Despre confidenţialitatea informaţiilor și viața privată a pacienților

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În demersul nostru, o serie de termeni prezintă o importanță deosebită așa că trebuie stabilit sensul lor clar, așa cum acesta este înțeles în limba română, dar și cum este stabilit de lege.

Cuvântul confidențial^[1] dă caracterul secret al informației, aceasta putându‑se comunica doar în taină. Protecția datelor cu caracter confidențial este un drept fundamental consacrat prin Tratatul de la Lisabona, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, în art. 8, care prevede că orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc. Aceste date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevaăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obtține rectificarea acestora.

Viața privată^[2] este caracterizată prin intimitate, particularitate și individualitate. Convenția europeană a drepturilor omului prevede, în art. 8, dreptul la respectarea vieții private și de familie al oricărei persoane și interzice amestecul autorităților publice în exercitarea acestui drept, în afara cazurilor în care acest amestec ar fi prevăzut de lege și ar constitui, într‑o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora^[3]. Viața privată a devenit, dacă nu o valoare, cel puțin o caracteristică a civilizației contemporane. Într‑o societate democratică, fiecare persoană are două vieți: viața sa publică și viața sa privată. Dreptul la respectarea vieții private aparține patrimoniului moral al persoanei fizice și constituie o prelungire a personalității acesteia.^[4]

Sănătatea^[5] este starea bună a unui organism la care funcționarea tuturor organelor se face în mod normal și regulat. Dreptul la ocrotirea sănătății este consacrat în Capitolul II ‑ Drepturile și libertățile fundamentale din Constituția României, în art. 34 care prevede că dreptul la ocrotirea sănătății este garantat, statul fiind obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice.

Pacientul^[6] este persoana bolnavă care se găsește în tratamentul unui medic, considerat în raport cu acesta. Acest termen este definit și în Legea 46/2003 privind drepturile pacientului^[7], unde prin pacient se înțelege persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate. Așadar, sensul juridic al termenului de pacient este unul mai amplu, fiind considerate pacienți și persoanele sănătoase care se află în raport cu furnizorii de servicii de sănătate.

În Codul civil, art. 70‑77 reglementează respectul vieții private și al demnității persoanei umane. Așa cum am arătat anterior, dreptul la viață privată se bucură de protecșie din partea reglementărilor constituționale și a Convenției europene a drepturilor omului. Potrivit art. 71 al Codului civil, noțiunea de viață privată înglobează viața familială și conjugală, viața cotidiană dusă în domiciliu, domiciliul însuși, viața intimă și amoroasă sau sentimentală, relațiile de prietenie, aspectul privat al muncii profesionale, starea sănătății, precum și modul și locul înmormântării. În opinia profesorului Eugen Chelaru, acestui drept îi corespunde o obligație, care le incumbă autorităților, dar și particularilor, de a se abține de la orice imixtiune în viața intimă, personală sau de familie.^[8] Art. 74 enumeră o serie de fapte care pot fi considerate delicte civile prin care se încalcă drepturile reglementate de art. 71. Între acestea se regăsește difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite.

Dat fiind faptul că respectul vieții private și demnității persoanei nu este un drept nelimitat, legiuitorul a reglementat o serie de limite ale acestuia în art. 75 al Codului civil. Profesorul Chelaru apreciază că limitările sunt restrângeri ale câmpului de aplicare al dreptului, în anumite situații titularul fiind obligat să suporte fapte care, în condiții normale ar constitui atingeri ale acestor drepturi.^[9] În primul rând, este stabilit regimul juridic al limitărilor care pot fi stabilite de autorități, care pot fi impuse numai în condițiile permise de lege, pactele și convențiile internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. În al doilea rând, limitele pot decurge din exercitarea drepturilor similare ale celorlalți membri ai societății, deoarece prin exercitarea propriilor drepturi, o persoană ar putea aduce atingere drepturilor altuia. Pe de altă parte, importante sunt limitările pe care persoana însăși le stabilește prin consimțământ, care poate fi exprimat în scris sau prezumat.

