Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
201 views
Examinând decizia recurată şi criticilor formulate împotriva acesteia, Înalta Curte reţine următoarele:
Aşa cum s-a reţinut de către instanţele din etapele anterioare, pentru realizarea obiectivului de interes naţional „LEA 400 kV de interconexiune Reşiţa (România)-Pancevo (Serbia)” al cărui beneficiar şi proprietar este Statul Român, Guvernul României a adoptat H.G. nr. 841 din 7 octombrie 2015 prin care s-a aprobat ocuparea temporară a terenului din fondul forestier naţional în suprafaţă de 51,6499 ha de către Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” – S.A., în vederea realizării obiectivului de interes naţional sus-menţionat, precum şi că predarea terenului să se realizeze numai după „achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv”, taxe prevăzute de art. 41 şi 42 din Codul Silvic.
În acest context, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” – S.A. a achitat către Comuna Goruia în total suma de 522.678,76 RON, suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere creştere şi cheltuieli de reinstalare vegetaţie pe anul 2015 – 395.180,65 RON, conform facturii nr. x/03.11.2015, achitată cu OP nr. x/10.11.2015; chirie pe anul 2016 – 62.392,69 RON, conform facturii nr. x/23.09.2016, achitată cu OP nr. x/30.09.2016; chirie pe anul 2017 – 65.105,42 RON, conform facturii nr. x/05.05.2017, achitată cu OP nr. x/20.06.2017.
Apreciind că în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea 255/2010, scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” – S.A. era scutită de la plata taxelor prevăzute la art. 41 şi art. 42 din Legea 46/2008 la momentul achitării lor, a iniţiat prezentul demers judiciar.
Prima instanţă a respins acţiunea, dispoziţie păstrată în calea ordinară de atac declarată în primul ciclu procesual, când instanţa de apel a apreciat că, prin Decizia nr. 67/2017, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 14 din Legea nr. 255/2010.
Potrivit acestui text legal, în forma în vigoare la data efectuării plăţilor, „Scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din circuitul agricol şi, respectiv, din fondul forestier naţional se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătăţirilor funciare nr. x, republicată, cu completările ulterioare”.
O asemenea apreciere era, în mod evident, una eronată, deoarece prin Decizia nr. 67/2017, instanţa de contencios constituţional, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, a constatat doar că soluţia legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) – d) şi art. 42 alin. (1) lit. b) – d) din Legea nr. 46/2008 (Codul silvic), cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private, este neconstituţională.
Semnificaţia dispozitivului acestei decizii nu poate fi extinsă, în aşa fel încât să se considere, aşa cum urmăreşte recurenta, că întregul conţinut al art. 14 din Legea nr. 255/2010 ar fi fost declarat neconstituţional.
Dimpotrivă, aşa cum însăşi Curtea Constituţională a reţinut în paragraful 25 din decizia amintită, „(…) este opţiunea legiuitorului de a excepta statul prin reprezentanţii săi de la plata unor taxe, cum ar fi taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier naţional (…) Însă, opţiunea sa de a excepta statul (prin reprezentanţii săi, în calitate de expropriator) de la plata despăgubirii care în mod firesc însoţeşte orice măsură de expropriere apare ca fiind neconstituţională. Aşadar, prin neluarea în considerare a criteriilor stabilite la art. 41 alin. (1) lit. b) – d) şi art. 42 alin. (1) lit. b) – d) din Legea nr. 46/2008 în determinarea cuantumului despăgubirii, se ajunge la golirea de conţinut a acesteia, din moment ce este doar proclamată, fără, însă, a fi efectivă. Indiferent de scopul pentru care au fost expropriate terenurile, de categoria de folosinţă a acestora sau de natura obiectivelor care urmează a fi edificate pe terenurile expropriate, statul trebuie să acorde o dreaptă despăgubire care se determină luând în considerare criterii specifice fiecărei categorii de terenuri. Or, în măsura în care despăgubirea pentru exproprierea realizată în privinţa terenurilor din fondul forestier nu cuprinde elementele prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) – d) şi art. 42 alin. (1) lit. b) – d) din Legea nr. 46/2008, Curtea nu poate decât să constate că textul legal criticat reglementează, în mod implicit, un transfer silit de proprietate realizat cu titlu gratuit în favoarea statului. Prin urmare, în lipsa caracterului drept al despăgubirii, Curtea constată că au fost încălcate prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţie”.
