Determinarea caracterului mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte. Dezlegarea obligatorie a problemei de drept şi întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale

• Constituția României: art. 15 alin. (2)
• Constituţia României: art. 291 alin. (1)
• Legea nr. 78/2000: art. 6
• Legea nr. 78/2000: art. 7 lit. a)
• NCP: art. 154 alin. (1) lit. c)
• NCP: art. 155 alin. (1)
• NCP: art. 291
• NCP: art. 3
• NCP: art. 5
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. f)
• NCPP: art. 275 alin. (3)
• NCPP: art. 40 alin. (1)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1)
• NCPP: art. 442 alin. (1) și (2)
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1
• NCPP: art. 475
• NCPP: art. 48 alin. (1)

În temeiul art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6, 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență (faptă din cursul anului 2013).

În temeiul art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6, 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență (faptă din cursul anului 2015).

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 684/RC din 26 octombrie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând recursurile în casație declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Brașov și de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, subliniază că natura recursului în casație – cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat – implică posibilitatea exercitării acestuia exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de casație nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

I. Cu privire la recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Brașov

În cauza de față, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”. Critica procurorului a vizat, așadar, numai una dintre cele trei infracțiuni de trafic de influență deduse judecății, și anume cea pentru care s-a dispus o soluție de încetare a procesului penal.

Cazul de casare invocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) – j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel numai în raport cu fapta de trafic de influență săvârșită în anul 2013, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale, subsecvent adoptării, de către Curtea Constituțională, a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

În acest sens, sub aspect factual, acuzațiile ce au făcut obiectul judecății au constat în aceea că, în cursul anului 2013, într-un restaurant din București, inculpatul A. a primit de la martorul denunțător J. suma de 100.000 de euro pentru ca, în calitate de deputat în Parlamentul României și președinte al organizației județene Neamț a H., să își folosească influența, în mod indirect (prin intermediul consilierei sale și a redactorului șef al cotidianului L.), asupra președintelui Agenției Naționale de Integritate, Q., în scopul de a se constata nerespectarea dispozițiilor legale privind conflictul de interese și regimul incompatibilităților de către numitul AA., la vremea respectivă președintele Consiliului Județean Neamț.

Curtea de Apel Brașov a constatat că legea penală în ansamblu mai favorabilă în speță este cea în vigoare în intervalul 25 iunie 2018 – 30 mai 2022, întrucât, în respectiva perioadă, dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. nu au inclus vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripție, iar instituția prescripției speciale nu poate opera. Prin urmare, având în vedere data comiterii infracțiunii de trafic de influență, respectiv anul 2013, termenul general de prescripție a răspunderii penale, de 8 ani, s-a împlinit în anul 2021.

Examinând critica Ministerului Public formulată în recurs în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunțate, referitoare la natura dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, și a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, în special, este incidentă și în speța de față.

În faza judecării apelului, Curtea de Apel Brașov a valorificat, sub aspectul particular al infracțiunii analizate, incidența prescripției generale a răspunderii penale ca efect al adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, interpretând și aplicând normele de drept penal pertinente în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate.

În acest context jurisprudențial obligatoriu, rezultă că, în raport cu elementele factuale definitiv reținute prin hotărârea instanței de apel și care nu mai pot fi cenzurate de instanța de casație, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea supusă analizei, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani și a început să curgă în anul 2013, momentul comiterii infracțiunii.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanța de apel (respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripție generală s-a împlinit, în cauză, în cursul anului 2021, constatare valorificată ca atare prin hotărârea recurată.

Ministerul Public a argumentat, de altfel, incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. prin trimitere nu la o eventuală aplicare greșită a normelor naționale în materia prescripției răspunderii penale, ci la necesitatea de a lăsa neaplicate Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în considerarea Hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19.

Ulterior, în completarea motivelor de recurs în casație depusă premergător termenului din data de 14 septembrie 2023, procurorul a invocat și intervenirea Hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin, considerând că principiile stabilite de Curte în această ultimă hotărâre sunt general valabile și trebuie aplicate coroborat cu cele din cauzele Euro Box Promotion și alții și Ordonanța S.C. BB. S.A. (C-859/19, C-926/19 și C-929/19), inclusiv în cazul unor infracțiuni de corupție.

Sub acest ultim aspect, Înalta Curte reține, prioritar, că invocarea Hotărârii Lin se circumscrie unui argument suplimentar în susținerea criticilor inițiale privind aplicarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și, ca atare, se încadrează în limitele devolutive impuse de dispozițiile art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit cărora instanța de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limita motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație.