În completarea dispozițiilor din pactele și convențiile internaționale, din Constituție și din Codul civil, dispozițiile din legile speciale conturează un cadru tot mai clar al dreptului la viață privată și confidențialitatea informațiilor. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public^[10] dispune în sensul că unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre persoane și autoritățile publice este accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice informații de interes public, care privesc activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice. Legea prezintă o enumerare a informațiilor de interes public de a căror comunicare sunt ținute autoritățile publice și modul în care se realizează accesul la aceste informații, însă a fost necesară realizarea unei distincții, pentru a fi stabilită clar întinderea cadrului informațiilor de interes public, printr‑o serie de excepții. Anumite categorii de informații sunt protejate de persoanele și autoritățile publice care le dețin, precum și de instituții publice abilitate prin lege să asigure securitatea informațiilor. Un astfel de regim îl au informațiile cu privire la datele personale, cu sensul de orice informație privind o persoană fizică identificată sau identificabilă. Informațiile cu privire la datele personale ale cetățeanului pot deveni informații de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice. Autoritățile publice pot transfera informațiile publice de interes personal între ele, doar în temeiul unei obligații legale ori cu acordul prealabil, în scris, al persoanei care are acces la acele informații.

În domeniul sănătății, prin Legea 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății^[11] a fost înființat Centrul național pentru organizarea și asigurarea sistemului informațional și informatic în domeniul sănătății, instituție publică de specialitate, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătății Publice, care are o gamă largă de atribuții, între care cea de a elabora, pentru activitatea de sănătate, sistemul de evidență primară, evidență tehnică ajutătoare și dările de seamă statistice departamentale și cea de a stabili metodologia culegerii, înregistrării, centralizării și perfecționării datelor.

Potrivit Legii 46 din 2003 privind drepturile pacientului^[12], toate informațiile privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor, diagnosticul, pronosticul, tratamentul, datele personale sunt confidențiale, chiar și după decesul acestuia. Pacientul este singurul care are dreptul la acces nelimitat la datele sale personale. Ordinul 386 din 2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii drepturilor pacienților nr. 46 din 2003^[13], al Ministerului Sănătății dispune, în completarea legii, că unitățile trebuie să asigure accesul neîngrădit al pacienților la datele medicale personale. Aceste informații cu caracter confidențial, protejate de persoanele și instituțiile publice care le dețin, pot fi furnizate altor persoane interesate numai în cazul în care pacientul își dă consimțământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres. Potrivit Normelor de aplicare, în situațiile în care sunt solicitate date cu caracter confidențial, unităților le revine obligația de a asigura respectarea cadrului legal în materie privind furnizarea acestora. Excepție de la regula acordării consimțământului apare în cazul în care informațiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale acreditați, implicați în tratamentul pacientului, când existența consimțământului explicit nu este obligatorie, conform legii. Este reglementată existența unor parteneriate între unitățile medicale publice și nepublice, spitalicești și ambulatorii în scopul asigurării continuității îngrijirilor acordate pacienților și a serviciilor comunitare necesare după externare.

În plus, legea interzice orice amestec în viața privată, familială a pacientului în lipsa consimțământului acestuia și când această imixtiune nu este realizată pentru a se stabili diagnosticul, pentru tratamentul pacientului sau pentru o mai bună îngrijire acordată acestuia. Cazurile pacienților care reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică sunt exceptate de la această regulă. Este permisă în mod expres de lege, de exemplu, fotografierea sau filmarea pacienților în unitățile medicale, fără consimțământul acestora, în cazurile în care imaginile sunt necesare pentru stabilirea diagnosticului, tratamentului sau pentru evitarea suspectării unei culpe medicale.

Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nicio discriminare. Sediul materiei în ceea ce privește drepturile pacientului îl reprezintă Legea 46 din 21 ianuarie 2003, conform căreia pacientul are o serie de drepturi complexe, între care dreptul la informația medicală, dreptul de a‑și da consimțământul cu privire la intervenția medicală, dreptul la confidențialitatea informațiilor și viața privată, drepturi în domeniul reproducerii, drepturi la tratament și îngrijiri medicale. Facem cuvenita precizare că problema respectării drepturilor pacientului se bucură de o protecție legală importantă, în sensul că legiuitorul a simțit nevoia să sancționeze disciplinar, contravențional sau penal nerespectarea de către personalul medico‑sanitar a confidențialității datelor despre pacient și a confidențialității actului medical, precum și a celorlalte drepturi ale pacientului. Totodată, este reglementată obligația unităților sanitare de a da publicității, anual, rapoarte asupra respectării drepturilor pacientului, în care sunt comparate situațiile din diferite regiuni ale țării, sau situația existentă cu una optimă.

Din perspectiva demersului nostru științific, interesează analiza asupra drepturilor pacientului la confidențialitatea informațiilor și viața sa privată.

