Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.279 views
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul A. este nul, iar cel declarat de reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
1. Cu titlu prioritar, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de recurentul-pârât A., Înalta Curte apreciază că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Se observă că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului a fost invocată de acesta în faţa instanţei de fond, a fost respinsă prin sentinţa 278 din 25 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Dolj, soluţia de respingere a excepţiei fiind menţinută prin decizia civilă 2187 din 04 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019 şi nu a fost invocată prin motivele de recurs formulate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Această excepţie este învederată în faţa instanţei de recurs, nefiind însă invocată în contextul unui motiv de nelegalitate al prezentei căi de atac a recursului, ce ar fi putut viza o eronată soluţionare de către instanţa de apel a soluţiei relative la această excepţie.
Pe de altă parte, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A. este inadmisibilă în contextul în care recurentul pârât nu a înţeles să timbreze cererea sa de recurs.
Cum recursul declarat de recurentul pârât A. nu poate fi analizat pe fondul acestuia, urmând a fi anulat ca netimbrat, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului se va respinge, ca inadmisibilă.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul A., se constată că instanţa a pus în vedere recurentului pârât A. să achite taxa de timbru în cuantum de 1.831,19 RON, aceasta nu a fost achitată, iar la interpelarea instanţei, sub aspectul neachitării taxei judiciare de timbru aferente recursului declarat de pârâtul A., apărătorul acestuia precizează că partea pe care o reprezintă a înţeles să nu achite taxa de timbru, întrucât nu dispune de resurse financiare.
Prin art. 1 din O.U.G nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menţionat, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.
Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ. „La cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii…”.
Conform dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G nr. 80/2013 dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.
Cum recurentul nu a îndeplinit această obligaţie, se va anula, ca netimbrat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 49 din 04 martie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, trebuie precizat, cu titlu prealabil, că susţinerile formulate se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi vor fi analizate ca atare.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele de recurs vizează întinderea prejudiciului cauzat reclamantului prin fapta ilicită comisă de către pârâţii persoane fizice, în contextul în care prima instanţă a apreciat că sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor, iar instanţa de apel a analizat, în limitele învestirii prin apelul reclamantului, acelaşi aspect invocat prin motivele de recurs, confirmând cuantumul despăgubirilor la care pârâţii au fost obligaţi prin hotărârea primei instanţe.
Recurentul – reclamant a susţinut, în esenţă, că decizia de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile, prin menţinerea obligării pârâţilor la plata taxei aferente autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc doar pentru 3 aparate de tip slot-machine, şi nu pentru 75 aparate, numărul minim prevăzut de O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, în forma de la data săvârşirii faptei ilicite.
Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate.
Dispoziţiile art. 1385 C. civ., la care se face referire prin motivele de recurs, reglementează întinderea reparaţiei şi impun principiul reparării integrale a prejudiciului.
Astfel, potrivit celui de-al treilea alineat, despăgubirea trebuie să cuprindă „pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”.
Pe acest temei, autorul faptei ilicite, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, este obligat să repare nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
În ambele situaţii, este necesar ca prejudiciul pretins de către cel păgubit prin săvârşirea faptei ilicite, căruia îi revine sarcina probei, să fie cert, atât ca existenţă, cât şi ca posibilitate de evaluare.
Contrar celor susţinute de către reclamant, raportarea la numărul minim de mijloace de joc pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine, la data săvârşirii faptei ilicite, respectiv 75 de aparate, nu relevă nici prejudiciul efectiv, nici beneficiul nerealizat, întrucât nu se poate vorbi în nicio situaţie despre un prejudiciu cert în privinţa existenţei sale.
După cum s-a arătat, în mod corect, în motivarea deciziei recurate, în conformitate cu reglementarea organizării şi exploatării jocurilor de noroc, atât cea de la data săvârşirii faptei ilicite, cât şi cea actuală, o persoană fizică nu ar obţine nici licenţa de organizare a jocurilor de noroc şi nici nu ar fi autorizată să le exploateze.
Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, în forma în vigoare la data faptei, prin „organizator de jocuri de noroc” se înţelege „persoana juridică licenţiată să organizeze şi să exploateze jocuri de noroc în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă şi a reglementărilor specifice”.
De asemenea, conform art. 21 din aceeaşi ordonanţă, „Răspunderea pentru organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă revine în totalitate persoanelor juridice care deţin licenţă de organizare a jocurilor de noroc”.
Aşadar, voinţa legiuitorului este aceea ca numai o persoană juridică să obţină licenţă de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc, iar, odată ce deţine în mod legal o asemenea licenţă, persoana juridică respectivă este cea care poartă în mod direct şi exclusiv răspunderea pentru organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc conform legii.
Contrar susţinerilor recurentului, o persoană fizică nu poate fi considerată organizator de jocuri de noroc, atât timp cât nu ar îndeplini vreodată condiţiile pentru un „organizator de jocuri de noroc”, prevăzute de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 şi cu atât mai mult cu cât această calitate este recunoscută, chiar pentru persoanele juridice, doar acelora care au obţinut în mod efectiv licenţa.
Această definire explică obligaţia operatorilor economici organizatori de jocuri de noroc să suporte diferenţa rămasă de plată din taxa anuală aferentă autorizaţiei/autorizaţiilor de exploatare a jocurilor de noroc chiar şi „după revocarea licenţei de organizare a jocurilor de noroc, pe perioada suspendării autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc, precum şi după încetarea activităţii de jocuri de noroc, sub orice formă”, astfel cum prevede în mod expres art. 17 alin. (9) din O.U.G. nr. 77/2009, la care se face referire prin motivele de recurs.
Norma citată are în vedere tocmai pe acele persoane juridice care au obţinut licenţa, deci au calitatea de organizator de jocuri de noroc, calitate pe care nu o pierd, în privinţa obligaţiilor fiscale ce le revin, nici după revocarea licenţei sau încetarea activităţii de jocuri de noroc.
Aşadar, norma invocată de către recurent nu susţine calitatea de organizator de jocuri de noroc a unei persoane fizice, atunci când aceasta exploatează jocuri de noroc, fără licenţă şi fără autorizare prealabilă, dimpotrivă, o exclude, atât timp cât destinatarii normei sunt persoanele juridice care au deţinut licenţa prevăzută de lege.
Drept urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentului conform căreia o asemenea persoană fizică s-ar afla într-o situaţie similară cu o persoană juridică ce întruneşte condiţiile legale pentru organizarea şi exploatarea a jocurilor de noroc, astfel încât întinderea prejudiciului produs statului ar fi aceeaşi, în toate situaţiile identice sau asemănătoare.
În limitele în care reclamantul a invocat prejudiciul pretins suferit prin fapta pârâţilor persoane fizice, raportarea la numărul minim de aparate pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine relevă un prejudiciu eventual, virtual, în condiţiile în care acest număr face parte dintre condiţiile necesare autorizării unei persoane juridice, fiind prejudiciul pe care recurentul l-ar fi suferit dacă o persoană juridică ar fi exploatat mijloacele de joc, iar aceasta ar fi putut fi considerată drept organizator de jocuri de noroc.
În cazul persoanei fizice, prejudiciul cert, din punctul de vedere al componenţei pretinse de către recurent şi în limitele învestirii acestei instanţe de recurs, este numai cel produs în mod efectiv prin exploatarea celor 3 mijloace de joc, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel.
Nu în ultimul rând, împrejurarea că şi o persoană fizică putea fi subiect activ al infracţiunii de „desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc”, după cum prevedea în mod expres art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, are relevanţă în acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile C. proc. pen.
Astfel, potrivit art. 28 alin. (1) din acest cod, „Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite”.
Pe acest temei, hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului nici măcar atunci când s-a pronunţat o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, cu atât mai mult un asemenea efect nu operează în ipoteza în care s-a renunţat chiar la urmărirea penală, prin ordonanţă a Parchetului.
Drept urmare, vor fi înlăturate susţinerile recurentului şi pe acest aspect şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.
Sursa informației: www.scj.ro.