Dată fiind natura juridică a recursului în casație, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen., acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalității deciziei date în apel sub aspectul intervenirii unei cauze de încetare a procesului nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate, pentru modificările legislative intervenite ulterior pronunțării hotărârii definitive, C. proc. pen. reglementând alte remedii procesuale, cum ar fi contestația la executare.

Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate, atât sub aspect factual, cât și normativ. În cazul particular al prescripției răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel și având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen, conform cadrului normativ și interpretativ existent la data pronunțării deciziei.

Or, Hotărârea Curții de Justiție, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunțată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, așa încât legalitatea soluției de încetare a procesului penal dispusă, în speță, la data de 10 martie 2023 nu poate fi analizată în raport cu această hotărâre.

Dimpotrivă, la momentul soluționării definitive a litigiului de față, dată fiind calificarea în dreptul național a instituției prescripției ca fiind o instituție de drept substanțial – chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanța supremă prin decizia sus-menționată – era incident principiul aplicării legii penale mai favorabile, eventuala înlăturare a jurisprudenței naționale obligatorii sub acest aspect fiind contrară elementelor de interpretare existente, la acel moment, în jurisprudența pertinentă a Curții de Justiție, Marea Cameră, reflectată în Hotărârea din 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, și Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17.

În acest sens, Înalta Curte consideră relevant paragraful 209 din Hotărârea Eurobox, în cuprinsul căreia Curtea de Justiție a precizat expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea sa prealabilă, sunt antamate cerințele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situație în care nu poate fi opus un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanța națională având obligația de a se asigura că infracțiunile ce intră în domeniul dreptului uniunii fac obiectul unor sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv. Curtea de Justiție a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situația în care instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situație în care nu este ținută să se conformeze acestei obligații (în acest sens, Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, punctul 61).

Or, în speță, în raport cu deciziile naționale obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiție la pronunțarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, Taricco 2, prin care s-a statuat în sensul că „Articolul 325 alin. (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii”.

De altfel, acest raționament a fost reluat de Curtea de Justiție și în considerentele Hotărârii Lin (punctele 95-125), Curtea concluzionând că instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanței de contencios constituțional amintite, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni.

Elementul de noutate în interpretarea dreptului Uniunii, regăsit în Hotărârea Lin (pct. 123), vizează problematica distinctă a aplicării, de către o instanță națională, a standardului național de protecție care repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, Curtea de Justiție considerând că aplicarea acestui standard trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenței sale anterioare (respectiv, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, punctul 212).

Admițând fără rezerve obligativitatea jurisprudenței Curții de Justiție care impune instanței naționale să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), ce ar permite repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de pronunțarea Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, Înalta Curte constată, însă, că aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunțării hotărârii preliminare, deoarece legea procesual penală română nu reglementează un remediu pentru situația în care o hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție ulterior datei la care acea hotărâre a rămas definitivă.

În această ultimă ipoteză, în raport cu elementele de interpretare a dreptului Uniunii furnizate de Curtea de Justiție în jurisprudența sa anterioară și reiterate în Hotărârea Lin (paragrafele 79-85), deși situația juridică ce rezultă din aplicarea standardului regăsit în Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ar genera un risc sistemic de impunitate ce ar putea constitui, și în cazul infracțiunilor de corupție, un caz de incompatibilitate cu cerințele dreptului Uniunii, Înalta Curte constată că, în contextul prevalenței principiului autorității de lucru judecat, nu este posibilă, de lege lata, remedierea eventualei încălcări.

În privința importanței pe care o are principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât și în sistemele juridice naționale, Curtea de Justiție a statuat în mod constant asupra necesității ca hotărârile judecătorești definitive să nu mai poată fi repuse în discuție (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepția situației în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 și Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea de Justiție a stabilit că principiul cooperării nu impune unei instanțe naționale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat și să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04), statuând, totodată, că principiile echivalenței și efectivității nu se opun „ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă” (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoș Constantin Târșia, C-69/14).

Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală națională, întrebarea preliminară adresată Curții de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă „Articolele 17, 20, 21 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securității juridice tras din dreptul [Uniunii] și jurisprudența [Curții] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne pronunțate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorității dreptului [Uniunii] și nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne pronunțate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiași principiu al priorității dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?”, și, implicit, interpretarea dată de Curtea de Justiție dreptului Uniunii fiind relevante, mutatis mutandis, și în cauza de față.

Or, legislația procesual penală română nu instituie, nici în reglementarea referitoare la recursul în casație și nici în cea referitoare la alte căi extraordinare de atac, un remediu procesual de natură a permite revizuirea unei hotărâri definitive incompatibile cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ulterior datei rămânerii definitive a respectivei hotărâri.

