Despăgubiri reprezentând remuneraţie pretins cuvenită autorilor de opere muzicale comunicate de către pârât și penalități de întârziere. Revizuirea contractului de cesiune. Recurs (NCPC, Legea nr. 8/1996)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 2148/2015

NCPC: art. 304 pct. 6 și 9, art. 312 alin. (1) și (3); Legea nr. 8/1996: art. 13, art. 39, art. 43 alin. (3), art. 123 alin. (1), art. 123^1, art. 131^1 alin. (1) lit. f) și alin. (2); Legea nr. 504/2004: art. 10; Legea nr. 273/2006: art. 1 alin. (2) lit. b),  art. 5 alin. (1) lit. c), art. 7, art. 14 alin. (2) și (4), art. 23; O.G. nr. 21/2007: art. 3 lit. b) și c), art. 20, art. 21

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A. – B. A. – B.), criticile formulate vizează neacordarea despăgubirilor reprezentând remunerație pretins cuvenită autorilor de opere muzicale comunicate de către pârâtul C. în 8 spectacole, respectiv: „O scrisoare pierdută”, „Revizorul”, „Leonce și Lena”, „Ioana și focul”, „Femeia care și-a pierdut jartierele”, „Cântăreața cheală”, „Lecția” și „Casa Zoikăi”.

Instanța de apel a eliminat din baza de calcul a remunerației veniturile aferente acestor spectacole, deoarece pârâtul C. a încheiat în mod direct contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale cu autorii, astfel încât nu mai este posibilă o nouă gestiune, prin intermediul organismului de gestiune colectivă, chiar dacă gestiunea colectivă a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale este una obligatorie (art. 123^1 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996).

Se impune a se observa, cu titlu preliminar, că susținerile recurentei – reclamante, astfel cum rezultă din argumentarea criticilor privind încălcarea legii de către instanța de apel, sunt contradictorii.

Astfel, pe de o parte, s-a pretins că, în cazul existenței contractelor directe, este evident caracterul licit al utilizării operelor muzicale de către terțul cesionar, nefiind necesară o autorizare suplimentară a comunicării publice din partea organismului de gestiune colectivă, însă autorul cedent are dreptul la o remunerare corespunzătoare, drept pe care îl poate exercita prin intermediul organismului de gestiune colectivă, pentru eventuala diferență între prețul cesiunii și remunerația cuvenită în baza legii, dacă disproporția dintre acestea este evidentă, astfel cum prevede art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.

Pe de altă parte, recurenta a susținut că aprecierea instanței de apel în sensul că autorii pot încheia contracte directe cu utilizatorul operei pentru dreptul de comunicare publică chiar și în cazul în care, potrivit legii, gestiunea colectivă este obligatorie, precum în speță, decurge din interpretarea greșită a prevederilor art. 123^1 din Legea nr. 8/1996.

Contradicția relevată de susținerile menționate rezidă în infirmarea posibilității gestionării individuale a drepturilor patrimoniale de autor în ipoteza gestiunii colective obligatorii, dar în același timp, în acceptarea unei opțiuni a titularului dreptului între gestiunea individuală și cea colectivă, chiar atunci când aceasta din urmă este obligatorie, potrivit legii, caz în care intervenția organismului de gestiune colectivă poate avea loc pentru obținerea unei remunerații corespunzătoare a autorului.

În acest context, argumentele recurentei se exclud, deoarece pornesc de la premise contrare, anume ignorarea, după caz, luarea în considerare a contractelor de cesiune.

Întrucât prin ambele teze în susținerea cărora au fost înfățișate argumentele arătate anterior se denunță încălcarea legii de către instanța de apel, urmează a fi analizate toate argumentele expuse, ținându-se cont de premisa și de finalitatea fiecăruia.

În ceea ce privește raportul dintre gestiunea individuală și cea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor, se constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că încheierea de contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale între titularul drepturilor și utilizator înlătură posibilitatea recurgerii la gestiunea colectivă, prin intermediul organismului de gestiune colectivă, chiar atunci când aceasta este reglementată de legiuitor ca fiind obligatorie (cum este cazul comunicării publice de opere muzicale, prevăzut de art. 123^1 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996).

Se impune o primă precizare: din conținutul contractelor de cesiune, se observă că, pentru 7 dintre cele 8 spectacole în discuție, au fost încheiate cesiuni neexclusive privind dreptul de utilizare a operei muzicale (astfel cum enumerate în art. 13 din Legea nr. 8/1996), în timp ce, pentru un spectacol, dreptul de utilizare a operei a fost cedat cu caracter exclusiv (pentru piesa „Revizorul”, conform contractului aflat la fila 55, vol. I dosar apel).

