Despre provocările unui al doilea mandat la conducerea INM, despre viitorul examenului la INM și despre poziționarea Institutului în interiorul învățământului juridic superior

Nicolae Cîrstea: Dar candidatul ideal pentru a merge mai departe în profesia de judecător și procuror cum arată, din punctul de vedere al Cristinei Rotaru?

Cristina Rotaru: Cred că, în primul rând, trebuie să fie onest. Dacă ar fi să aleg dintre toate calitățile pe cea pe care o consider eu cea mai importantă pentru această profesie, n-aș considera nici buna pregătire juridică, nici perseverența, nici determinarea… Cea mai importantă calitate pentru un viitor profesionist în acest domeniu este onestitatea. Nimic nu putem face în această profesie fără onestitate și bună-credință. Multe limite se pot depăși, și limite personale, dacă ne dorim ca lucrurile să fie făcute în spirit onest și cu bună-credință. În profesia aceasta, de magistrat, nu cred că există om care să nu greșească. Unii greșesc mai mult, alții mai puțin, unii mai grav, alții mai puțin grav, dar eu nu cred că există judecător care să nu fi avut hotărâri casate – și, de multe ori, când ești casat sau desființat într-o cale de atac, îți spui că a greșit, poate, colegul de la instanța superioară –, dar, dacă suntem cinstiți cu noi și privim practica de casare, e imposibil să nu constatăm că, poate, o dată în viață am greșit și noi. Repet, uneori poate insignifiant, poate lucruri fără absolut nicio importanță pentru viitorul părților sau pentru viitorul inculpatului pe care-l judeci – dacă suntem în materie penală. La fel, nu cred că există procuror care să nu fi avut la viața sa și dosare trimise la instanță care nu s-au confirmat printr-o soluție de condamnare. Asta nu înseamnă că sunt profesioniști care n-au ce căuta în această profesie. Până la urmă, aceste eșecuri – în realitate nu sunt eșecuri –, aceste nereușite pot proveni și dintr-o perspectivă diferită în care privim anumite instituții, anumite măsuri pe care le luăm, dacă ele sunt potrivite sau nu pentru viitorul unei părți … bineînțeles, am și o deformație personală, dacă am judecat întotdeauna în penal, mă raportez totdeauna la materie penală și la ce se întâmplă în penal. Dar extrem de important pentru această profesie este ca, și în momentul în care constați – poate îți dai seama singur – că ai greșit un lucru, să ai puterea să recunoști, să ai puterea să spui eu am făcut tot ce ținea de mine, nu e nicio problemă, și să poți dormi liniștit noaptea. Acum, bineînțeles că, dacă îți dai seama că eroarea ta e una foarte gravă și poate în închisoare a stat un om care n-ar fi trebuit să ajungă acolo, nu știu cât de liniștit mai dormi. Dar dacă dai soluții despre care știi, încă din momentul în care le pronunți, că  nu corespund adevărului relevat de probele din dosar, eu cred că e foarte greu să evoluezi în profesia asta. Poate sunt și unii care sunt mai ,,maleabili” și care pot dormi noaptea bine, chiar dacă nu urmează întotdeauna drumul drept. Dar eu cred că, în primul rând pentru sănătatea noastră psihică, trebuie ca, atunci când dăm o hotărâre, măcar în momentul acela,  să fim  siguri că este o soluție justă. Ca atare, asta mi se pare cea mai de seamă calitate.  Cred că oamenii care nu sunt cinstiți, care intră în magistratură considerând că ai tot felul de beneficii, pe care nu le ai în alte părți, au făcut alegerea greșită. Și pentru ei, și pentru cei pe care îi vor întâlni în profesie, fie că sunt avocați, alți profesioniști sau părți în dosarele pe care le vor instrumenta.

O altă calitate – poate o forță psihică, o rezistență psihică. Profesia asta te consumă foarte mult psihic. Deși nu ne dăm seama uneori- și poate din afară pare ușor : vii la serviciu, spui aici da, aici nu, pleci acasă liniștit- lucrurile se văd așa, probabil, doar din partea cealaltă a sălii.