În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casație trebuie realizată, potrivit legii procesual penale române, numai prin raportare la dreptul pozitiv existent la data pronunțării deciziei definitive, instanța de casație nefiind abilitată normativ, în calea extraordinară de atac, să reexamineze hotărârea atacată prin prisma compatibilității acesteia cu o interpretare a dreptului Uniunii furnizată de Curtea de Justiție ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

II. Cu privire la recursul în casație declarat de inculpatul A.

a) Sub un prim aspect, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente”.

Invocând incidența acestui motiv de casare, inculpatul A. a arătat, în esență, că faptele de trafic de influență reținute în sarcina sa au avut legătură cu atribuțiile circumscrise exercitării funcției de demnitate publică pe care o deținea la acel moment, respectiv calitatea de deputat.

Or, dat fiind conținutul dispozițiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, săvârșirea faptelor în exercitarea funcției de demnitate publică și în indisolubilă legătură cu această exercitare constituie o condiție esențială pentru incidența normei de agravare, condiție îndeplinită de altfel, în speță, de vreme ce faptele au fost comise, în opinia recurentului, în exercitarea funcției de demnitate publică sau, cel puțin, în legătură cu atribuțiile de serviciu specifice acestei demnități.

Prin urmare, inculpatul A. a apreciat că instanța competentă după calitatea persoanei în primul grad de jurisdicție era, în speță, Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia Curții de Apel Brașov fiind contrară dispozițiilor art. 40 alin. (1) rap. la art. 48 alin. (1) din C. proc. pen.

Criticile recurentului inculpat A. sunt nefondate.

Potrivit art. 40 alin. (1) din C. proc. pen., Înaltei Curți de Casație și Justiție îi revine competența personală de a judeca în primă instanță, printre altele, infracțiunile săvârșite de deputați.

Dispozițiile art. 48 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează competența personală a instanței de judecată în ipoteza schimbării calității inculpatului, stabilind că, în situația în care unei instanțe îi este atribuită o competență ratione personae, iar, după săvârșirea infracțiunii, inculpatul a pierdut acea calitate, instanța rămâne competentă să judece numai în două ipoteze, respectiv: a) fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului; b) s-a dat citire actului de sesizare a instanței.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale sus-menționate, se desprinde regula de principiu că Înalta Curte are competența de a judeca, în primă instanță, toate cauzele ce au ca obiect infracțiuni săvârșite de deputați, atunci când făptuitorii au această calitate la data sesizării instanței. În situația pierderii, de către făptuitor, a calității care a atras competența personală a instanței supreme, aceasta din urmă rămâne competentă să judece exclusiv în cele două situații prevăzute alternativ de art. 48 alin. (1) din C. proc. pen.

Pentru cauza de față, prezintă relevanță numai ipoteza reglementată la lit. a) a normei procesual penale menționate, deoarece motivele de recurs în casație sunt circumscrise exclusiv susținerii recurentului inculpat că faptele de trafic de influență ce au făcut obiectul judecății ar fi fost săvârșite în exercitarea și în indisolubilă legătură cu atribuțiile specifice funcției de demnitate publică pe care o deținea la momentul comiterii lor.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că măsura în care faptele de trafic de influență reținute în sarcina recurentului au fost săvârșite, în concret, în exercitarea și în legătură cu atribuțiile specifice funcției de demnitate publică pe care a deținut-o în perioada 2012-2016 nu poate fi, în sine, reevaluată de instanța de casație în actualul cadru procesual. Aceste chestiuni antamează, pe de o parte, aspecte factuale ce țin de particularitățile săvârșirii infracțiunilor, iar, pe de altă parte, elemente circumscrise încadrării lor în drept, sub aspectul punctual al incidenței variantei agravate prevăzute de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Or, astfel cum s-a argumentat în precedent, recursul în casație nu are ca scop reevaluarea împrejurărilor de fapt specifice litigiului și nici cenzurarea încadrării juridice reținute prin hotărârea definitivă, prerogativele instanței supreme în acest cadru procesual fiind limitate la judecarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, numai în limita motivelor de casare expres prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casație.

Prin urmare, raportându-se la situația factuală reținută de către instanța de apel, Înalta Curte constată că această din urmă instanță a stabilit în mod definitiv că faptele de trafic de influență ce au făcut obiectul judecății nu au avut legătură cu îndatoririle ce îi reveneau inculpatului A. în calitatea sa de deputat, deoarece nu au vizat activitatea acestuia în cadrul Camerei Deputaților ori al comisiilor parlamentare.