În aprecierea raportului dintre gestiunea individuală și cea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor, instanța de apel nu a făcut vreo distincție din perspectiva caracterului exclusiv ori neexclusiv al cesiunii și nu a analizat dacă, prin cesiunea exclusivă, cesionarul a devenit chiar titularul dreptului de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei menționate în art. 13 din lege sau a devenit doar titularul dreptului de utilizare, prevăzut expres în contract.

Distincția relevată de dispozițiile art. 39 din Legea nr. 8/1996, care reglementează cesiunea exclusivă și neexclusivă, prezintă importanță în planul exercitării drepturilor patrimoniale de autor, deoarece cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale excede unei simple gestiuni individuale a drepturilor patrimoniale, care constă în autorizarea unui terț pentru utilizarea operei, fiind echivalentă unei vânzări a drepturilor, în condițiile convenite.

În acest caz, cesionarul nu deține doar dreptul de utilizare a operei, cu autorizarea titularului, ci dobândește el însuși dreptul de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei menționate în art. 13 din Lege. Așadar, atunci când cesionarul folosește el însuși opera, nu este vorba despre utilizarea de către un terț care are nevoie de o autorizare în acest sens, ci despre utilizarea de către titularul însuși, care nu este compatibilă cu acte de gestiune, fie individuală, fie colectivă. Autorizarea actelor de utilizare, ce reprezintă esența gestiunii, respectiv a exercitării drepturilor patrimoniale, poate privi doar acte ale terților.

Din această perspectivă, se poate reține o gestiune individuală doar în cazul în care autorul a autorizat folosirea de către un terț și a încasat remunerația aferentă, conservând dreptul de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a aceleiași opere, conform art. 39 alin. (5) din Legea nr. 8/1996.

În speță, instanța de apel a considerat că, prin toate cele 8 contracte de cesiune, autorii au gestionat individual drepturile, iar reglementarea prin lege a gestiunii colective obligatorii nu conduce la pierderea dreptului autorilor de a autoriza utilizarea drepturilor lor prin contracte individuale. Așadar, a apreciat că este incidentă ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (5) din Lege.

În aceste condiții, nu se impune examinarea distinctă a efectelor cesiunii în privința contractului ce menționează o cesiune exclusivă – cu atât mai mult cu cât nu s-au formulat susțineri separate pe acest aspect prin motivele de recurs -, observându-se că, prin prisma celor expuse anterior, o asemenea analiză ar fi, oricum, favorabilă pârâtului, din moment ce ar fi urmat să fie considerat mai mult decât un terț utilizator, respectiv chiar titularul drepturilor patrimoniale de autor.

În ceea ce privește imposibilitatea exercitării gestiunii individuale în cazul în care gestiunea prin intermediul organismului de gestiune colectivă este obligatorie, legea dreptului de autor nu conține vreun text de lege care să prevadă în mod expres un asemenea efect al gestiunii colective obligatorii (de altfel, nu există nici măcar o definiție a gestiunii colective obligatorii), iar normele existente nu permit concluzia susținută de către recurentă, care este rezultatul interpretării greșite a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, „Titularii dreptului de autor și ai drepturilor conexe își pot exercita drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condițiile prezentei legi”.

Gestiunea colectivă obligatorie, reglementată pentru ipotezele prevăzute de art. 123^1 alin. (1) din lege (din care face parte și dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, ce interesează în speță), se realizează tot pe bază de mandat.

Diferența dintre această formă de gestiune și gestiunea colectivă facultativă (în cazurile din art. 123^2 al Legii nr. 8/1996) rezidă în modul de acordare a mandatului, anume prin manifestarea de voință a titularului, în cazul gestiunii facultative, și în baza legii, în cazul gestiunii obligatorii (potrivit art. 123^1 alin. (3), „organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat”). Nu este, astfel, fondată susținerea recurentei în sensul că, în realitate, distincția ar fi dată de exercitarea dreptului de opțiune al autorului, posibilă doar în cazul gestiunii facultative.

În niciunul dintre cazuri, nu este exclusă gestiunea individuală, deoarece art. 123 alin. (1) prevede posibilitatea efectuării acesteia ca o alternativă la gestiunea colectivă (introdusă prin conjuncția „sau”), fără a distinge în privința diferitelor forme ale acesteia din urmă, gestiunea individuală fiind posibilă, ca opțiune a titularului, în toate cazurile.

Art. 123^2, ce reglementează cazurile în care gestiunea colectivă este obligatorie, nu conține o derogare de la art. 123 alin. (1) sub aspectul restrângerii sau chiar al imposibilității exercitării drepturilor patrimoniale de către titularul însuși, astfel cum susține recurenta, ci doar explicitează condițiile de acordare a mandatului, la fel ca și art. 123^2 în cazul gestiunii colective facultative.