Nicolae Cîrstea: Și într-un mod simplist.

Cristina Rotaru: Lucrurile nu stau deloc așa. Sau poate sunt așa și din perspectiva celui care este magistrat, dar în cazuri extrem de rare, când avem de-a face cu oameni iresponsabili. Dar a fi magistrat înseamnă a nu lua niciodată pauză de la problemele pe care le ai în dosarele pe care le instrumentezi. Vă dau exemplu din penal: Și în vacanțe, uneori,  când amânam pe toamnă dosare, mă gândeam la ele, chiar dacă nu stăteam să redactez, ( deși cred că nu există judecători care, în concedii, să nu fi redactat hotărâri)… Profesia aceasta este una în care niciodată nu te poți opri. Lăsând la o parte redactarea, cred că niciodată gândurile tale nu se îndepărtează, în realitate, din profesie. Și am avut de-a lungul profesiei dosare care, pentru alții, probabil, nu sunt foarte sensibile, nu sunt dosarele de care s-ar aștepta unii să vorbesc, gen cazuri de mare corupție. Nu. Dosare care, probabil, din perspectiva mass-media sunt niște dosare mărunte. De exemplu, cu tinere care au săvârșit infracțiuni de pruncucidere… Îmi amintesc un dosar la care m-am gândit luni de zile, cred că mă culcam și mă trezeam cu el în minte, și nu pentru că, era acolo vreo problemă de drept, ci pentru că, uman, nu puteam să depășesc o anumită barieră, mă puneam întotdeauna în poziția acelei fete și îmi dădeam seama că, până la urmă, a săvârșit fapta asta datorită unui context familial în care a crescut – avea un tată extrem de exigent – și a ajuns la o soluție, probabil îndemnată și de alții, la care n-ar fi ajuns, dacă ar fi trăit într-o altă familie. Și, deși juridic știam că acolo trebuia pronunțată o soluție de condamnare, de fiecare dată când o vedeam în sală– și, deja, când era judecată, trecea printr-o depresie profundă –, aveam dificultăți în a ajunge la acea soluție de condamnare. De altfel, nici n-am pronunțat o condamnare în acel dosar, deși, repet, poate că altcineva ar fi considerat că sunt probe acolo – am fost într-o opinie separată –, însă și peste ani, când am ajuns la Înalta Curte, am constatat că și instanța supremă a trimis acel dosar înapoi, spre rejudecare.

Am dat doar un mic exemplu de dosar care îți ocupă mintea, îți ocupă sufletul la un moment dat, pentru că sunt și niște sensibilități pe care ți le stârnesc cauzele respective, cu care te încarci, pe care nu le conștientizezi și care, la un moment dat, te pot transforma și pe tine, ca individ. Pentru că este o încărcătură de stres pe care, repet, o duci ani de zile și pe care n-o conștientizezi. De asta, încheind această mică-mare paranteză, cred că oamenii care se îndreaptă spre o asemenea profesie trebuie să fie conștienți că este una foarte stresantă, că, și dacă am luat un examen la INM, nu e niciodată prea târziu să punem punct, să spunem nu e o profesie pentru mine, am studiat Dreptul, dar cu Dreptul poți face o grămadă de alte profesii. Este o facultate foarte ofertantă și iată că avem în fața noastră cel mai bun exemplu – și cred că e mai bine să pui punct, pentru că, până la urmă, cred că sănătatea psihică – dar și cea fizică, în egală măsură – este mult mai importantă decât profesia. N-ai cum să faci asemenea profesie dacă structura ta psihică nu te ajută. Și este mult mai bine să fii cinstit cu tine însuți, să spui – am încercat, am dovedit că aș putea, iată, sunt suficient de inteligent, suficient de bine pregătit încât să pășesc într-o asemenea profesie, dar constat că, pentru binele meu, ar fi cazul să pun acest episod la capitolul realizări și să fac de acum încolo altceva. Nu e niciodată târziu să punem punct, putem să experimentăm, să fim doi-trei ani magistrați și să ne dăm seama că e o profesie care, pur și simplu, nu „rimează” cu structura noastră psihică.

