Depăşirea limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată. Casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare (NCC, NCPC, Constituția României)
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 2143/2020
NCC: art. 70, art. 72 alin. (2), art. 75; Constituția României: art. 20; NCPC: art. 497
Potrivit art. 70 C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 C. civ.
Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.
Art. 75 C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.
Art. 20 alin. (1) din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme.
Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.
În paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
Art. 8 din Convenție Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora.
Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție „interesele concurente aflate în joc”, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016).
În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică”.
În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține „vieții private” (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție” (hotărârea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70).
Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmațiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmații, se impută situații factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).
Tot astfel, în jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației – aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică.
În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, în următorul mod:
„Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, par. 39)”.
De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).
Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar „comportamentul persoanei în cauza, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare” (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).
În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României).
Reținând că, din interpretarea dispozițiilor normei convenționale a art. 10, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune „îndatoriri și responsabilități” și el poate fi supus unor „formalități, condiții, restricții sau sancțiuni”, ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite „ingerințe” în exercițiul acestei libertăți fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanțele învestite să le judece cele trei condiții impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerințe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.
Acestor condiții legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României).
În acest context, trebuie subliniat că aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.
Prin prisma acestor principii aplicabile în cauzele în materia libertății de exprimare, Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecății, instanța de apel a analizat global faptele imputate reclamantului și judecățile de valoare exprimate în cadrul emisiunii „E.” de la C., difuzată la data de 7 ianuarie 2016, deși ele trebuiau supuse unei analize distincte, întrucât limitele libertății de exprimare în cazul jurnaliștilor sunt mai largi decât în cazul persoanelor particulare invitate în emisiune, dar și comportamentul acestora este supus unor rigori deontologice specifice, în funcție de rolul jucat în cadrul acelei emisiuni, corelativ dreptului publicului de a fi informat în mod corect despre subiecte de interes public, și nu a realizat examenul de proporționalitate anterior enunțat de către instanța de recurs, raportat la circumstanțele particulare ale speței.
Mai mult, în cauză, ar fi trebuit determinate, în mod distinct și într-o manieră concretă, care sunt obligațiile profesionale, pretins încălcate, ale moderatorului emisiunii și cele ale reporterilor care au realizat emisiunea denunțată ca fiind defăimătoare și care este contribuția acestora la dezbaterea publică imputată lor de către reclamant, întrucât pârâta chemată în judecată poate răspunde exclusiv în calitate de comitentă a prepușilor săi, precum și să se identifice care sunt afirmațiile și relatările invitațiilor care au participat la acea emisiune, care este ponderea lor în cadrul emisiunii, în considerarea faptului că aceștia nu au fost chemați în judecată de către reclamant.
În același sens, instanța de apel ar fi trebuit să realizeze calificarea afirmațiilor făcute în cursul emisiunii și să determine dacă acestea intră în sfera imputării unor fapte obiective sau în cea a unor judecăți de valoare, această distincție fiind importantă sub aspectul condițiilor cărora le sunt supuse afirmațiile obiective, ce trebuie să aibă o bază factuală suficientă, sau trebuie să treacă proba bunei-credințe, în cazul judecăților de valoare și obligația de diligență, în ipoteza preluării afirmațiilor unor terți, astfel cum a susținut recurenta pârâtă.
Or, toate aceste aspecte au natura unor circumstanțe factuale ale cauzei și revine instanței de apel rolul clarificării lor, stabilirea faptelor, pe baza probelor administrate în cauză, fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond, instanței de recurs revenindu-i exclusiv rostul de a examina, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În același sens, numai după examinarea de către instanța de apel a criteriilor esențiale enunțate în jurisprudența constantă a instanței de contencios european a drepturilor omului în balansul între dreptul la viață privată și a dreptului la liberă exprimare, enunțate supra, și după expunerea de către această instanță a motivelor relevante și suficiente ce i-au întemeiat hotărârea, grefate, în cauza dedusă judecății, pe condițiile răspunderii civile delictuale ale comitentului pentru faptele prepușilor săi, instanța de recurs va putea să realizeze ea însăși un examen de legalitate a hotărârii pronunțate, în ipoteza în care acest lucru se va impune, ca urmare a exercitării, de către părțile interesate, în condițiile legii, a recursului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. – Postul de Televiziune C. împotriva deciziei nr. 1188/2019 din 05 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă; va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Sursa informației: www.scj.ro.