Din experiența acumulată în perioada acordării consultanței și reprezentării juridice într‑o unitate spitalicească, a reieșit că factorii de decizie din conducere s‑au confruntat cu o serie de probleme interpretabile în ceea ce privește punerea în practică și respectarea acestui drept al pacientului, mai ales în situația în care informațiile respective erau solicitate de aparținători. Termenul de aparținător este des întâlnit în domeniul sănătății, astfel încât apare în Legea 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății sau în Ordinul 50 din 2003 cu privire la metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru tratament în străinătate^[14], noțiunii dându‑i‑se sensul de aparținător ‑ soț/soție, rudă de gradul IV sau reprezentant legal. Acest termen este diferit de cel de tutore legal, prevăzut de Codul civil, ca fiind persoana desemnată prin decizia autorității tutelare să reprezinte interesele superioare ale unui minor sau ale unei persoane puse sub interdicție, dar și de cel de reprezentant legal ca persoană care prin lege are dreptul și îndatorirea de a reprezenta persoane fizice lipsite de capacitate de exercițiu (minorul pâna la vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc), atunci când încheie acte civile sau în procesul penal. Tutorele legal poate fi desemnat de părinții minorului prin act unilateral, contract de mandat sau prin testament, respectiv numit de către instanța de tutelă, în lipsa unui tutore desemnat de părinți.^[15] Prin reprezentant legal persoanele fizice lipsite de capacitate de exercițiu pot sta în judecată.^[16]Reprezentanții legali ai persoanelor fizice pot fi părinții și tutorele. Deși art. 80 alin. (2) din Codul de procedură civilă face referire exclusiv la persoanele fizice, în opinia profesorului Gabriel Boroi, reprezentarea legală intervine și în cazul persoanelor juridice.^[17] Cei trei termeni sunt, undeva înrudiți, însă aparținătorul nu poate fi asimilat tutorelui sau reprezentantului legal și nu se poate considera că include cele două categorii, așa cum nu se poate stabili cu certitudine care este întinderea drepturilor aparținătorilor, aceștia fiind, practic, însoțitorii pacienților în unitățile spitalicești, pentru perioada când aceștia au nevoie de tratament medical.

Din practica avocațială și analiza aspectelor privind respectarea dreptului pacientului la confidențialitatea informațiilor și viața sa privată, au rezultat următoarele situații:

I. Regula este că toate informațiile privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul și datele personale sunt confidențiale, chiar și după decesul acestuia.

II. Excepțiile de la regula mai sus menționată apar:

1. În cazul în care pacientul își dă consimțământul explicit ca datele sale personale, informații confidențiale, să fie furnizate către alte persoane interesate, însă numai în limitele care reies din consimțământul exprimat de pacient;

2. Dacă legea o cere în mod expres, chiar dacă pacientul nu consimte;

3. Dacă informațiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale, acreditați, implicați în tratamentul pacientului, când acordarea consimță­mântului nu mai este o obligație;

4. Dacă imixtiunea în viața privată, familială a pacientului influențează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate și există consimțământul pacientului în acest sens. În cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică este înlăturată cerința existenței consimțământului.

Aceste excepții de la regulă au o deosebită importanță în practica unităților medicale, așa că se impune analiza individuală a fiecăreia.

În ceea ce privește consimțământul explicit al pacientului, o chestiune care poate crea discuții este cea legată de caracterul explicit al exprimării consimțământului. În opinia noastră, noțiunea de explicit are un înțeles general, dar și unul juridic, specific. Sub aspectul înțelesului general, domestic, termenul explicit este definit ca limpede, deslușit, lămurit, clar, fără dubiu sau echivoc.^[18] Apreciem că sub aspect juridic, termenul de explicit ar trebui înțeles, pentru ca esența sa (fără dubiu sau echivoc) și dorința legiuitorului să fie respectate, sub forma unor declarații autentice date în fața unor persoane cu autoritate, precum notarul, sau cel puțin atestate de un avocat. Totuși, acordarea consimțământului explicit pentru furnizarea informațiilor cu caracter confidențial ar putea avea loc și prin intermediul unui formular tipizat, însă acesta ar trebui să conțină o serie de caracteristici în lipsa cărora s‑ar putea ridica eventuale probleme în ceea ce privește condițiile în care a fost exprimată voința pacientului și limitele acordării consimțământului.