Dacă s-ar fi intenționat o derogare de la regula dreptului de opțiune a titularului în cazul gestiunii colective obligatorii, acest lucru ar fi fost prevăzut în mod explicit, dat fiind că derogarea trebuie să fie expresă. Or, nu a fost inserată vreo prevedere contrară, menționându-se doar natura de mandat legal (potrivit art. 123^1 alin. (3), „organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat”).

Rațiunea acestui tip de gestiune este aceea a înlesnirii exercitării drepturilor în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autor (sau de un alt titular al drepturilor). Este vorba, așadar, despre o dispoziție legală favorabilă titularilor de drepturi, care trebuie interpretată ca atare, în raport de finalitatea urmărită la edictarea sa.

Legiuitorul a prezumat (prin art. 123^1 alin. (1)) că anumite drepturi nu pot fi gestionate individual, în sensul că, date fiind natura operei și modalitățile tehnice în care aceasta poate fi utilizată de către terți, titularul nu ar fi în măsură să autorizeze pe fiecare utilizator în parte și să colecteze remunerația cuvenită.

Imposibilitatea avută în vedere de către legiuitor este una de fapt, care nu poate fi asimilată cu o interdicție legală de exercitare individuală a drepturilor, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat, nu există o normă conținând o asemenea interdicție. Titularul dreptului poate proba că a fost în măsură, în fapt, să exercite dreptul de a autoriza utilizarea operei de către un anume terț, astfel încât să nu fie nevoie să se activeze mecanismul gestiunii colective, în cadrul căruia organismul de gestiune colectivă să acționeze în baza mandatului legal.

Se observă, din susținerile referitoare la natura juridică a gestiunii colective (implicit, a celei obligatorii), astfel cum este reglementată în Legea nr. 8/1996, că recurenta infirmă caracterul de mandat și nu exclude că drepturile patrimoniale de autor intră în patrimoniul organismului de gestiune colectivă, din moment ce legea îi permite acestuia exercitarea lor, întocmai ca titularul.

Contrar susținerilor recurentei, gestiunea colectivă funcționează pe baza reprezentării autorului în exercitarea drepturilor patrimoniale, ceea ce înseamnă că, în absența unor norme derogatorii, sunt incidente dispozițiile C. civ. referitoare la contractul de mandat.

Astfel, în art. 123 alin. (1), citat anterior, legiuitorul face în mod expres referire la mandat, atunci când prevede exercitarea drepturilor prin organismele de gestiune colectivă, însemnând că reprezentarea titularilor este de esența gestiunii colective. Aceasta vizează efectuarea actelor de gestiune menționate în art. 130 din lege, printre care acordarea de autorizații neexclusive utilizatorilor, colectarea sumelor datorate de utilizatori și repartizarea lor între titularii de drepturi, potrivit prevederilor din statut.

Nicio dispoziție din lege nu permite o apropiere de contractul de fiducie, în condițiile în care, prin definiție, fiducia presupune transferul unor drepturi patrimoniale către fiduciar (nu s-a susținut că în dreptul elvețian, pretins a fi reprezentat sursa de inspirație a elaborării Legii nr. 8/1996, noțiunea ar avea o altă semnificație). Or, art. 123 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 interzice în mod expres cesionarea drepturilor patrimoniale ale titularilor de drepturi de autor sau de drepturi conexe către organismele de gestiune colectivă și nici nu există vreun alt text din lege care să prevadă că, prin exercitarea gestiunii colective, drepturile patrimoniale de autor ar intra, indiferent cu ce titlu, în patrimoniul organismului de gestiune colectivă.

Față de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate susținerile vizând pretinsa încălcare a legii de către instanța de apel, în legătură cu imposibilitatea exercitării gestiunii individuale de către titularii de drepturi patrimoniale de autor.

Se constată, de asemenea, că sunt nefondate criticile referitoare la aplicarea prevederilor art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora „în cazul unei disproporții evidente între remunerația autorului operei și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației”.

După cum s-a arătat deja, prin aceste susțineri, recurenta acceptă valabilitatea autorizării individuale date terțului utilizator, prin încheierea contractelor de cesiune, și chiar valabilitatea încasării de către autor a remunerației convenite cu cesionarul (așadar, nu s-a mai susținut teza interdicției legale a gestiunii individuale), dar pretinde căeste îndreptățită, în baza mandatului legal și în aplicarea art. 43 alin. (3) din lege, să colecteze de la utilizator eventuala diferență între prețul cesiunii și remunerația cuvenită în baza legii, dacă disproporția dintre acestea este evidentă.

