Despre Constituționalitatea sau Neconstituționalitatea procedurii de arbitraj. Limitele Jurisprudenței Curții Constituționale în ceea ce privește natura arbitrajului din perspectiva accesului la justiție

8 feb. 2021
Articol UJ Premium
2 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 5 (2 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 176
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

I. DELIMITĂRI METODOLOGICE

Comutativitatea și distributivitatea sau justiția comutativă și justiția distributivă[1] se manifestă inclusiv în ceea ce privește procedura arbitrajului, în sensul că aceasta din urmă trebuie să țină seama de evoluția care a avut loc în decursul timpului relativ la contractualism (domeniul contractului și limitele acestuia). Contractul a apărut ca formă de manifestare a independenței puterii laice față de puterea religioasă, fiind astfel un instrument de structurare a puterii non-religioase.

În felul acesta legătura dintre Dumnezeu și cetățeni este multiplicată și manifestată în relațiile cuantificabile dintre cetățeni. Această etapă a contractului este specifică justiției comutative și proporționalității, în acord cu care raporturile dintre oameni sunt guvernate de o egalitate matematică și foarte cuantificabilă sub acest aspect. Existența contractului și folosirea acestuia în cadrul relațiilor umane determină evoluția spre justiția distributivă respectiv spre progresivitate, unde egalitatea este stabilită altfel decât matematic.

Trecerea de la comutativitate la distributivitate afectează și nuanțează inclusiv evoluția arbitrajului, acesta fiind direct legat de evoluția contractului; extinderea domeniului de aplicare a teoriei contractualiste nu semnifică în mod direct și extinderea domeniului de aplicare a procedurii de arbitraj. Cele două instituții se rup una de cealaltă în ceea ce privește evoluția domeniului de aplicare. Contractualismul urmează procedura de arbitraj până la limita procedurii de înfăptuire a justiției, astfel cum aceasta este delimitată de prevederile constituționale.

Dacă comutativitatea are la bază posibilitatea părților de a determina în mod independent domeniul de intervenție al contractului, neexistând preocuparea de a identifica sferele ordinii publice care ar trebui să fie protejate, distributivitatea afectează această libertate absolută, introducând elementele de ordine publică. Sub acest aspect se ridică problema formelor de înfăptuire a justiției și a accesului la justiție, astfel cum acest concept este delimitat constituțional. Limitele contractualismului determină și limitele arbitrajului, inclusiv în ceea ce privește rigorile cenzurii acestuia.

Procedura de arbitraj nu este o formă de înfăptuire a justiției, ci este un mecanism contractual, recunoscut de prevederile legale și constituționale ca producând anumite efecte juridice, dar care nu poate însă limita și atenua dreptul părților de a obține înfăptuirea justiției de către instanțele judecătorești. Aceasta și pentru că justiția distributivă, ferindu-se de absolutizări, întărește autonomia de voință dar și înfăptuirea justiției, în condițiile în care extinde sfera de manevră a părților inclusiv asupra unor instituții considerate multă vreme ca fiind de neatins (vezi nulitatea, prescripția extinctivă etc.), dar întărind în același sens și rolul judecătorului în ceea ce privește înfăptuirea justiției.

 

II.  SEDIUL CONSTITUȚIONAL AL ARBITRAJULUI ȘI AL DREPTULUI DE ACCES LA JUSTIȚIE

 A. Dreptul pozitiv

 Art. 21 din Constituția României, revizuită, dispune

„(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În continuare, art. 126 alin. (1) vorbește despre faptul că „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Referirea directă la arbitraj în Constituție o face art. 146 lit. d) în acord cu care „Curtea Constituțională are următoarele atribuții: (….) d) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; (…).

B.  Jurisprudența Curții Constituționale

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

1.  Jurisprudența cu privire la accesul liber la justiție

Prin Decizia nr. 1/1994[2] instanța constituțională a dispus „Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. De aceea, în legătură cu cea de-a doua problemă, referitoare la compatibilitatea unor proceduri speciale sau a particularităților procedurale pentru exercitarea drepturilor procesuale ale părților cu principiul liberului acces la justiție, Curtea Constituțională consideră că este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. Este, de altfel, o soluție care rezulta in mod categoric din dispozițiile art. 125 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora „Competenta și procedura de judecată sunt stabilite de lege” și ale art. 128 în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Judecătorul „spune dreptul” pentru soluționarea unui litigiu, dar numai în formele și în condițiile procedurale instituite de lege. Pe cale de consecință, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege. De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, are ca semnificație faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social.” În acest sens este și Decizia nr. 1100/2011[3] în acord cu care „sub acest aspect, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a ale utiliza în formele și în modalitățile instituite de lege”.