Ceea ce s-a reținut în mod definitiv a fost faptul că acțiunile recurentului inculpat, de a pretinde sau primi foloase, au fost realizate în virtutea calității sale de deputat și președinte al unei organizații județene de partid și prin traficarea influenței ce decurgea din această calitate. Numai în raport cu aceste statuări factuale definitive se impune a se analiza, în recurs în casație, dacă legătura astfel stabilită între faptele de traficare a influenței și calitatea de deputat a inculpatului se circumscria ipotezei prevăzute de art. 48 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. și, implicit, unui caz de nerespectare a dispozițiilor privind competența după calitatea persoanei.

Factual, prin decizia recurată s-a reținut, în esență, că inculpatul A. a primit ori, după caz, a pretins foloase în schimbul influenței pe care o avea în virtutea funcției de demnitate publică și a funcției de conducere deținute în cadrul H., în domenii de activitate care vizau, punctual, adoptarea unei soluții de către Agenția de Integritate (faptă din anul 2013), acordarea unei lucrări de construcție școală în localitatea Icușești de către autoritățile locale sau în alocarea de fonduri de o instituție a statului pentru finanțarea unor lucrări hidrotehnice ce trebuiau prestate de către o societate privată (fapte din anul 2015), domenii în care inculpatul, deputat, nu avea, potrivit legii, vreo atribuție de serviciu.

În contextul factual expus, Înalta Curte constată că interpretarea dată de instanța de apel normelor de drept procesual relevante pentru analiza competenței personale este legală, nefiind incidente prevederile art. 40 alin. (1) și art. 48 alin. (1) din C. proc. pen. referitoare la competența după calitatea persoanei a instanței supreme.

Nu se poate considera, pe de o parte, că simpla incidență a variantei de agravare prevăzute de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 ar implica eo ipso o legătură între traficul de influență comis și atribuțiile specifice calității de parlamentar și nici, pe de altă parte, că prevalarea inculpatului A. de influența atașată mandatului său de deputat ar reprezenta o concretizare a exercițiului propriu-zis al îndatoririlor ce decurgeau din respectivul mandat, astfel cum s-a susținut în motivarea recursului în casație.

Varianta agravată prevăzută de Legea nr. 78/2000 este incidentă atunci când sunt îndeplinite toate elementele de tipicitate obiectivă proprii variantei tip a traficului de influență, cu deosebirea că subiectivul activ al infracțiunii – necircumstanțiat în forma sa tip – devine unul calificat, în sensul în care el trebuie să exercite o funcție de demnitate publică. Înțelesul expresiei regăsite în cuprinsul art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 este cel desprins din limbajul comun, fiind vorba, așadar, de o persoană care îndeplinește, deține, o funcție de natura celei menționate.

Între noțiunea de persoană care exercită o funcție de demnitate publică, în sensul legii speciale și aceea de persoană aflată în exercițiul atribuțiilor specifice unei atare funcții nu există, însă, un raport de echivalență.

În sfera de cuprindere a celei dintâi noțiuni intră toate situațiile în care o persoană care exercită o demnitate publică săvârșește infracțiuni, indiferent dacă faptele comise au sau nu legătură ori implică exercițiul atribuțiilor sale de serviciu. Este vorba de individualizarea calității subiectului activ prin trimitere la funcția deținută, iar nu la modalitatea în care el săvârșește acțiunea ce constituie verbum regens.

Cea de-a două noțiune presupune, în schimb, ca făptuitorul să săvârșească o faptă penală în timpul îndeplinirii îndatoririlor ce decurg din funcția publică deținută, numai în această ipoteză el putând fi considerat ca aflându-se în exercitarea prerogativelor funcției. În acest caz, este vorba, așadar, de determinarea unei cerințe atașate elementului material al infracțiunii, iar nu a unei calități a subiectului activ.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, dacă deținerea unei funcții publice constituie o condiție necesară, dar insuficientă pentru a se reține că o infracțiune a fost comisă în exercițiul propriu-zis al respectivei funcții, o atare deținere a calității cerute de lege devine, însă, suficientă în sine pentru incidența agravantei prevăzute de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Opțiunea legiuitorului este justificată de pericolul social sporit pe care îl implică infracțiunile de trafic de influență comise de demnitari publici, prestigiul funcției deținute de subiectul activ fiind de natură a facilita consumarea activității ilicite și a-i imprima o gravitate superioară, comparativ cu faptele de aceeași natură comise de persoane care nu dețin o anume calitate. În plus, ocrotirea acestui prestigiu și a autorității ce însoțește funcțiile de demnitate publică se circumscrie și categoriei de relații sociale ocrotite prin modalitatea agravată a traficului de influență, constituind, astfel, obiect juridic al infracțiunii în această variantă.