Ca atare, Decizia nr. 67/2017 nu a produs efectul înlăturării, integrale, din ordinea juridică a textului de lege pe care reclamanta şi-a fundamentat acţiunea, ci doar a părţii care cuprindea soluţia legislativă de exceptare, pentru scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local, de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) – d) şi art. 42 alin. (1) lit. b) – d) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice şi juridice private.
Prin urmare, nefiind afectată de nici un viciu de neconstituţionalitate, a rămas în ordinea juridică soluţia de exceptare – pentru scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor aflate în proprietate publică necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din circuitul agricol şi, respectiv, din fondul forestier naţional – de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea nr. 138/2004, republicată, cu completările ulterioare.
În speţă, terenul nu aparţine unor persoane private, ci este proprietate publică, aşa încât soluţia legislativă de exceptare de la plata taxelor indicate de art. 41 şi 42 din Codul silvic era pe deplin incidentă.
Tocmai de aceea, prin decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, hotărârea instanţei de apel a fost casată, iar cauza i-a fost trimisă spre o nouă judecată; instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că decizia nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale nu era incidentă în cauză.
În rejudecare, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, care a fost admisă prin decizia care face obiect al recursului de faţă.
Pe calea recursului, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a criticat, sub un prim aspect, statuările instanţei de apel asupra deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581/20.07.2017, arătând că instanţa de recurs nu a oferit o interpretare deciziei amintite şi că, în lipsa unei prevederi exprese, efectele ei se răsfrângeau şi asupra persoanelor juridice de drept public.
Criticile sunt nefondate, atât în considerarea celor expuse în precedent, cât şi a dezlegărilor obligatorii oferite prin decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, când instanţa supremă a reţinut că prevederile textului de lege sus-enunţat produceau efecte depline în cauză, întrucât nu erau nici suspendate, nici declarate neconstituţionale.
În acest cadru procesual, pornind de la dezlegările instanţei de recurs, instanţa de prim control judiciar a stabilit că Decizia nr. 67/2017 a instanţei de contencios constituţional nu este aplicabilă, considerent în acord cu dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. şi care respectă îndrumările din decizia de casare, prin care, contrar susţinerilor autoarei căii de atac, s-a oferit o interpretare deciziei Curţii Constituţionale.
Un alt set de critici formulate a vizat caracterul de normă derogatorie a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010, însă nici aceste critici nu pot fi primite, întrucât, aşa cum rezultă din decizia recurată, motivele de apel şi de nelegalitate a prevederilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, dar şi apărările din apel s-au limitat la aspecte vizând aplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, iar instanţa de apel, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., le-a răspuns.
Or, în măsura în care în calea de atac devolutivă problema caracterului derogatoriu al H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010 nu a fost dedusă judecăţii, iar în cuprinsul raţionamentului expus instanţa de apel nu a antamat aspectele sesizate direct în recurs, criticile apar ca fiind invocate cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care presupun ca motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluţionate.
Aşadar, pentru a putea invoca în recurs caracterul derogator al respectivei hotărâri de guvern, recurenta ar fi trebuit ca în cursul judecării apelului, în combaterea excepţiei de nelegalitate şi a apelului părţii adverse prin care s-a criticat soluţia dată de prima instanţă aplicării în cauză a prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, să le invoce.
Prin urmare, cum partea nu a supus atenţiei instanţei de apel această chestiune, deşi ar fi putut, ea nu o poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. distinct de aceasta, se cuvine subliniat că admiterea excepţiei de nelegalitate a fost plasată nu pe premisa caracterului derogator al hotărârii de guvern, ci tocmai pe natura ei, de act inferior legii, care, prin urmare, trebuia emisă exclusiv în scopul stabilirii modului de aplicare a actului normativ superior, fără să-l fi putut modifica.
Susţinerile recurentului, referitoare la încălcarea deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 18.05.2021 şi a dreptului său de proprietate în lipsa plăţii unei despăgubiri pentru ocuparea temporară a fondului forestier de către intimată, reprezintă o reiterare a apărărilor din apel, pe care instanţa de prim control judiciar le-a înlăturat, reţinând lipsa elementelor care ar putea justifica incidenţa deciziei în cauză; aceste aspecte nu au fost combătute în recurs.
În acest context, criticile nu pot avea funcţia prevăzută de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce ele nu indică norma de drept material care ar fi fost încălcată.
Aşa fiind, constatând că în cauză nu este incident niciun motiv de recurs de natură să determine casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxele judiciare de timbru achitate în toate stadiile procesuale, formulată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că prin decizia recurată au fost acordate acesteia, cu titlu de cheltuieli de judecată, taxa de timbru achitată de către reclamantă în toate stadiile procesuale.
Sursa informației: www.scj.ro.