Nicolae Cîrstea: Frumoasă paranteză și o pledoarie pentru o profesie onorabilă, fie că vorbim de cea de judecător sau de cea de procuror. Cu ce v-ați dori să plece un auditor de justiție la ultimul curs, pășind, până la urmă, pe ușa amfiteatrului pentru ultima dată, de aici, de la INM?

Cristina Rotaru: În primul rând, cu speranță și încredere. Eu recunosc că am pășit în această profesie cu gândul că voi sta câțiva ani și, după aceea, voi face altceva – în primul rând, aveam o carieră universitară de care eram foarte atașată. Și, în al doilea rând, repet, am intrat cu acest gând, că vor fi niște ani în care voi avea niște experiențe intense, voi învăța foarte mult, după care voi face altceva. M-am atașat foarte mult de profesia asta, mi-a plăcut ce am făcut și am rămas mult mai mulți ani decât mi-aș fi închipuit la început. Am trăit toți acești ani cu speranța că va fi mai bine în sistemul judiciar, în primul rând; că lucrurile se vor îmbunătăți, pentru că, atunci când am început noi cariera, existau foarte multe dificultăți materiale. Există multe discuții acum în spațiul public despre cât de mari sunt pensiile, salariile magistraților, se fac tot felul de comparații, uneori total nepotrivite… Pentru că, dacă ne-am raporta și la alte venituri, probabil că sumele astea ni s-ar părea insignifiante, dacă am compara cu veniturile care se pot realiza în avocatură sau poate chiar în mass-media… Uneori mi se pare distractiv că unii realizatori de emisiune insistă foarte mult pe sumele ,,exorbitante” pe care le câștigă magistrații…

Nicolae Cîrstea: Ei înșiși fiind într-o situație privilegiată.