După cum rezultă din prevederile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, citat anterior, gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale este o alternativă la gestionarea drepturilor de către titularul însuși, ceea ce înseamnă că cele două modalități nu pot fi exercitate simultan ori succesiv. Astfel, din moment ce titularul drepturilor patrimoniale conservă dreptul de opțiune între gestiunea individuală și cea colectivă în ipoteza din speță, exercitarea primeia de către titularul însuși împiedică intervenția ulterioară a organismului de gestiune colectivă în scopul colectării remunerației pentru aceeași utilizare a operei.

Pe de altă parte, art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 se aplică exclusiv în raportul juridic născut din contractul de cesiune între titular, în calitate de cedent, și utilizator, ca cesionar, astfel încât doar titularul poate solicita „revizuirea contractului” sau „mărirea convenabilă” a remunerației, în termenii normei. Într-un asemenea raport juridic, ce interesează exclusiv gestiunea individuală, nu operează reprezentarea, în baza legii, prin organismul de gestiune colectivă, deoarece normele din art. 123 și următoarele din lege au în vedere mandatul pentru exercitarea gestiunii colective.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei A. – B. ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtul C., se rețin următoarele:

Criticile formulate au vizat atât capătul principal de cerere din acțiunea introductivă, având ca obiect plata remunerațiilor cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică a acestor opere de către pârâtă în cadrul spectacolelor de teatru în perioada octombrie 2007 – decembrie 2010, cât și cererea accesorie având ca obiect plata penalităților de întârziere aplicate remunerațiilor restante.

În ceea ce privește criticile vizând capătul principal de cerere, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că toate argumentele expuse în cadrul acestui motiv de recurs tind la excluderea din baza de calcul a remunerației a subvențiilor bugetare, față de încălcarea sau aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, decurgând din: aplicarea retroactivă a Metodologiei publicate în M. Of. prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010; interpretarea greșită a noțiunilor de „venituri obținute din comunicare publică” și de „venituri din subvenții”; aplicarea greșită în cauză a Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. x/2009; încălcarea prevederilor Legii finanțelor publice.

Nu pot fi primite susținerile recurentei referitoare la aplicarea Metodologiei privind remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice – astfel cum a fost publicată în M. Of. nr. 314 din 13 mai 2010 prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010 – și în soluționarea pretențiilor reclamantei formulate pentru perioada octombrie 2007 – aprilie 2010.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a arătat în mod explicit că baza de calcul a remunerațiilor datorate de teatre pentru utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în cadrul spectacolelor de teatru era reglementată, la momentul eliberării autorizației de licență neexclusivă (29 ianuarie 2008), de Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, iar aceasta este aplicabilă în prezenta cauză în privința pretențiilor formulate până în luna mai 2010, deoarece, după această dată, se aplică Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010.

Pentru spectacolele de teatru reprezentate în luna mai 2010 s-a considerat că sunt aplicabile Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010, întrucât nu s-a putut determina exact, pe baza înscrisurilor de la dosar, data la care a avut loc fiecare spectacol, însă criticile din recurs nu au vizat acest aspect.

Împrejurarea că instanța de apel a inclus în baza de calcul a remunerației datorate de către pârâtă subvențiile bugetare și pentru perioada octombrie 2007 – aprilie 2010 nu este consecința aplicării retroactive a Metodologiei în discuție, ci a modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în vigoare, considerate a avea incidență în cauză, în legătură cu care recurenta a formulat critici distincte, ce urmează a fi examinate în continuare.

Potrivit pct. 6 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, „Baza de calcul a remunerațiilor procentuale o reprezintă, după caz: a) veniturile obținute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații etc.; b) bugetul de cheltuieli în cazul în care nu se obțin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoționale, consumații etc.”. La pct. 7 se prevede o bază de calcul minimă în cazul spectacolelor la care accesul publicului se face pe bază de bilete, organizate în incinte (printre care și săli de spectacole, grădini, stadioane etc.).

După cum rezultă din normele citate, baza de calcul a remunerației cuvenite pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop lucrativ poate fi reprezentată fie de veniturile menționate la lit. a) fie de cheltuielile pentru realizarea activității ce utilizează opere muzicale (detaliate la pct. 8). Atunci când utilizatorul a realizat venituri din activitatea de comunicare publică a operelor muzicale, este incidentă ipoteza de la pct. 6 lit. a), situație în care este exclusă recurgerea la reperul de calcul menționat la lit. b). În ambele cazuri, însă, remunerația datorată nu se poate raporta la o bază de calcul mai mică decât cea prevăzută la pct. 7.

