Depășirea limitelor dreptului la liberă exprimare de către un radiodifuzor. Răspunderea civilă delictuală (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1994/2016

NCPC: art. 136, art. 137 alin. (1), art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (1), art. 315, ; CEDO: art. 10; Constituția României: art. 30; Legea 504/2002: art. 3, art. 88 alin. (1), art. 90, art. 91

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și apreciind că o parte dintre acestea sunt întemeiate, va admite recursurile declarate împotriva deciziei și va casa decizia pentru considerentele ce se vor expune în cele ce urmează.

Precizare prealabilă: Având în vedere că recurentele, cu argumente asemănătoare, susțin aceeași poziție procesuală, raportat la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție va răspunde printr-un considerent comun celor trei recursuri declarate împotriva deciziei. Totodată, față de soluția de casare cu trimitere, va analiza doar motivele care fundamentează această soluție, urmând ca instanța de apel să aibă în vedere și celelalte critici formulate de către recurente.

În privința criticilor derivate din nerespectarea recomandărilor date prin decizia de casare, Înalta Curte observă că acest motiv este fondat, în speță fiind încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ.

Din această perspectivă se va reține că instanța de recurs prin Decizia nr. 1.454 din 27 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a recomandat ca instanța de apel să analizeze „dacă sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale pentru cele trei societăți” sub cele trei aspecte enumerate, respectiv: „1. Dacă răspunderea civilă delictuală a celor trei pârâte (societatea B. SA, societatea C. SA, societatea L. SRL) poate fi angajată anterior sau numai ulterior ori concomitent stabilirii în contradictoriu cu formatorii de opinie a unei răspunderi delictuale urmare depășirii limitelor prevăzute de art. 10 din Convenție și în caz afirmativ; 2. dacă răspunderea civilă delictuală a celor trei pârâte (societatea B. SA, societatea C. SA, societatea L. SRL) este o răspundere pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia și 3. dacă răspunderea civilă delictuală a celor trei pârâte (societatea B. SA, societatea C. SA, societatea L. SRL) este o răspundere individuală sau una solidară”.

Față de recomandările instanței de casare, se constată că instanța de apel nu a analizat în primul rând dacă sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale din perspectiva depășirii limitelor prevăzute de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă eventuala depășire a acestor limite se poate analiza numai cu privire la activitatea desfășurată de radiodifuzor.

O atare abordare în soluționarea cauzei se impunea în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne (art. 30 din Constituția României), cât și în norme internaționale (art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, că prin pretinsele „campanii” incriminate, pârâtele societatea B. SA, societatea C. SA, societatea L. SRL s-au aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din convenție, ar fi putut fi astfel atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită.

Totodată, se constată că prin sintagma „și în caz afirmativ”, prezentată în primul aspect ce trebuia avut în vedere în analiza antrenării răspunderii civile delictuale din perspectiva limitelor libertății de exprimare prevăzute prin art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de recurs a recomandat ca această analiză să fie efectuată în ordinea prezentată, întrucât aspectele ce trebuiau urmărite de instanța de apel sunt interdependente în sensul că din analiza primului aspect decurge analiza celorlalte aspecte.

Ori, deși obligatorii aceste recomandări, potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., este de observat că instanța de apel nu s-a conformat recomandărilor date prin decizia de casare, ci a înțeles ca „toate aceste probleme trebuie tratate global”, apreciind că „analiza ar trebui să pornească de la cea de-a doua întrebare”, realizând o analiză formală a aspectelor recomandate.

De asemenea, se apreciază că instanța de apel a procedat la o analiză formală a aspectelor referitoare la natura juridică și regimul juridic aplicabil al răspunderii ce poate fi atrasă radiodifuzorilor și fără a stabili dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale din perspectiva aspectelor recomandate; a considerat că „răspunderea delictuală a celor trei pârâte, respectiv societatea B. SA, societatea C. SA, societatea L. SRL poate fi angajată distinct și chiar anterior stabilirii unei răspunderi a formatorilor de opinie” (penultimul paragraf pag.20 din decizia recurată).

Or, această reținere contravine recomandărilor instanței de casare care a precizat că numai după depășirea aspectelor prealabile, esențiale soluționării cauzei, în ipoteza depășirii limitelor libertății de exprimare, va analiza condițiile generale ale atragerii răspunderii civile delictuale.

Tot prin decizia de casare nr. 1.454 din 27 mai 2015 instanța supremă a arătat că „un eventual prejudiciu moral al unei societăți comerciale poate avea repere obiective de cuantificare, pe calea unei expertize judiciare”.

În rejudecare, instanța de apel, după o expunere teoretică a prejudiciului ce poate fi cauzat urmare afectării dreptului la imagine, cu referiri la impactul presupuselor fapte imputabile pârâtelor asupra imaginii publice a reclamantei, fără o corectă administrare a întregului material probator din care să rezulte în ce mod presupusa „afectare negativă a opiniei publicului față de societatea reclamantă” a influențat activitatea și imaginea societății reclamante și fără a stabili obiectivele de cuantificare și a demonstra în plan probator raportul de cauzalitate cu fapta culpabilă, a considerat că „suma de 3.500.000 lei reprezintă o justă compensație a prejudiciului moral suferit de apelanta-reclamantă”.

Deși s-a făcut o analiză a condițiilor generale a antrenării răspunderii civile delictuale, instanța de apel a făcut o analiză sumară și nu a stabilit în mod clar dacă răspunderea pârâtelor este individuală sau solidară, reținând doar că „dată fiind unicitatea fiecărei fapte (campania de presă), în ceea ce privește solidaritatea, răspunsul trebuie să fie, de asemenea, afirmativ, în sensul existenței răspunderii solidare”.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Deși recomandările Deciziei nr. 1.454 din 27 mai 2015 sunt obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., este de observat că instanța de apel nu s-a conformat acestora.

Procedând astfel, instanța de apel nu s-a conformat dezlegărilor obligatorii date de instanța de recurs prin Decizia nr. 1.454 din 27 mai 2015 și nu a răspuns pe deplin recomandărilor formulate de aceasta, ceea ce atrage casarea deciziei pronunțate pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte urmează să admită recursurile declarate de pârâte, să caseze decizia atacată și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Recursul declarat de pârâta societatea B. SA împotriva încheierii de ședință din data de 15 februarie 2016.

Motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva motivului de recurs invocat, recurenta a susținut că încheierea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 136 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 3, art. 88 alin. (1), art. 90, art. 91 din Legea nr. 504/2002, iar chestiunile invocate în susținerea excepției inadmisibilității, nu reprezintă apărări de fond, ci o veritabilă excepție, de ordine publică, care face de prisos cercetarea oricăror aspecte pe fondul primului capăt de cerere.

Art. 136 C. proc. civ., în forma de la data sesizării instanței, prevedea că „Excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică, care pot fi invocate în cursul procesului, în cazurile și condițiile legii”.

Conform opiniei doctrinare noțiunea de inadmisibilitate vizează nu excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii, iar prin rezultatele ei duce la apărări de fond.

Așadar, se constată că instanța de apel a apreciat în mod corect că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. în etapa apelului și în consecință a apreciat corect că nu este în discuție o veritabilă excepție procedurală.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC L. SRL (fosta SC E. SA) împotriva încheierii din 15 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.