Decizia nr. 78/2007[4] dispune că „(întrucât accesul liber la justiție, ca de altfel orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituție, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept. Curtea consideră că stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nicio îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanță cu exigențele generale proprii unui sistem de drept.” În același sens este și Decizia nr. 577/2011[5], 550/2011[6], 1051/2011[7], 1200/2011[8].

Prin Decizia nr. 1154/2011[9] Curtea Constituțională a dispus „Exercitarea dreptului de acces la justiție poate fi supusă unor condiționări legale, cum sunt și termenele stabilite pentru introducerea cererilor, menite să asigure restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate, precum și stabilitatea raporturilor juridice. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în repetate rânduri, spre exemplu, în hotărârile pronunțate în Cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 38, anul 1975, Cauza Waite și Kennedy contra Germaniei, paragraful 59, anul 1999, Cauza Cudak contra Lituaniei, paragraful 55, anul 2010, a statuat că dreptul de acces la justiție, asigurat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu este unul absolut, ci poate fi supus unor condiționări. Acestea sunt permise deoarece dreptul de acces la justiție, prin însăși natura sa, solicită o reglementare din partea statului, care, în această privință, se bucură de o anumită marjă de apreciere.

Decizia nr. 1224/2011[10], într-o problemă de drept vecină cu cea supusă analizei în prezentul material, dispune că „(…)Curtea a statuat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicțional nu îngrădește dreptul de acces liber la justiție, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești.

2.  Jurisprudența cu privire la procedura de arbitraj

Decizia nr. 203/2006[11] dispune „Curtea reține că arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită. Arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii, așa cum prevede art. 341 din Codul de procedură civilă. Prin urmare părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului. (…) Așa fiind, Curtea observă că incidența reglementării criticate este subsecventă acordului de voință intervenit între părțile care au încheiat convenția arbitrală și care au optat pentru soluționarea litigiului de către o instituție permanentă. Așadar, în urma acordului prin care a fost aleasă calea arbitrajului instituțional, dispozițiile regulamentului acelei instituții se impun părților, tribunalul arbitral urmând să le aplice întocmai. Împrejurarea că partea care solicită recuzarea unui arbitru a achiesat la soluționarea litigiului de către o instituție permanentă de arbitraj, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască dispozițiile legale referitoare la judecarea litigiului de o asemenea instituție, ca și consecințele juridice ale aplicării lor, nu o îndreptățește să se prevaleze de necunoașterea legii și deci lipsește de temei critica reglementării în cauză.” În același sens este și Decizia nr. 768/2011[12].

Prin Decizia nr. 395/2006[13], instanța constituțională dispune că „Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile legale care reglementează arbitrajul nu contravin prevederilor din Constituție referitoare la instanțele judecătorești, pentru următoarele motive: Convenția arbitrală se încheie de către părți, fie sub forma unei clauze compromisorii înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare, denumită compromis, și, prin urmare, părțile au libertatea de a alege modalitatea de soluționare a litigiului. Totodată, litigiul dedus instanței de arbitraj comercial se finalizează printr-o hotărâre arbitrală care, potrivit art. 364 din Codul de procedură civilă, poate fi desființată numai printr-o acțiune în anulare soluționată de instanțele judecătorești competente. În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 126 alin. (5) referitoare la interzicerea înființării de instanțe extraordinare, Curtea constată că instanțele de arbitraj comercial nu întrunesc trăsăturile caracteristice instanțelor extraordinare, întrucât procedura urmată de acestea nu încalcă și nici nu restrânge drepturile procesuale ale părților prevăzute în Codul de procedură civilă și nici alte drepturi sau libertăți ale acestora. Curtea reține că însăși Constituția, în art. 146 lit. d), recunoaște existența instanțelor de arbitraj comercial, precizând că excepțiile de neconstituționalitate pot fi ridicate și în fața acestor instanțe, pe lângă cele judecătorești.” În același sens este și Decizia nr. 404/2010[14], 1027/2010[15].

Decizia nr. 8/2007[16] vorbește despre faptul că „în ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 126 alin. (5) referitoare la interzicerea înființării de instanțe extraordinare, Curtea Constată că instanțele de arbitraj comercial nu întrunesc trăsăturile caracteristice instanțelor extraordinare, întrucât procedura urmată de acestea nu încalcă și nici nu restrânge drepturile procesuale ale părților prevăzute în Codul de procedură civilă și nici alte drepturi sau libertăți ale acestora. Curtea reține că însăși Constituția, în art. 146 lit. d), recunoaște existența instanțelor de arbitraj comercial, precizând că excepțiile de neconstituționalitate pot fi ridicate și în fața acestor instanțe, pe lângă cele judecătorești.