Cristina Rotaru: Mult privilegiată în comparație cu magistratul. Dacă ne raportăm la sumele care se vehiculează tot de mass-media, cu privire la unii jurnaliști, cred că nu încape comparație. Recunosc, și această profesie, de jurnalist, este una foarte solicitantă, dar nu cred că este mai solicitantă decât cea de magistrat. Sau n-am putea găsi o discrepanță între cele două profesii, să spun că cea de magistrat îți oferă o viață de huzur, și cea de jurnalist o viață groaznică. Ca atare, toate discuțiile astea sunt uneori artificiale. Pe de altă parte, poate ar fi bine ca, atunci când abordăm asemenea teme și ne referim la magistrații care, uite, vor să se pensioneze când împlinesc 25 de ani vechime, să ne raportăm la veniturile magistraților care au intrat acum 25 de ani în magistratură. Cei care au intrat acum 25 de ani în magistratură au intrat pur și simplu pentru că erau îndrăgostiți de profesia asta, deoarece  salariile erau extrem, extrem de mici. Foarte mulți magistrați – și judecători, și procurori – au migrat în perioada anilor ’90 din magistratură în avocatură, tocmai pentru că acolo aveai și mult mai multe perspective de dezvoltare, și venituri consistente, de aceea poate și magistratura la un moment dat s-a dezvoltat într-o direcție pe care nu ne-am fi dorit-o, pentru că au venit foarte mulți oameni, cu alt gen de experiență, la o anumită vârstă. Până la urmă, în profesia asta de magistrat cred că trebuie să și crești. Dacă vii din alte zone, poate ești deprins cu un alt stil de lucru – asta ca să mă exprim elegant –, poate vii de acolo cu un alt fel de a te raporta la societate, la superiori – inferiori nu prea avem în magistratură –, dar un alt gen de a comunica și de a te raporta. INM-ul până la urmă, este o școală de formare nu doar teoretică, ci practică, a viitorilor magistrați. Noi clădim aici și o dezvoltare a magistratului în spiritul eticii, al deontologiei, și poate lucrul acesta este mult mai important decât cunoștințele juridice pe care le capătă auditorii. Am spus-o întotdeauna, cunoștințele juridice sunt efemere. Iată, schimbările legislative ne demonstrează că, oricât de bine știam acum zece ani legislația și jurisprudența, ne-am trezit într-o zi că aproape nimic din ceea ce cunoșteam în domeniul legislativ nu ne mai este de folos. De bază au fost principiile pe care le cunoșteam în ramura respectivă de drept, care ne-au ajutat să interpretăm și noile coduri, și să găsim, într-un timp scurt, soluții practice. Cred că magistratura nu se poate inventa peste noapte. Adică nu putem de astăzi să renunțăm la toți profesioniștii din domeniu… Nu întâmplător spun lucrul acesta. S-a vehiculat, la un moment dat, acum 10-15 ani, această idee că, dacă magistrații mai protestează, poate ar fi bine să-i dăm pe toți afară și să aducem reprezentanții altor profesii juridice. Cred că magistratura nu se poate clădi de la o zi la alta. S-a încercat experimentul ăsta de curând, anul trecut, și în Republica Moldova: să inventăm judecători peste noapte. Cred că nici tehnic nu este posibil asta, în sensul că e greu să găsim peste noapte oameni care, tehnic, ar fi pregătiți să pronunțe hotărâri judecătorești. Avem avocați foarte bine pregătiți, dar fiecare profesie juridică are specificul ei. Cum judecătorii care devin avocați nu au totul la degetul mic a doua zi, adică au nevoie de o perioadă de rodaj pentru a se familiariza cu exigențele profesiei de avocat. Ți se pare, atunci când ești magistrat, că ai foarte multă experiență și că o să fie foarte facil totul atunci când vei deveni avocat. Lucrurile nu stau chiar așa. Pentru că nu ești obișnuit să discuți cu părțile; nu ești obișnuit să cauți, poate, soluții. Când ești judecător, tu cauți  soluția justă, nu o soluție adecvată unei părți. Ca atare, atunci când ești avocat,  trebuie să fii mai inventiv, să găsești, pentru partea pe care o aperi, tot felul de artificii care să-i folosească ei, nu să găsești soluția corectă în dosar. Ca atare, cum noi cred că nu suntem pregătiți totdeauna, peste noapte, să devenim cei mai buni avocați, cei mai buni notari, deși avem foarte multă experiență în domeniul juridic, cred că nici magistrații nu pot fi inventați peste noapte, chiar dacă ar veni profesioniștii cei mai buni din alte profesii juridice.

Nicolae Cîrstea: Frumoasă și această a doua paranteză. Sunteți profesor universitar, sunteți director al INM, judecător, soție și mamă – care sunt principiile după care vă trăiți viața, doamnă Cristina Rotaru?