Susținerile recurentului A. referitoare la incidența art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 nu doar atunci când faptele de trafic de influență sunt comise în exercitarea funcției de demnitate publică, ci când ele se află și în legătură indisolubilă cu această exercitare, antamează chestiuni ce țin exclusiv de sfera de incidență a agravantei legale și, implicit, de stabilirea încadrării juridice, aspect a cărui cenzurare excedează obiectului și limitelor recursului în casație

Argumentul subsidiar invocat de recurent privind strânsa legătură dintre faptele de trafic de influență imputate și atribuțiile sale de serviciu aduce în discuție, în realitate, împrejurări de fapt referitoare la raporturile instituționale ori de colegialitate dintre anumiți terți funcționari și membri ai formațiunii politice din care făcea parte inculpatul, chestiuni ce nu se circumscriu unor aspecte de drept cenzurabile în recurs în casație.

În fine, invocarea validității interpretării prealabile date de Înalta Curte -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 2/2017, și sub aspectul infracțiunilor de trafic de influență, este lipsită de suport. Dezlegarea dată prin hotărârea prealabilă evocată a vizat exclusiv problematica incidenței art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în cazul infracțiunilor de luare de mită săvârșite în legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului privind constatarea sau sancționarea contravențiilor.

Considerentele hotărârii prealabile sunt integral circumscrise analizei elementelor de tipicitate specifice luării de mită (infracțiune care, și în varianta tip, are un subiect activ calificat) și nu evocă nici măcar tangențial situația distinctă a infracțiunii de trafic de influență (infracțiune cu subiect activ necalificat în varianta tip și conținut obiectiv autonom), pentru a se considera că raționamentul instanței supreme ar putea fi aplicat și în cazul celei din urmă infracțiuni. Din această perspectivă, rezultă și caracterul nefondat al susținerii recurentului inculpat referitoare la legătura dintre prevalarea sa de influența politică avută în virtutea calității de deputat (element reținut definitiv în speță) și exercitarea atribuțiilor funcției publice (ipoteză infirmată de instanța de apel), jurisprudența instanței supreme invocată de recurent sub acest aspect vizând chestiuni de drept substanțial diferite de cele invocate în prezentul recurs în casație.

b) Cel de-al doilea motiv de recurs în casație invocat de recurentul inculpat A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., este incident atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Potrivit unei jurisprudențe constante a instanței supreme, sintagma „nu este prevăzută de legea penală” se referă la situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare neprevăzute de lege, respectiv, ipoteze ce nu au făcut vreodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor aspecte se realizează exclusiv prin raportare la starea de fapt reținută, cu titlu definitiv, în decizia instanței de apel, Înalta Curte nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că:

– în luna iunie 2015, lăsând să se înțeleagă că, în calitate de președinte al organizației județene Neamț a H. și deputat din partea aceleiași formațiuni politice, are influență asupra primarului comunei Icușești, jud. Neamț, inculpatul A. a pretins de la numitul D. ca, în schimbul atribuirii contractului având ca obiect „construire școală în jud. Neamț” către S.C. E. S.R.L., administrată de soția sus-numitului, să fie subcontractată o parte a lucrărilor, respectiv lucrările de tâmplărie, către S.C. F. S.R.L., societate controlată de inculpat prin intermediul lui G.. În temeiul acestei înțelegeri și după încheierea, la data de 27.07.2015, ca urmare a influenței exercitate de A. asupra primarului R., a contractului de achiziție publică dintre S.C. E. S.R.L. și Primăria Icușești, la data de 09.10.2015, S.C. E. S.R.L. a încheiat cu S.C. F. S.R.L. un contract având ca obiect livrare tâmplărie din lemn stratificat, în baza căruia a fost emisă, în aceeași zi, factura fiscală în valoare de 150.000 RON, achitată la datele de 16.11.2015 (138.000 RON) și 07.03.2016 (12.000 RON);

– la data de 31.07.2015, în calitate de deputat și președinte al organizației Neamț a H., inculpatul A. i-a pretins numitului B., acționar și director general al S.C. C. S.A. Iași, un procent de 5% din suma totală de 60.000.000 RON ce era necesar a fi alocată de Administrația Națională Apele Române (ANAR) pentru finalizarea contractelor pe care respectiva societate le avea încheiate cu administrațiile bazinale din subordinea ANAR. În schimbul acestui comision, în perioada iulie – septembrie 2015, inculpatul A. și-a exercitat influența reală asupra lui I., secretar de stat în cadrul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor și persoană cu atribuții privind coordonarea ANAR, pentru a-l determina să facă demersuri în vederea alocării sumei de 60.000.000 RON, demersuri rămase fără rezultat.

Invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul A. a susținut, în esență, că cele două fapte reținute în sarcina sa, ambele comise în anul 2015, nu întrunesc toate elementele de tipicitate obiectivă proprii infracțiunii prevăzute de art. 291 C. pen.

Sub aspectul celei dintâi infracțiuni, recurentul inculpat a arătat că pretinderea folosului imputat (și anume subcontractarea lucrărilor de tâmplărie) ar fi intervenit ulterior exercitării presupusei influențe asupra funcționarului public și îndeplinirii actului de serviciu de atribuire a lucrării, că promisiunea de determinare a funcționarului public la o anumită conduită nu a fost concomitentă sau succesivă pretinderii folosului (ci anterioară), că nu a fost individualizat funcționarul asupra căruia se presupunea că are influență, iar actul a cărui îndeplinire a constituit scopul înțelegerii nici nu intra în atribuțiile de serviciu ale funcționarului vizat de acuzație, respectiv primarul localității.

Sub aspectul celei de-a doua fapte, recurentul inculpat a apreciat că nu s-a demonstrat o veritabilă acțiune de pretindere riguroasă a unor foloase, că influența pretinsă asupra funcționarului nu a existat sau, cel puțin, nu a constituit motivul determinant al presupusei cumpărări, că nu s-a decelat o promisiune explicită și nici măcar implicită de determinare a funcționarului public să adopte o anumită conduită, iar actul a cărui îndeplinire a constituit scopul înțelegerii nici nu intra în atribuțiile de serviciu ale funcționarului vizat de acuzație, respectiv martorul I..

Criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 291 alin. (1) C. pen., infracțiunea de trafic de influență presupune „Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în atribuțiile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri”.

Cea dintâi infracțiune reținută în sarcina inculpatului A., constând în pretinderea, în luna iunie 2015, de la numitul D., a unor foloase echivalente contravalorii contractului de livrare tâmplărie încheiat între S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.R.L. și în primirea, la datele de 16.11.2015 și 07.03.2016, a sumei de 150.000 RON cu acest titlu, în schimbul promisiunii că, prevalându-se de influența reală avută asupra primarului localității Icușești, numitul R., îl va determina pe acesta din urmă să atribuie S.C. E. S.R.L. contractul de lucrări de construire a școlii din localitate, realizează toate cerințele de tipicitate obiectivă proprii infracțiunii de trafic de influență.

Susținerile recurentului inculpat privind scopul real al tranzacției descrise (scop aflat în conexiune cu pretinsa creanță a denunțătorului J.), inexistența unor acte de determinare sau de influențare a primarului localității Icușești să atribuie contractul de lucrări către S.C. E. S.R.L. ori plasarea temporală a solicitării de subcontractare a lucrărilor de tâmplărie ulterior încheierii contractului de lucrări antamează aspecte esențialmente de fapt, a căror cenzurare implică reexaminarea probatoriului, excedând limitelor și obiectului recursului în casație. Aceste susțineri au fost cenzurate, de altfel, prin încheierea din data de 15 iunie 2023, prin care s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpat numai în limita criticilor de legalitate circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.

Prin urmare, raportându-se la cadrul factual definitiv reținut prin decizia recurată, Înalta Curte reține că actul de pretindere a unor foloase patrimoniale de către inculpatul A. a intervenit în luna iunie 2015, anterior demarării procedurii de achiziție de către Primăria Icușești și încheierii, ca efect al acesteia, a contractului de lucrări din data de 27.07.2015. Activitatea de pretindere de foloase circumscrisă verbum regens este, prin urmare, anterioară îndeplinirii, de către funcționarul asupra căruia inculpatul avea influență, a actului de serviciu vizat de cumpărătorul de influență, fiind realizată, sub acest aspect, condiția de tipicitate impusă de norma de incriminare.

În mod asemănător, promisiunea de determinare a primarului R. la o anumită conduită a intervenit concomitent pretinderii folosului de către inculpatul A., sub acest aspect particular instanța de apel stabilind, în mod definitiv, că solicitarea inculpatului de a fi subcontractate lucrările de tâmplărie societății pe care controla a fost adresată numitului D. în contextul discuțiilor privind atribuirea contractului de lucrări și în schimbul exercitării influenței sale în vederea atingerii acestei finalități.