În speță, instanța de apel a constatat că pârâtul a obținut venituri din utilizarea, prin comunicare publică, de opere muzicale în spectacolele de teatru reprezentate, iar criticile formulate în cauză vizează includerea subvențiilor bugetare în sfera veniturilor care trebuie luate în considerare în ipoteza de la pct. 6 lit. a) (nu numai în perioada de aplicare a Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, ci și în cea ulterioară, în care a fost aplicată Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010).

În acest context, se observă că instanța de apel s-a raportat la expertiza efectuată în faza apelului de către expert Popescu Raluca, reflectată în raportul inițial și completările succesive, în care subvențiile bugetare încasate de către pârât – în întreaga perioadă pentru care reclamanta a formulat pretenții în prezenta cauză – au fost evidențiate ca fiind venituri, iar acestea au acoperit în totalitate cheltuielile pârâtului efectuate pentru desfășurarea activității de teatru în perioada iulie 2007 – decembrie 2010.

Potrivit expertului, în contabilitatea pârâtului nu s-a ținut o evidență analitică a veniturilor pentru fiecare spectacol în parte, astfel încât repartizarea per spectacole a veniturilor s-a făcut în funcție de numărul total de spectacole raportat fie la veniturile din bilete și programe, sponsorizări, diverse (contul contabil), fie la totalitatea veniturilor pârâtului (cele din contul plus venituri pentru cheltuieli investiții – cont  și subvenții – cont). Instanța de apel a stabilit baza de calcul și remunerația cuvenită pentru fiecare spectacol în parte prin raportare la totalitatea veniturilor pârâtului, din care a scăzut 6% din prețul biletelor (reprezentând timbru muzical și taxa de cruce roșie), incluzând, așadar, subvențiile bugetare în baza de calcul a remunerației.

Prin motivele de recurs, nu s-a criticat asimilarea subvențiilor bugetare cu venituri, nici din punct de vedere fiscal și nici contabil, ci doar includerea lor în baza de calcul a remunerației datorate pentru comunicarea publică de opere muzicale, iar criticile astfel formulate sunt fondate, cu referire la întreaga perioadă pentru care s-au formulat pretențiile din cauză.

În ceea ce privește perioada de timp în care se aplică Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, se constată că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că toate veniturile care conduc la realizarea spectacolului de teatru în care sunt utilizate opere muzicale trebuie incluse în baza de calcul a remunerației cuvenite autorilor.

O asemenea concluzie nu poate fi formulată nici prin prisma termenilor în care este conceput textul de la pct. 6 lit. a) din Metodologie și nici prin aplicarea altor dispoziții legale în vigoare.

Astfel, pe lângă faptul că subvențiile nu sunt expres menționate, împrejurarea că enumerarea veniturilor de la pct. 6 lit. a) (citat mai sus) nu este una limitativă nu înseamnă că sfera acestora poate fi extinsă la orice venituri angajate în realizarea spectacolului în care se utilizează opere muzicale, deoarece o asemenea intenție a legiuitorului ar fi trebuit prevăzută în mod explicit, ceea ce nu s-a întâmplat.

Pe de altă parte, trimiterea pe care instanța de apel a făcut-o la prevederile art. 131^1 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu susține concluzia arătată.

Este adevărat că, potrivit acestor norme, veniturile obținute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii (precum radiodifuzare, retransmitere prin cablu, comunicare publică) reprezintă un criteriu esențial în negocierea metodologiilor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor de drepturi, dar se consacră în acest fel un principiu, a cărui transpunere în concret, în diferitele cazuri de utilizare de opere, este, însă, la latitudinea exclusivă a părților implicate în negociere, în ceea ce privește sfera veniturilor ce trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul a remunerației.

Prin Legea nr. 8/1996 nu se explicitează noțiunea de „venituri obținute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul”, iar această noțiune poate avea o semnificație restrânsă, cu referire strictă la activitatea ce reprezintă utilizarea propriu – zisă a operelor, sau mai amplă, în sensul includerii tuturor veniturilor utilizatorului din activitatea ce permite utilizarea operelor, atunci când aceasta din urmă nu epuizează întreaga activitate a utilizatorului sau nu reflectă specificul activității sale, ci doar are legătură cu aceasta ori atunci când se desfășoară activități conexe celei prin care o operă este utilizată.

Date fiind multiplele semnificații, identificarea acestora în situații concrete se face de la caz la caz, în funcție de termenii în care este reglementată în concret baza de calcul a remunerației și de finalitatea urmărită prin edictarea normei, cu atât mai mult cu cât nu este posibilă, în toate cazurile, determinarea veniturilor relevante, fără precizarea sferei de aplicare a normei din acest punct de vedere.