Cristina Rotaru: În primul rând, încerc să fiu cinstită cu mine însămi; să-mi dau seama că nu fac totul perfect; să încerc să fac totul perfect – îmi propun asta, fac mari eforturi, dar nu încerc niciodată să pozez în profesorul perfect, judecătorul perfect, mama perfectă, pentru că așa ceva nu cred că există. Fac eforturi, atât pot să spun. Principiile mele – să-mi cresc copilul în același stil în care am încercat eu să-mi desfășor activitatea anii aceștia, adică să fie cinstit, să muncească, nu se poate realiza nimic în viață fără multă muncă, să fie serioasă, să-i respecte pe ceilalți, pentru că, cu un ego extrem de dezvoltat, la fel, nu cred că realizăm foarte multe în viață, să recunoaștem, când este cazul, că lângă noi sunt oameni mai talentați, mai inteligenți, mai buni profesional… Eu, întotdeauna, în profesie – și asta m-a ajutat foarte mult, nu mi-am dat seama decât în ultimii ani – am încercat să stau pe lângă oameni care erau mai buni profesioniști decât mine. Și am reușit întotdeauna să fac complet cu oameni – poate a fost și o întâmplare, dar cred că întâmplările astea ni le mai și creăm în viață – pe care eu îi consideram mai buni decât mine. N-am avut niciodată autosuficiența asta, să mă înconjor de oameni pe care i-aș fi considerat inferiori din punctul de vedere al pregătirii sau al abilităților necesare pentru profesie. De la ei am învățat foarte multe, am colaborat întotdeauna foarte bine cu ei, mi-am apropiat totdeauna oameni care au fost, pentru mine, un model și din punct de vedere uman. Când eram studentă, cred că apreciam foarte mult inteligența. Profesorii de la facultate erau niște semizei pentru mine. Cu cât am înaintat în vârstă, mi-am dat seama că apreciez mult mai mult calitățile umane. Bineînțeles, și inteligența este o calitate, dar poate, uneori, dacă aș avea de ales între un om extrem de inteligent și unul onest, aș alege onestitatea, buna-credință, chiar dacă inteligența poate n-ar fi una sclipitoare. Mă impresionează, la vârsta asta, mult mai mult oamenii corecți, cinstiți, buni – nu știu dacă termenul acesta e cel mai potrivit sau pe înțelesul tuturor, dar oamenii buni mă impresionează mai mult decât oamenii extrem de inteligenți. E trist dacă inteligența nu este dublată și de bună-credință, și de bunătate, și de o anumită deschidere către ceilalți – și deschidere nu înseamnă doar zâmbete, nu sunt genul care să apreciez stilul acesta de comunicare care se promovează în ultima vreme, dacă ești zâmbitor și amabil cu toată lumea, se presupune că ești foarte comunicativ; eu cred că nu asta este cheia succesului sau, cel puțin din punctul meu de vedere, comunicare nu asta înseamnă, să fii totdeauna zâmbitor. Poate sunt și oameni care nu sunt, prin natura lor, foarte zâmbitori, dar asta nu înseamnă că nu sunt niște oameni buni, generoși,  pe care să te poți baza.

Nicolae Cîrstea: Ce s-a întâmplat în ultimii ani cu privire la examenul de admitere la INM, tot ce se întâmplă în ultimii ani la INM poziționează Institutul ca un element foarte important în sistemul judiciar românesc. Cum privește directorul INM ceea ce se întâmplă în sistemul judiciar românesc? Ce ar trebui să se întâmple, ca lucrurile să fie pe un trend pozitiv – sau mai pozitiv, dacă poate exista un termen de comparație?

Cristina Rotaru: Eu sunt foarte bucuroasă dacă Institutul este foarte bine perceput, pentru că, la un moment dat, un director, fără să vrea, se identifică cu instituția pe care o conduce. Poate e pretențios spus „se identifică”. Dar dacă instituția n-are un renume bun, iar tu nu faci nimic pentru asta, măcar să îmbunătățești, măcar să miști puțin lucrurile, nu înțeleg care sunt calitățile și ce te recomandă pentru a ocupa un asemenea post. Ca atare, este ceea ce-mi doresc, ca INM, în primul rând, să fie un punct de reper pentru sistemul judiciar, adică, în primul rând sistemul judiciar să se raporteze la INM ca la o instituție etalon. Nu mi-am dorit, așa cum am mai spus-o, niciodată ca INM să fie o instituție care se dezvoltă pentru sine; el trebuie să se dezvolte, dar încercând să dezvolte, implicit, sistemul judiciar. Noi nu suntem aici, , nici ca să creăm academicieni, nici ca să lansăm un spațiu de desfășurare pentru cei mai buni profesori din România, nici pentru a crea un alt cadru în care să se poată manifesta magistrații; noi suntem aici pentru sistemul judiciar. Și tot ce gândim, tot ce facem, toate programele de învățământ, toată pregătirea colaterală, cea extra-juridică, pe care o realizăm cu auditorii și cu ceilalți reprezentanți ai sistemului judiciar, o facem pentru buna dezvoltare, pentru imaginea sistemului judiciar, pentru ca acesta să evolueze într-un mod sănătos și frumos.