Caracterul pretins echivoc al modului în care a fost verbalizată această promisiune de intervenție ori inexistența unei afirmații exprese a inculpatului A. că ar avea influență asupra vreunei persoane – aspecte invocate în motivarea recursului în casație – reprezintă împrejurări de fapt ce aduc în discuție fiabilitatea probatoriului administrat în procedura ordinară. Or, astfel cum s-a argumentat în precedent, instanța de casație nu cenzurează faptele și nu rejudecă procesul, ci examinează doar dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea definitivă este corespunzătoare.

În plus, în principiu, pentru întrunirea condiției atașate elementului material, aceea a promisiunii de determinare a funcționarului la o anumită conduită, nu este necesar ca afirmațiile făptuitorului să îmbrace o anumită formă, fiind suficient ca din conduita și din afirmațiile sale să rezulte neechivoc angajamentul de a se prevala de influența sa, reală sau presupusă, asupra unui funcționar public, pentru a-l determina să îndeplinească sau să nu îndeplinească o anumită îndatorire de serviciu.

În cauza de față, elementele factuale evidențiate în decizia instanței de apel – respectiv, solicitarea adresată de inculpat martorului D. de „a lua lucrarea”, urmând ca „tâmplăria să fie făcută” de A., în contextul discuțiilor ample purtate cu acea ocazie, definitiv stabilite de instanța de apel – relevă concordanța dintre conduita asumată de inculpat și formularea unei veritabile promisiuni de intervenție în vederea atribuirii lucrării.

În fine, împrejurarea că inculpatul A. nu ar fi nominalizat funcționarul asupra căruia ar fi avut sau ar fi pretins că are influență nu are semnificația pretinsă de recurent, și anume lipsa unei condiții de tipicitate obiectivă. Indicarea formală, expresă, a numelui sau a calității funcționarului public vizat nu este necesară atunci când, în ansamblul particularităților cauzei, aceste elemente de identificare rezultă inevitabil din înseși natura și obiectul actului a cărui îndeplinire sau neîndeplinire este vizată de cumpărătorul de influență.

Or, în cauza de față, tranzacția de corupție imputată inculpatului A. a avut ca finalitate obținerea de foloase derivate din încheierea unui contract de lucrări cu Primăria Icușești, reprezentată de primar, element care, în contextul legăturilor și al subordonării politice existente în cadrul formațiunii politice conduse de inculpat, era de natură a releva eo ipso calitatea și identitatea funcționarului public asupra căruia exista influența tranzacționată.

În mod asemănător, faptul că încheierea contractului de lucrări s-ar fi realizat de către o altă persoană decât primarul R. nu are semnificația neîndeplinirii unui element de tipicitate a traficului de influență, astfel cum neîntemeiat a susținut recurentul. Funcționarul asupra căruia făptuitorul pretinde a avea influență poate fi nu doar cel care are atribuții exclusive de îndeplinire a actului vizat de cumpărător, ci și cel care, alături de alți funcționari, are doar atribuții complementare în privința îndeplinirii respectivului act de serviciu ori cel care, dată fiind poziția sa ierarhică, prin propriile demersuri profesionale, poate influența decisiv modul de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu de către funcționarii din subordine.

Această ultimă ipoteză este incidentă și în speță, desemnarea viceprimarului ca persoană însărcinată cu atribuirea contractului nefiind de natură să lipsească de semnificație propriile atribuții ale primarului R. în asigurarea și influențarea cadrului necesar încheierii contractului de lucrări ce a constituit actul de serviciu vizat de inculpatul – autor al traficului de influență și de cumpărătorul interesat de tranzacționarea ilicită a acestei influențe.

Cea de-a doua infracțiune reținută în sarcina inculpatului A., constând în pretinderea, la data de 31 iulie 2015, de la numitul B., a unor foloase echivalente procentului de 5% din suma de 60.000.000 RON necesar a fi alocată de către Administrația Națională Apele Române pentru finalizarea contractelor încheiate între societatea administrată de martor și administrațiile bazinale din subordinea ANAR, în schimbul promisiunii că, prevalându-se de influența reală avută asupra unui funcționar public cu drept de decizie asupra bugetului ANAR, îl va determina pe acesta din urmă să facă demersuri în vederea alocării sumei menționate, realizează toate cerințele de tipicitate obiectivă proprii infracțiunii de trafic de influență.

Susținerile recurentului inculpat privind analiza sumară a probelor administrate, împrejurările de fapt ce ar rezulta din examinarea comparativă a probatoriului testimonial administrat pe parcursul procesului ori eșecul acuzării de a demonstra prin probe clare și concludente realizarea elementelor de tipicitate ale traficului de influență vizează chestiuni esențialmente de fapt, a căror cenzurare implică reexaminarea probatoriului, excedând limitelor și obiectului recursului în casație. Aceste susțineri au fost și ele cenzurate prin încheierea din data de 15 iunie 2023, prin care s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. numai în limita menționată anterior în prezenta decizie.