Astfel, de exemplu, în cazul utilizării prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de televiziune (conform Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 170/2007), nu numai că este enunțat principiul consacrat prin Legea nr. 8/1996, însă chiar se precizează că veniturile ce intră în baza de calcul sunt constituite „din totalitatea surselor financiare care susțin activitatea de radiodifuzare”, surse care sunt enumerate exemplificativ (printre care și alocațiile bugetare). De asemenea, în cazul utilizării prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, în Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 432 din 07 decembrie 2006 se precizează că baza de calcul a remunerației constă în „totalitatea veniturilor obținute de utilizator din activitatea de radiodifuzare”, indicându-se asemenea venituri cu titlu exemplificativ.

În speță, pct. a lit. a) din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 nu conține o prevedere de principiu privind totalitatea veniturilor obținute de utilizator din activitatea care utilizează repertoriul și cu atât mai puțin una referitoare la totalitatea surselor financiare care susțin această activitate, pentru a include sumele de bani primite cu titlu de subvenții bugetare.

Enumerarea conținută în text are în vedere o anumită categorie de venituri, astfel încât includerea altora (ce este permisă, dat fiind că enumerarea nu este limitativă) nu poate viza decât venituri din aceeași categorie cu cele expres menționate. După cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs, este vorba despre venituri obținute din „vânzarea” spectacolelor de teatru în care se utilizează opere muzicale, deoarece norma se referă la încasările din vânzarea de bilete, programe, vânzarea de publicitate a spectacolului.

Argumentul instanței de apel în sensul că, prin excluderea subvențiilor bugetare și limitarea sferei veniturilor doar la încasările expres menționate în text, s-ar ajunge ca baza de calcul a remunerației să fie mai mică în cazul în care teatrul vinde bilete decât atunci când nu vinde bilete, prin aplicarea ipotezei de la pct. 6 lit. b) din Titlul II al Metodologiei, pornește de la premisa greșită că bugetul de cheltuieli definit la pct. 8 – și care reprezintă baza de calcul în situația în care utilizatorul nu realizează veniturile de la pct. 6 lit. a) – ar viza toate cheltuielile efectuate de teatru pentru realizarea spectacolului în care se comunică public opere muzicale. În realitate, după cum rezultă chiar din explicitarea noțiunii de „buget de cheltuieli”, sunt avute în vedere exclusiv cheltuielile ocazionate de utilizarea operei.

De asemenea, este greșit argumentul că s-ar crea o discriminare între teatrele care beneficiază de subvenții bugetare și cele nu beneficiază de acestea, prin prisma legăturii dintre subvenții și fixarea prețului biletelor.

În această din urmă situație se află doar companiile de spectacole ce reprezintă persoane juridice de drept privat, în sensul art. 3 lit. c) din O.G. nr. 21/2007 privind instituțiile și companiile de spectacole sau concerte, precum și desfășurarea activității de impresariat artistic, deoarece instituțiile de spectacole, din categoria cărora face parte și pârâtul C. București, sunt persoane juridice de drept public, conform art. 3 lit. b) din ordonanță și care, toate, sunt finanțate din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale, astfel cum prevede art. 20 din ordonanță (respectiv art. 10 din Legea nr. 504/2004, ce reprezenta reglementarea similară, în vigoare la data publicării Metodologiei).

Or, nefiind vorba despre situații comparabile din punctul de vedere al finanțării, nu se poate reține existența unei discriminări în care s-ar afla persoanele juridice de drept privat față de cele subvenționate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.

Această apreciere s-a bazat, de altfel, pe o premisă speculativă, aceea că teatrele care beneficiază de subvenții stabilesc un preț modic al biletelor, în timp ce companiile private sunt obligate să fixeze, în absența subvențiilor, un preț mai mare, pentru acoperirea cheltuielilor. Constatarea privind nivelul diferit al prețului biletelor nu a fost justificată și, chiar dacă s-ar reține că faptul reținut este real, nu înseamnă că demonstrează, prin el însuși, existența unei discriminări, cât timp un preț mai mare al biletelor nu conduce în mod necesar la încasări mai mari și, implicit, la o bază de calcul a remunerației mai consistentă în cazul companiilor private, iar, pe de altă parte, nu se poate prezuma că, întotdeauna, cheltuielile unei companii private pentru realizarea spectacolelor se acoperă exclusiv din încasări, veniturile sale proprii putând avea mai multe surse, al căror nivel este imposibil de comparat cu cel al subvențiilor bugetare primite de instituțiile publice.

Se observă, din decizia recurată, că subvențiile încasate de pârât de la bugetul local, respectiv al Municipiului București, au fost incluse în baza de calcul a remunerației nu numai pentru argumentul că interesează toate veniturile care conduc la realizarea spectacolului de teatru în care sunt utilizate opere muzicale, ci și pentru motivul că aceste subvenții bugetare ar fi destinate subvenționării prețului biletelor.

Este adevărat că, potrivit art. 5 pct. A lit. e) din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010, „alocațiile sau alte finanțări bugetare destinate subvenționării prețului biletelor spectacolului, concertului ori manifestării artistice” intră în mod expres în baza de calcul a remunerației, astfel încât acestea ar putea fi luate în considerare pentru spectacolele de teatru în care s-au utilizat opere muzicale în perioada mai – decembrie 2010 (în care se aplică Metodologia menționată), dacă sunt îndeplinite toate cerințele de aplicare a normei.

Pentru perioada anterioară, însă, nu s-ar putea accepta o constatare asemănătoare, deoarece acest tip de subvenții nu este prevăzut explicit în enumerarea de la pct. 6 lit. a) din Metodologia publicată în Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 și nici s-ar putea considera că sunt venituri din aceeași categorie cu cele expres enumerate, asimilabile veniturilor obținute din vânzarea biletelor.

În ceea ce privește perioada mai – decembrie 2010, în care se aplică Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010, se constată că nu este îndeplinită în cauză condiția, expres prevăzută, ca finanțarea bugetară să aibă destinația de subvenționare a prețului biletelor spectacolului.

Potrivit art. 21 din O.G. nr. 21/2007 privind instituțiile și companiile de spectacole sau concerte, precum și desfășurarea activității de impresariat artistic, subvențiile acordate de la bugetele locale sunt destinate finanțării cheltuielilor necesare funcționării instituțiilor de spectacole sau concerte, respectiv pentru cheltuielile necesare realizării programului minimal anual prevăzut în contractul de management (lit. a)), cheltuielile necesare realizării proiectelor, altele decât cele din programul minimal (lit. b)), cheltuieli de personal (lit. c)), cheltuielile necesare pentru întreținerea, reabilitarea și dezvoltarea bazei materiale (lit. d).

Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale este aplicabilă și bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetele locale (conform art. 1 alin. (2) lit. b), precum pârâtul din cauză, iar în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) și (4) din lege, „cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată” și „nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare”.

Așadar, este obligatorie respectarea destinației cheltuielilor, astfel cum a fost prevăzută în buget, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs (chiar dacă s-a făcut referire la dispoziții echivalente din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, și nu din cea a finanțelor publice locale, relevantă în raport de sursa de finanțare a pârâtului). Această regulă este, de altfel, expres prevăzută în art. 23 din Legea nr. 273/2006, potrivit căruia „Ordonatorii de credite au obligația de a angaja și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate (…)”.

În cauză, rezultă că subvențiile bugetare au avut destinația acoperirii cheltuielilor necesare funcționării teatrului, conform art. 21 din O.G. nr. 21/2007, și nu aceea de acoperire a eventualei diferențe între costul real al biletelor spectacolelor și prețul fixat, destinație care nu se regăsește în bugetul instituției publice.

De altfel, o asemenea destinație bugetară nu este caracteristică bugetului instituțiilor publice de natura celor în care se încadrează pârâtul.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a făcut referire, în mod greșit, la Ordinul nr. 3055 din 29 octombrie 2009 emis de Ministerul Finanțelor Publice, ca reglementând veniturile din subvenții de exploatare, destinate acoperirii diferențelor de preț. Acest act normativ, prin care s-au aprobat Reglementările contabile conforme cu directivele europene, a prevăzut expres că acestea se aplică de categoriile de persoane prevăzute la pct. 1 alin. (3) din reglementări, respectiv societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperative și celelalte persoane juridice care, în baza legilor speciale de organizare, funcționează pe principiile societăților comerciale și subunități ale acestora, fără personalitate juridică. Pârâtul, ca instituție publică, nu se regăsește, în mod evident, printre aceste entități.

Bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetele locale se supun, după cum s-a arătat deja, regulilor prevăzute de Legea finanțelor publice locale nr. 273/2006, iar potrivit art. 7, veniturile (printre care și subvențiile, conform art. 5 alin. (1) lit. c)) se includ în buget în totalitate, în sume brute, neputând fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume (cu excepția donațiilor și sponsorizărilor, care au stabilite destinații distincte). Așadar, nu ar putea fi acordate subvenții, potrivit legii, pentru acoperirea unei diferențe de preț a biletelor, ci doar pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcționării instituției publice, în mod generic, în condițiile O.G. nr. 21/2007.