Cum mi-aș dori eu să evolueze sistemul judiciar? Am spus deja că eu am continuat să rămân în sistemul judiciar – pentru că am avut întotdeauna oferte să plec foarte bine din sistemul judiciar –, pentru că am trăit în toată această perioadă cu speranța că va fi mai bine. În primul rând pentru noi, ca membri ai sistemului judiciar, ca magistrați – că vom avea condiții mai bune de muncă, că ne vom putea dezvolta profesional … Pentru că, atunci când ai ședințe cu o sută de cauze pe rol într-o zi, cred că, la un moment dat, și tu realizezi că nu e calitatea muncii pe care ți-ai dori să o ai. Ca atare, în toată perioada asta am trăit cu speranța. Speranța asta în ultima vreme începe să pălească. Constat că, în ultimii ani, nu e necesar să avem inamici în afara sistemului judiciar, că noi suntem propriii inamici, că ne luptăm noi cu noi în interiorul sistemului judiciar, că această frază vehiculată, că politicul luptă împotriva sistemului judiciar este și nu este adevărată. Cred că noi dăm muniție politicului, dacă el are vreun scop în acest sens, eu nu sunt convinsă, deși poate mulți s-ar aștepta de la mine, ca judecător de Penal, care a judecat atâția ani la Înalta Curte, să am un discurs prin care să lupt cu clasa politică, departe de mine un asemenea demers. Eu cred că, dacă există anumite fricțiuni sau dacă se poziționează într-un anumit sens clasa politică,  noi, cei din interiorul sistemului judiciar, îi dăm foarte multă muniție. Nu știu de ce, în ultimii ani, nu reușim să avem răbdarea de a ne asculta unii pe alții. Uneori constat că, de fapt, spunem aceleași lucruri, dar dorința de a ne auzi noi primii spunând sau afirmând niște lucruri sau dorința de a-l contrazice pe celălalt este atât de puternică, încât nici nu așteptăm să termine acesta ce avea de spus, că îi dăm o replică tăioasă: „nu e așa; e cum spun eu, nu cum spui tu”. Și acesta este un lucru foarte trist și un exemplu rău pe care-l dăm viitorilor magistrați,  o greutate foarte mare pe care o punem pe umerii lor. Pentru că ceea ce se distruge în perioada asta foarte greu va putea fi reclădit în viitor. Noi am depășit perioada în care lipsurile materiale – și nu mă refer aici la salariile mici –, mă refer la lipsa de spațiu, la încărcătura pe ședință, la bunurile materiale care te ajutau, până la urmă, să pronunți o hotărâre judecătorească  ( calculatoare, imprimante, hârtie etc)… Au fost ani când lucrurile astea, în unele instanțe sau în unele parchete, lipseau. Adică era greu să supraviețuiești ca instanță de la o lună la alta… Țin minte că au fost  perioade în care veneam cu topuri de hârtie de acasă, până reușea instanța să-și realizeze un stoc nou de hârtie. Au trecut, nu mai sunt dificultățile atât de mari azi. Dar, din păcate, acum, când ar trebui să culegem roadele, parcă ne punem singuri piedici. Asta este senzația mea.

Nicolae Cîrstea: Un mesaj de final pentru viitorii candidați la examenul la INM, un mesaj și pentru auditorii care au trecut prin INM mai de curând sau în trecut?