Prin urmare, raportându-se la cadrul factual definitiv reținut prin decizia recurată, Înalta Curte reține că existența, conținutul și scopul actului de pretindere a unor foloase patrimoniale de către inculpatul A., în luna iulie 2015, de la B., director general al S.C. C. S.A., au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanța de apel și nu pot fi cenzurate în recurs în casație.

Susținerea că pretinderea folosului nu ar fi fost „riguroasă” ori că exprimarea inculpatului s-ar fi caracterizat prin echivoc și ambiguitate nu se circumscrie unei critici de legalitate cenzurabile prin raportare la cazul de casare reglementat de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., ci tinde la reexaminarea, de către instanța de casație, a fiabilității probatoriului, ceea ce nu este admisibil în acest cadru procesual.

În mod asemănător, susținerile recurentului inculpat privind inexistența influenței pretinse de acuzare ori împrejurarea că o atare influență nu ar fi reprezentat motivul determinant al acțiunii cumpărătorului de influență se raportează, în realitate, la aspecte factuale desprinse din probatoriul administrat, iar nu la chestiuni de drept ce ar putea fi cenzurate de instanța de casație.

De vreme ce instanța de apel a stabilit că existența influenței inculpatului A. asupra funcționarilor publici cu drept de decizie din cadrul ANAR a constituit motivul determinant al interacțiunii dintre acesta și cumpărătorul B., o atare constatare are, în sine, semnificația realizării condiției de tipicitate a săvârșirii faptei de către o persoană care are sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, în scopul prevăzut de art. 291 din C. pen.

Susținerile recurentului inculpat privind inexistența unei promisiuni făcute cumpărătorului de influență, de a determina un funcționar public să îndeplinească un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu, reflectă, la rândul lor, abordarea exclusivă a unor particularități probatorii, ce nu pot reevaluate în recurs în casație. Împrejurările de fapt stabilite cu autoritate de lucru judecat, și anume afirmațiile inculpatului privind valoarea restului finanțării aferente contractelor încheiate de S.C. C. S.A., însoțite de sugestia că societatea ar putea primi aceste sume, se circumscriu unei promisiuni de determinare a funcționarului public să își adapteze conduita în sensul dorit de autorii tranzacției ilicite de corupție.

Sub acest din urmă aspect, se mențin pertinente considerentele expuse anterior, referitoare la inexistența, de lege lata, a unei condiții de formă a promisiunii făcute de traficantul de influență, fiind suficient ca, din ansamblul particularităților obiective ale cauzei, să rezulte că afirmațiile acestuia din urmă relevă neechivoc un angajament de influențare a unui funcționar public competent, în vederea determinării sale la îndeplinirea sau nu a unui act de serviciu.

Faptul că inculpatul A. nu ar fi nominalizat funcționarul asupra căruia urma a-și exercita influența nu echivalează cu absența promisiunii de determinare prevăzute de norma de incriminare; similar celei dintâi infracțiuni reținute în sarcina inculpatului, indicarea formală a numelui sau a calității funcționarului public vizat nu era necesară, având în vedere cunoașterea neechivocă, de către ambii participanți la tranzacție, a autorității publice de care depindea acordarea finanțării și, implicit, a calității persoanelor cu rol decizional sub acest aspect.

În fine, împrejurarea că martorul I. (persoană abordată ulterior de inculpat) nu avea ca atribuție de serviciu alocarea de fonduri ANAR pentru lucrări și investiții este irelevantă sub aspectul conținutului tipic obiectiv al traficului de influență reținut în speță. Acuzația adusă recurentului inculpat A. nu a constat în aceea că ar fi pretins a avea influență asupra acestei persoane determinate, ci în aceea că a lăsat să se înțeleagă că are influență asupra unor funcționari cu drept de decizie asupra bugetului ANAR, accentul fiind pus, așadar, nu pe numele, ci pe competența funcționarului public de a dispune în legătură cu actul dorit de cumpărătorul de influență.

Or, de vreme ce conținutul tipic obiectiv al infracțiunii prevăzute de art. 291 din C. pen. este realizat atunci când făptuitorul individualizează funcționarul public asupra căruia pretinde a avea influență doar prin trimitere la calitatea ori la competența acestuia, rezultă că neindicarea numelui funcționarului sau a instituției publice unde inculpatul urma a face demersuri este irelevantă sub aspectul tipicității obiective a infracțiunii.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate în prezentul demers judiciar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Brașov și inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 190/Ap din data de 10 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Brașov vor rămâne în sarcina statului

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat A. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.