Decizia nr. 278/2011[17] dispune „În ceea ce privește critica referitoare la caracterul devolutiv pe care ar trebui să îl aibă acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale, Curtea a reținut că specificul domeniului supus reglementării a impus adoptarea unor soluții diferite față de cele din dreptul comun. Împrejurarea că legiuitorul a instituit o cale de atac cu o fizionomie juridică diferită de aceea a căilor de atac de drept comun, inclusiv sub aspectul admisibilității acesteia, nu relevă niciun aspect de neconstituționalitate, fiind în deplină concordanță cu prevederile art. 129 din Constituție. Într-adevăr, în măsura în care textul constituțional de referință folosește termenul generic de “căi de atac”, fără a le identifica și caracteriza, respectiv fără a se referi in terminis la apel și la recurs, ipoteză în care respectarea acestor date de identificare ar fi fost convertită într-un criteriu de constituționalitate, legiuitorul ordinar este deplin îndreptățit ca, în considerarea anumitor particularități, să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât a celei de drept comun. De altfel, Curtea reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 366 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în cazul în care a admis acțiunea în anulare, instanța se va pronunța pe fondul litigiului, în limitele convenției arbitrale.”

 3  Jurisprudența cu privire la efectivitatea drepturilor

 În conformitate cu jurisprudența[18] Curții Europene a Drepturilor Omului drepturile și libertățile trebuie să fie protejate și aplicate în mod efectiv și concret, în conformitate cu principiile unei societăți democratice, cu valorile organizării sociale comune statelor membre ale Consiliului Europei, toate părți contractante la Convenție.

Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005[19] respectiv Decizia nr. XII din 5 februarie 2007[20], pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite dispun: „de aceea respectarea încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 953/2006[21], a stabilit că: „existența oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională și care ar putea până la urmă să nege liberul acces la justiție al persoanei, încalcă în mod flagrant prevederile art. 21 din Constituție”. În același sens trebuie menționată și Decizia nr. 737 din 24 iunie 2008[22], potrivit căreia „În reglementarea exercitării accesului la justiție, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiții de formă, ținând seama și de exigențele administrării justiției, fără însă ca aceste condiționări să aducă atingere substanței dreptului sau să îl lipsească de efectivitate.”

 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente[23], sa evite paralelismul legislativ[24], să aibă vocația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, sa aibă o aplicabilitate practica uniforma în sensul de a evita o jurisprudență neuniformă[25].

Nu în ultimul rând trebuie avut în vedere și jurisprudența Curții Constituționale cu privire la termenul rezonabil de soluționare a unei cauze. Decizia nr. 96/1996[26]: „Cât privește motivul referitor la încălcarea cerinței prevăzute de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a se examina cauza într-un termen rezonabil, este de reținut ca în practica Comisiei și a Curții Europene s-a subliniat constant ca aceasta cerința nu se analizează în abstract, ci se raportează la fiecare caz, ținându-se seama de durata procedurii, de natura pretențiilor, de complexitatea procesului, de comportamentul autorităților și al părților, de dificultatea dezbaterilor, de aglomerarea rolului instanței, de exercitarea căilor de atac etc.”

Decizia nr. 29/1997[27]„practica Comisiei și a Curții Europene, rezultată din aplicarea art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, este constanta în a aprecia ca invocată cerința a termenului rezonabil nu se analizează în abstract, ci se raportează de la caz la caz, în concret, ținându-se seama de o serie de elemente specifice fiecărei pricini (durata procedurii, natura pretențiilor, complexitatea procesului etc.); textul invocat nu are în vedere interzicerea unei cai de atac a cărei exercitare ar putea doar ipotetic sa conducă la depășirea unui termen rezonabil”.

Decizia nr. 178/1999[28]: „Aceeași jurisprudența indica, în legătură cu caracterul „rezonabil” al duratei soluționării cauzei, că acesta nu se determina în mod abstract, ci sunt avute în vedere circumstanțele concrete ale fiecărei spețe, neexistând limite absolute de timp (de exemplu, cazurile „Konig contra Republicii Federale a Germaniei”, 1978, și „Santilli contra Italiei”, 1991). Factorii care trebuie întotdeauna luați în considerare sunt: complexitatea cauzei; activitatea procesuala a părții ale cărei drepturi sau obligații fac obiectul procesului; activitatea autorităților administrative și judiciare (Idem; în același sens, cazul „Vallee contra Franței”, 1994). Desigur, numai întârzierea cauzată de acest din urma factor poate determina concluzia că au fost încălcate dispozițiile art. 6 paragraful 1 fraza întâi din convenție, referitoare la „termenul rezonabil”. Potrivit aceleiași jurisprudențe, statului îi revine o obligație pozitiva și de rezultat de a asigura soluționarea cauzelor într-un „termen rezonabil”, prin toate mijloacele care îi stau la dispoziție (cazurile: „Zimmermann și Steiner contra Elveției”, 1983; „Martins Moreira contra Portugaliei”, 1988; „Moreira de Azevedo contra Portugaliei”, 1991; „Francesco Lombardo contra Italiei”, 1992; „Muti contra Italiei”, 1994).”