Cristina Rotaru: Auditorii care au trecut de curând prin INM sunt în permanent contact cu noi. Zilele acestea, de exemplu, am vorbit foarte mult cu cei care urmează să dea capacitatea, i-am încurajat, pentru că trec și printr-o perioadă dificilă, s-a anunțat acest examen, s-a suspendat, sunt foarte tensionați și, direct sau indirect, le transmitem mesaje de încurajare – o să fie bine totul, o să se dea acest examen, lucrurile or să revină la normal. Pe ei ne și bazăm foarte mult, pe cei care au terminat de curând INM, pentru a primi feedback continuu dacă schimbările pe care le facem acum sunt potrivite. Practic, putem spune că am făcut niște schimbări și că suntem cu inima împăcată tocmai pentru că generațiile discută între ele și ei transmit de la un an la altul: Nu știți ce bine e de voi acum că, iată, aveți facilitatea cutare sau cursul se ține așa, sau limbile străine nu mai presupun aceeași exigență de notare ca anii trecuți… Exigență de notare – nu că sunt notele mai bune acum – e o întreagă poveste, nu e timpul să o dezvolt aici… Dar noi, în permanență, suntem în contact cu reprezentanți ai generațiilor care au terminat INM de curând, și ei ne spun: Asta ar putea fi schimbat… uite, acum, când merg în practică, îmi dau seama că mi-ar fi prins bine un curs din materia respectivă… poate invitați specialiști din domeniul ăsta să vorbească la un curs la INM, pentru că, iată, eu am avut o cauză și am întâmpinat dificultăți.

Pe cei care se gândesc, poate chiar sunt nehotărâți dacă să dea sau nu examen la INM, nu vreau decât să-i încurajez. E o profesie frumoasă – nu simplă, dar frumoasă –, în care nu te plictisești ,,dacă ești acolo”, în sensul dacă ești serios și te implici în ea. Nu este Institutul o perioadă așa de dificilă cum se vehicula în trecut. Eu cred că Institutul e o perioadă comparabilă cu perioada facultății, unde se pot simți foarte bine la vârsta pe care o au ei acum, de douăzeci și ceva de ani, și modul în care ne raportăm noi la auditori are în vedere, în primul rând, aceasta: ei sunt la o vârsta la care trebuie să se și distreze, să citească, să se împrietenească, să facă și alte lucruri decât să citească tratate de drept.

Nicolae Cîrstea: Vă mulțumesc foarte mult pentru această discuție… Voiați să mai adăugați ceva.

Cristina Rotaru: Poate așa, de final, nu e un mesaj adresat viitorilor candidați. Îmi dau seama, din discuția pe care am avut-o – și poate acum doar o verbalizez, cred că nu am spus niciodată lucrul ăsta pentru că, pur și simplu, nu l-am realizat, dar acum, vorbind – mi-am dat seama că, la fel ca oamenii, și instituțiile au nevoie de prieteni; și cred că, în dumneavoastră, avem deja un prieten și cred că avem mulți alți prieteni sinceri și dezinteresați în lumea juridică. Le mulțumesc tuturor pentru că sunt alături de noi și, din când în când, ne transmit lucrul ăsta.

Nicolae Cîrstea: Dna director, mulțumesc mult pentru această discuție, practic este un al doilea interviu pe care l-am reușit. Nu prea acordați interviuri, din câte am văzut, păstrați o anumită rigoare a funcției și a calității de judecător.

Cristina Rotaru: Funcția probabil că ar recomanda mai multe interviuri, dar eu  gândesc că nu voi abandona profesia de judecător, probabil peste trei ani o să mă întorc la instanță, și, ca atare,  încerc să nu  mă obișnuiesc prea mult cu statutul acesta de persoană publică, pentru că, din punctul meu de vedere, un magistrat nu trebuie să fie ,,vedetă”.

Nicolae Cîrstea: Vă mulțumesc foarte mult. O încheiere foarte frumoasă pentru această discuție la INM, împreună cu dna Cristina Rotaru, director al INM. A fost o discuție nu numai plăcută, dar și foarte consistentă, sunt multe idei care s-au conturat, cu siguranță, nu numai presa de specialitate, dar și presa centrală va prelua pasaje din această discuție. Sper să nu vă pară rău pentru această discuție deschisă și sinceră.

Cristina Rotaru: Și eu sper.

Nicolae Cîrstea: Doamnelor și domnilor, vă dăm întâlnire mai departe pe universuljuridic.ro, pentru opinii și articole de specialitate. De asemenea, pe ujmag.ro, cea mai mare librărie online specializată pe carte juridică din România.

Și, așa cum spunem de fiecare dată, să nu uităm că măreția dreptului e dată de interpretări, de momentul în care se fac, dar, mai ales, de oamenii care le fac. La revedere.