Referirea din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010 la destinația subvenției bugetare nu poate avea în vedere decât destinația legală a facilității fiscale acordate, iar aceasta este, potrivit legii, aceea a finanțării cheltuielilor necesare funcționării instituțiilor de spectacole sau concerte, motiv pentru care nu poate fi acceptat argumentul subvenționării de fapt a prețului biletelor prin acordarea subvențiilor bugetare.

În aceste condiții, față de toate considerentele expuse, se constată că, în mod greșit, instanța de apel a inclus subvențiile bugetare în baza de calcul a remunerației cuvenite autorilor operelor muzicale comunicate, pentru întreaga perioadă pentru care au fost formulate pretențiile reclamantei din cauză, astfel încât recursul pârâtului C. București este fondat și va fi admis ca atare.

Înalta Curte nu va proceda, însă, la modificarea deciziei, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs, deoarece nu pot fi valorificate calculele din raportul de expertiză la care face referire recurentul, în condițiile în care acestea au fost efectuate și pentru spectacole pentru care această instanță de recurs a confirmat că pretențiile reclamantei nu sunt întemeiate.

Astfel, se impune administrarea unei noi expertize contabile (ori chiar a unui supliment la expertiza efectuată în faza apelului, în măsura în care și părțile vor agrea această modalitate de administrare a probei), pentru determinarea remunerației cuvenite autorilor de opere muzicale comunicate de către pârât în spectacolele de teatru reprezentate în perioada iulie 2007 – decembrie 2010, pornindu-se de la o bază de calcul conformă cu Metodologia aplicabilă în diferitele perioade de timp, după cum s-a confirmat prin prezenta decizie, în limitele în care pârâtul a criticat decizia de apel prin recursul declarat și ținându-se cont de sumele de bani achitate cu titlu de remunerație de către pârât.

Expertiza urmează a avea în vedere toate spectacolele de teatru la care s-a raportat instanța de apel, aspect ce a fost confirmat prin decizia de față, fiind exceptate, așadar, doar cele 8 spectacole vizate de recursul reclamantei A. – B., dat fiind că, în privința celorlalte, pârâtul nu a formulat critici sub aspectul existenței unei obligații de plată a remunerației, ci doar din perspectiva bazei de calcul a acesteia.

Se va exclude, de asemenea, un procent de 6% din prețul biletelor (reprezentând timbru muzical și taxa de cruce roșie), dat fiind că reclamanta nu a formulat recurs pe acest aspect.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat.

Rejudecând cererea accesorie având ca obiect plata penalităților de întârziere aplicate remunerațiilor restante, instanța de apel a stabilit că pârâtul ar datora asemenea penalități într-un cuantum de 2% pe zi de întârziere, cu toate că, după cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea C. București la plata penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere. Prima instanță a dispus obligarea pârâtului la penalități în cuantumul solicitat, fără ca reclamanta să declare apel pe acest aspect.

Mai mult, instanța de apel a constatat că ambele Metodologii, aplicabile în diferitele perioade de timp pentru care s-au formulat pretenții în cauză, prevăd un procent al penalităților de 0,2% pe zi de întârziere și, cu toate că a făcut aplicarea acestora în privința momentului de la care penalitățile încep să curgă, a constatat, în mod greșit, obligația de plată în sarcina pârâtului într-un cuantum de 2%.

În aceste condiții, se constată că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut atunci când a acordat penalități aferente remunerațiilor datorate în cuantum de 2%, încălcând principiul disponibilității, ce guvernează procesul civil.

Întrucât dispoziția de plată a penalităților a fost însoțită de menționarea sumelor de bani ca fiind datorate de către pârât cu titlu de remunerație, la care s-ar aplica procentul de 2% pentru un anumit interval de timp, dar aceste sume de bani urmează, potrivit considerentelor expuse anterior, să fie recalculate pe baza unei expertize, se constată că nu este posibilă modificarea deciziei sub aspectul cuantumului penalităților de întârziere datorate, modul de soluționare a cererii accesorii depinzând de soluționarea cererii principale.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul pârâtului C. București, va dispune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecare, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., fiind necesară administrarea probei cu expertiză contabilă, urmând a se ține cont, cu ocazia rejudecării, de aspectele dezlegate prin prezenta decizie.

Rejudecarea va viza și apelul declarat de reclamanta A. – B., chiar dacă recursul acesteia a fost respins ca nefondat, iar o parte dintre motivele de apel a făcut obiectul dezlegărilor din prezenta decizie, cu ocazia examinării recursului pârâtului, întrucât prin ambele apeluri s-au formulat critici împotriva aceleiași dispoziții din hotărârea primei instanțe, astfel încât se impune soluționarea concomitentă a apelurilor, nefiind posibilă casarea parțială a deciziei.

Sursa informației: www.scj.ro.