.09.202.
Deşi Tribunalul Călăraşi a calificat înscrisul respectiv ca fiind un răspuns la întâmpinare, în condiţiile în care acesta cuprinde, între altele, o explicitare a pretenţiilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, sub aspectul motivelor de fapt şi de drept ce fundamentează pretenţiile formulate în contradictoriu cu cele două pârâte, fiind depus la dosar cu respectarea termenului prevăzut de art. 204 C. proc. civ., respectiv până la primul termen la care părţile au fost legal citate, instanţele de fond ar fi trebuit să constate că acest act procedural, în partea referitoare la faptele imputate pârâtelor C. S.R.L. şi societatea D. S.R.L., se constituie într-o veritabilă cerere de modificare a unor elemente din cuprinsul cererii de chemare în judecată în sensul art. 204 C. proc. civ.), făcând corp comun cu aceasta şi producând consecinţele juridice specifice, cu atât mai mult cu cât, la termenul din data de 29.09.2021, a şi fost comunicat pârâţilor, la solicitarea expresă a acestora, pentru a lua cunoştinţă de conţinutul său şi a-şi formula apărări corespunzătoare, aspecte ce rezultă cu prisosinţă din cuprinsul încheierii din acea dată.
Din considerentele hotărârilor pronunţate în cauză rezultă, însă, că nici Tribunalul, nici Curtea de Apel nu au observat precizările reclamantului din cuprinsul înscrisului respectiv şi, raportându-se exclusiv la conţinutul cererii de chemare în judecată, au concluzionat în sensul că reclamantul nu a indicat în faţa instanţei de fond fapta ilicită imputată celor două pârâte.
Această constatare eronată a constituit premisa greşitei aprecieri a instanţei de apel cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., fiind evident că, atât timp cât reclamantul a indicat încă de la fond fapta ilicită imputată celor două pârâte, împreună cu toate elementele de fapt şi de drept ce o caracterizau, printr-un act procedural valid, dar care nu a fost observat de instanţele de fond, nu se poate susţine că acesta ar fi învestit instanţa de apel cu cereri noi, formulate pentru prima dată în calea de atac.
De altfel, se constată că atât în primă instanţă, cât şi în apel, pârâtele au formulat apărări pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, întemeiate pe contractul de prestări servicii încheiat cu Biroul parlamentar al deputatului B., prin care îşi asumaseră obligaţia de a furniza publicului materialele informative oferite de către beneficiar, cu referire la activitatea parlamentară a pârâtului, neavând niciun fel de obiecţiuni cu privire la modalitatea în care reclamantul a formulat şi şi-a motivat pretenţiile ce le vizau, în sensul că nu au considerat că din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu ar rezulta fapta ilicită ce li se impută. Chiar şi după ce li s-a comunicat răspunsul la întâmpinare formulat de reclamant şi au luat cunoştinţă efectiv de motivele de fapt şi de drept pe care acesta şi-a întemeiat pretenţiile îndreptate împotriva lor, pârâtele şi-au menţinut aceeaşi linie de apărare, tocmai pentru că aceasta răspundea întocmai acuzaţiilor reclamantului referitoare la furnizarea de informaţii false fără respectarea obligaţiei de verificare a acestora, ceea ce înseamnă că pârâtele au putut decela din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată fapta ce li se impută, deşi aceasta nu era precizată în mod expres, şi că instanţele de fond au dat dovadă de un formalism excesiv în analiza efectuată şi în soluţionarea cauzei.
În aceste circumstanţe, reţinând că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea unor norme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, ce se răsfrânge asupra modului de soluţionare a pretenţiilor formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L. şi D. S.R.L., pretenţii care nu au fost analizate pe fond ca urmare a neobservării motivelor de fapt şi de drept invocate în mod procedural de către reclamant, Înalta Curte, constatând incidenţa în cauză şi a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmează ca, admiţând recursul şi casând decizia atacată, să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa de apel să analizeze şi să stabilească şi dacă fapta imputată pârâtelor, prin raportare la dispoziţiile de drept material indicate de reclamant, există şi dacă aceasta se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv, ale art. 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acestora, în condiţiile art. 1357 C. civ.
Sursa informației: www.scj.ro.