C.  Concluziile jurisprudențiale

Din evoluția jurisprudențială mai sus menționată rezultă, sub aspectul care ne interesează, următoarele concluzii:

Concluzia nr. 1: Acordul de voințe al părților cu privire la supunerea diferendului instanței de arbitraj constituie temeiul arbitrajului, inclusiv în ceea ce privește condițiile de exercitare a acțiunii în anulare.

Concluzia nr. 2: Existența acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale constituie justificarea susținerii conform căreia dreptul de acces la justiție nu este nesocotit.

Concluzia nr. 3: Principiul accesului liber la justiție nu este unul absolut, putând fi restricționat de legiuitor în condițiile în care accesul liber la justiție semnifică accesul nediscriminatoriu la justiție, dar în acord cu regimul stabilit de legiuitor.

Concluzia nr. 4: Efectivitatea drepturilor, deși recunoscută de instanța constituțională la nivel general și de principiu, nu este integrată în sistemul concret de protecție al drepturilor, ci este menținută la nivel abstract.

Concluzia autorului: Apreciez concluziile mai sus menționate ca fiind nefinalizate, având o abordare formală și oarecum superficială asupra instituțiilor în discuție (accesul liber la justiție și efectivitatea drepturilor), respectiv neținând seama de faptul că există trei concepte diferite (accesul la justiție – conceptul 1 care pune accentul pe acces, justiția – conceptul 2 care pune accentul pe justiție și instanțele judecătorești – conceptul nr. 3 care pune accentul pe înfăptuirea justiției) care trebuie aplicate în mod concordant.


* Articol publicat și preluat de pe www.niculeasa.ro/blog.

[1] John Rawls, A theory of Justice, Harvard, Original Edition, pp. 184.

[2] Publicată în M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994.

[3] Publicată în M. Of. nr. 801 din 11 noiembrie 2011.

[4] Publicată în M. Of. nr. 117 din 16 februarie 2007.

[5] Publicată în M. Of. nr. 544 din 01 august 2011.

[6] Publicată în M. Of. nr. 639 din 07 septembrie 2011.

[7] Publicată în M. Of. nr. 641 din 08 septembrie 2011.

[8] Publicată în M. Of. nr. 796 din 10 noiembrie 2011.

[9] Publicată în M. Of. nr. 790 din 08 noiembrie 2011.

[10] Publicată în M. Of. nr. 796 din 10 noiembrie 2011.

[11] Publicată în M. Of. nr. 267 din 24 martie 2006.

[12] Publicată în M. Of. nr. 630 din 05 septembrie 2011.

[13] Publicată în M. Of. nr. 526 din 19 iunie 2006.

[14] Publicată în M. Of. nr. 365 din 03 iunie 2010.

[15] Publicată în M. Of. nr. 739 din 05 noiembrie 2010.

[16] Publicată în M. Of. nr. 73 din 31 ianuarie 2007.

[17] Publicată în M. Of. nr. 462 din 01 iulie 2011.

[18] Corneliu Bârsan, Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Ediția a 2 a, Editura C.H. Beck, p. 1002.

[19] Publicată în M. Of. nr. 233din 15 martie 2006.

[20] Publicate în M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007.

[21] Publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2007.

[22] Publicată în M. Of. nr. 562 din 25 iulie 2008.

[23] Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțata în cauza Unédic c. Franței, 20153/04, 18 decembrie 2008.

[24] Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțata în cauza Katz vs. România, no. 29739/03.

[25] Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Santos Pinto vs. Portugalia, 39005/04, 20 mai 2008.

[26] Publicată în M. Of. nr. 251 din 17 octombrie 1996.

[27] Publicată în M. Of. nr. 518 din 09 iunie 2004.

[28] Publicată în M. Of. nr. 267 din 14 iunie 2000.

Despre Constituționalitatea sau Neconstituționalitatea procedurii de arbitraj. Limitele Jurisprudenței Curții Constituționale în ceea ce privește natura arbitrajului din perspectiva accesului la justiție was last modified: februarie 5th, 2021 by Mădălin Niculeasa

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter