Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
182 views
1. Introducere: „democrația militantă” ca oximoronjuridico-politic
Conceptul de „democrație militantă” și-a făcut brusc apariția pe scena politică și publicistică românească odată cu deja celebra Hotărâre nr.2 din 5 octombrie 2024 a Curții Constituționale privind contestarea înregistrării candidaturii doamnei Diana Ivanovici-Șoșoacă”[1] la alegerile prezidențiale. Hotărârea nr. 2/2024 a deschis, după cum se știe, poarta utilizării acestei forme de „autoritarism democratic.”[2] Curtea Constituțională nu folosește termenul ca atare, negând astfel implicațiile acestei nou-găsite competențe, corect descrisă recent ca fiind „unică în dreptul comparat.”[3] Curtea Constituțională pretinde chiar implicit, prin comunicatul menționat, că arogarea competenței în cauză ar constitui pur și simplu exercitarea unor atribuții preexistente, de la sine înțelese și bine stabilite prin lege și Constituție[4]. Doar circumstanțele ar fi excepționale, sau, pentru a folosi eufemismul utilizat în comunicatul în cauză, o „competiție politică efervescentă.”
Or, după cum iarăși se știe, ceea ce s-a întâmplat în România ultimelor luni este cu totul excepțional. Atenția acordată cazului de speță pe plan internațional, de la președintele Poloniei sau cel al Franței, la vicepreședintele Statelor Unite, se datorează naturii sale neobișnuite, unice atât din punct de vedere politic, cât și juridic. În egală măsură, cazul românesc este relevant deoarece poate fi considerat sau descris ca exemplar și poate servi drept precedent de utilizare a instrumentelor jurisdicționale (hotărâre a Curții Constituționale a României) sau cvasi-pretoriene (decizie a Biroului Electoral Central) pentru a controla și contracara efectele derivelor democratic-autoritare. În această logică, populismul, fascismul, ultranaționalismul revanșard nu pot fi lăsate să cucerească puterea pe cale democratică, pentru a submina atât democrația, cât și statul de drept, odată ce puterea este cucerită.
Democrația nu poate fi înțeleasă în sens strict formal-procedural, „la liber”, înarmându-i astfel pe dușmanii săi. Acest tip de postură constituțională (de fapt, o reacție la o provocare autoritară) este cristalizat într-o noțiune, care în teoria constituțional-politică poartă numele de „democrație militantă” (militant democracy, în germană streitbare Demokratie, wehrhafte Demokratie). Conceptul are o anumită origine, o anumită traiectorie istorică, se manifestă în plan juridic prin instrumente specifice pe care doctrina dreptului comparat le cunoaște și analizează de multe decenii. De vreme ce Curtea Constituțională a României a ales să utilizeze, fie și într-un mod propriu, instrumentele proprii acestui concept constituțional, este de departe preferabil ca alegerea să fie recunoscută și înțeleasă, „asumată” cum se mai spune, cu gravitas-ul necesar, în toate implicațiile și cu responsabilitatea aferentă.
Dintru bun început, o clarificare doctrinară este necesară. Termenul ca atare de „democrație militantă” este paradoxal, aproape oximoronic. Dacă înțelegem constituționalismul liberal ca având două dimensiuni, una democratică, bazată pe ideea de egalitate (de exemplu, egalitatea votului) și una contra-majoritară, sublimată în conceptul de „stat de drept”, democrația militantă are destul de puțin de a face cu democrația stricto sensu. Termenul este legat de partea contra-majoritară a constituționalismului. „Democrația militantă” apare ca formă ultimă, apogeu sau vârf de lance al „statului de drept (militant),” prin care se îngrădește sever democrația propriu-zisă, deși pentru motive prezumate a fi justificate[5].
În cele ce urmează, o primă secțiune a studiului va analiza „lecția de la Weimar” (die Lehre aus Weimar). Noțiunea de „democrație militantă” a fost teoretizată pornind de la căderea Republicii de la Weimar prin preluarea puterii de către Hitler, numit cancelar la 30 ianuarie 1933. Germania este exemplul paradigmatic pentru pericolele care fac astfel de instrumente necesare iar Legea fundamentală (Grundgesetz) din 1949 a servit drept „model IKEA”[6] pentru instrumentele constituționale postbelice. A influențat inclusiv, deși indirect, Constituția României din 1991. O următoare secțiune va trata noțiunea de „democrație militantă individuală”, ca „dezmembrământ” relativ nou și inovativ al conceptului principal. O ultimă parte a studiului leagă „democrația militantă” ca element al unor constituții naționale de integrarea europeană. Uniunea Europeană poate fi privită ea însăși, cum vom vedea, ca expresie supranațională a năzuinței militantismului democratic.
Fiecare parte a studiului va raporta aspectele de drept constituțional comparat și teorie constituțional-politică la specificitatea cazului românesc. Studiul se încheie cu o scurtă secțiune de concluzii.
2. „Lecția Weimarului” și democrația militantă
Conceptualizarea democrației militante aparține lui Karl Loewenstein. Acest jurist[7] și politolog germano-american a dezvoltat o idee care, inițial și la nivel de principiu, fusese deja enunțată de Carl Schmitt cu mult timp înainte de căderea Republicii de la Weimar. Meritul indiscutabil al lui Loewenstein este cel de a fi preluat teza ca atare și de a o fi transformat într-un concept operaționalizabil „generic”, în orice sistem post-totalitar, explorându-i ramificațiile juridice practice.
Loewenstein a lansat termenul și corolarele lui într-un articol lung, publicat în două numere din 1937 ale American Political Science Review. Prima parte este teoretică. În esență, argumentul adus de Loewestein este că liberalismul constituțional este eminamente rațional, în timp ce fascismul ar fi o non-ideologie, o simplă tehnică politică prin care se speculează emoții colective. Liberalismul nu poate răspunde acesteia cu aceeași monedă, prin recurs la afectivitate, deoarece „democrația (id est, constituționalismul de factură liberală, n.n. B.I.) este complet incapabilă să răspundă unui apel la pasiune printr-un contraatac în cheia emoției; chiar și elementele sale afective sunt preliminarii pentru o chemare la rațiune.”[8] Premisele argumentului relevă un grad de elitism greu de acceptat astăzi sau cel puțin încă dificil de redat ca atare, în spații academice: „masele” sunt implicit prezentate ca stupide, mânate în turmă de afecte (nu de rațiune sau, cel puțin, de interese) și ușor de infantilizat de către abilii fasciști. Acesta este motivul pentru care Loewenstein introduce nevoia „democrației militante” („autoritare”, „disciplinate”).
Partea a doua a articolului conține o listă de propuneri, instrumentele concrete, punctul de pornire fiind practici ale statelor pe care, în 1937, Loewenstein le considera avansate în demersurile de a frâna fascismul și comunismul prin „aplicarea disciplinată a autorității, de către oameni cu gândire liberală, pentru urmărirea finalităților guvernământului liberal” (Elveția, Estonia, Finlanda și Cehoslovacia)[9]. Franța este, de asemenea, des citată în articol ca model de bună practică. Unele propuneri aparțin autorului, de lege sau constitutione ferenda. Lista (lungă) trezește unele neliniști constituționalistului de factură liberală, chiar și dacă o plasăm în contextul timpului în care era scrisă. Se propun, printre altele: declararea neconstituționalității partidelor și excluderea din spațiul public a figurilor politice extremiste, cu pierderea mandatelor parlamentare și interzicerea dreptului de a candida la alegerile următoare[10], cenzura extinsă și combaterea prin mijloacele dreptului administrativ sau penal a „știrilor false” și dezinformării[11], introducerea în legislația penală a infracțiunilor de tip „ofensa adusă autorității” și ultraj la adresa (sic!) „figurilor importante ale vieții publice” (trecute și prezente). Autorul propune înființarea unei „poliții politice” (în sensul de azi, crearea unor servicii de informații puternice) și constrângerea cetățenilor, prin mijloace de drept penal, să colaboreze cu aceasta, prin incriminarea nedenunțării atacurilor la ordinea constituțională[12]. Prin aceste mijloace, autorul spera să poată combate „fundamentalismul democratic” (de tip european) și „fundamentalismul drepturilor fundamentale” (de tip american), pentru salvarea liberalismului. Trebuie menționat că Loewenstein însuși, ca profesor, mulți ani mai târziu, își nuanțase pozițiile din 1937[13].
Aceste postulate și-au găsit concretizarea în prevederile unor legi fundamentale postbelice, în primul rând în Constituția RFG din 1949, „etalonul-aur” al democrației militante. Posibilitatea declarării neconstituționalității partidelor (Art. 21) și restrângerea exercițiului drepturilor celor care abuzează de ele pentru a răsturna ordinea constituțională (Art. 18) sunt expresia constituțională a ceea ce Tribunalul Federal Constituțional German (TFCG) și nenumărate lucrări în doctrină numesc „lecția Weimarului.” Prin contrast, legea fundamentală a Italiei din 1947 instituie doar o limitare de tip lustrație, restrângând dreptul liderilor fasciști de a candida pentru o perioadă de cinci ani și interzicând reînființarea Partidului Fascist (ca atare)[14]. Franța post-Vichy a adoptat și ea o formă de lustrație, pentru o scurtă perioadă după căderea regimului. Constituția SUA, după unele ezitări, a rămas în registrul „fundamentalismului” Amendamentului I[15], protejând exprimarea politică în orice formă și de orice tip la nivelul maxim de protecție, în registrul garanțiilor aferente legii și procedurii penale[16].
Modelul german a influențat însă numeroase constituții post-totalitare, inclusiv pe cea a României. Menționăm, în acest sens, art. 146 (k), inițial art. 144 (i) din Constituție prin care se acordă Curții Constituționale atribuția de a hotărî „asupra contestațiilor ce au ca obiect constituționalitatea unui partid politic”.
Pot fi identificate două seturi de probleme care grevează asupra acestei paradigme („lecția Weimarului”), unul în plan politic și istoric, iar altul în planul strict juridic al practicilor constituționale.
Din punct de vedere istoric, nu este deloc evident că lecția Weimarului ar fi aceea că excesul de democrație și lipsa instrumentelor pentru a controla „plebea nedisciplinată și emoțională” au dus la prăbușirea democrației germane interbelice. Numeroase instrumente, mult mai eficiente decât cele oferite de actualele sisteme juridice, erau la îndemâna autorităților federale și statale de atunci. După asasinarea lui Walter Rathenau în 1922, a fost adoptată Legea pentru protecția republicii (Republikschutzgesetz), care cuprindea o panoplie impresionantă de instrumente represive, instituind și o instanță extraordinară cu largi competențe jurisdicționale în plan administrativ și penal (Staatsgerichtshof zum Schutze der Republik). Partide și organizații extremiste puteau fi și erau sumar scoase în afara legii, pedepse dure puteau și au și fost aplicate liderilor și membrilor acestora. Structuri puternice de „poliție politică” existau atât la nivelul Reich-ului și la cele ale landurilor, dispunând de forțe polițienești deloc neglijabile. Doar în Prusia, activau de exemplu 53.000 de agenți de poliție judiciară și de ordine publică. Chiar dacă această lege avea o aplicabilitate temporară, a fost ulterior înlocuită printr-un instrument mai puțin eficient, art. 48 al Constituției de la Weimar dădea posibilitatea adoptării de măsuri excepționale prin intermediul decretelor prezidențiale (așa-numitele „decrete dictatoriale”, Diktaturverordnungen). Prin aceste decrete-legi se putea restrânge în practică până la inexistență exercițiul oricărui drept fundamental relevant, cu excepția normei privind neretroactivitatea legii penale[17], se puteau crea instanțe extraordinare, inclusiv militare, pentru a judeca civili, se puteau mări limite de pedeapsă, transforma contravenții în infracțiuni și – la nevoie – chiar, prelua direct de către Reich guvernarea oricărui stat federat. Enumerarea este exemplificativă[18].
Ceea ce se numește Machtergreifung, cucerirea puterii de către naziști, a fost în realitate o alegere conștientă a elitelor conservatoare, în principal Franz von Papen, cu asentimentul președintelui Germaniei, Paul von Hindenburg. Când Hitler a fost numit cancelar, la 30 ianuarie 1933, partidul său tocmai pierduse în alegerile federale două milioane de voturi din iulie până în noiembrie 1932 și suferise o înfrângere usturătoare la alegerile locale din Turingia. Cu excepția unei reveniri diminutivale la alegerile din ianuarie 1933 pentru parlamentul minusculului stat federat Lippe, nu se putea vorbi despre un „val de neoprit” (unaufhaltsamer Aufstieg), în jargonul auto-mitologizării național-socialiste. Profesoara de drept public Gertrude Lübbe-Wolff, fosta judecătoare a Tribunalului de la Karlsruhe, opina, chiar recent, că mult-invocata „lecție a Weimarului” – democrația lipsită de apărare, pradă inocentă a dușmanului – este mai degrabă „baliverna despre Weimar” (Mär von Weimar), care a servit în principal scopul ideologic-discursiv de a justifica și ascunde culpabilitățile elitelor postbelice ale Germaniei de la Bonn. O majoritate a acestor elite provenea din național-socialismul de rang doi. Cadrele în cauză au fost „lustrate” sau mai precis spălate prin procedura denazificării formale, numită în epocă „timbru Persil” (Persilschein) și prompt reciclate liberal-democratic în Germania post-1945.
În plan strict juridic, este important de notat faptul că, prin constituții post-belice sau post-totalitare, cum este și Constituția României aprobată prin referendum național în 1991, s-a adoptat, după cum frumos observa politologul germano-american Jan-Werner Müller, „o soluție kelseniană la o problemă schmittiană”[19]. Pentru Schmitt, „apărătorul Constituției” prin decizie de oportunitate luată împotriva dușmanilor ordinii de drept era, în esență, Președintele Reichului, care acționa cu energie, sub rezervele, în practică reduse, ale controlului parlamentar și, respectiv, contrasemnării decretelor. Loewenstein este un instituționalist, dar și în argumentația sa, democrația militantă este un instrument administrativ și politic în principal. Nu este, de altfel, sigur nici că soluția este „kelseniană”, altfel decât în sensul minimal al atribuirii paternității asupra instituției curții constituționale ca atare. Hans Kelsen însuși era un notoriu agnostic sau poate fundamentalist al democrației, în sensul egalității și liberei exercitări a dreptului de vot[20]. Hans Kelsen vedea rolul instanței de contencios constituțional ca rezumându-se strict la soluționarea conflictelor de competență generate de separația puterilor în plan vertical (stat federal/stat federat) și orizontal. Art. 146 lit. e) din Constituția României nu i-ar fi displăcut, probabil.
În Constituția RFG din 1949, principalele prerogative ale democrației militante sunt centralizate și încredințate Tribunalului Federal Constituțional. Or, spre deosebire de executiv, care ia decizii de oportunitate sau de legiuitor, ale cărui competențe se exercită prin agregare de voturi, în privința instanțelor, fie ele și constituționale, primează procedura de luare a deciziei și raționalitatea justificării prin motivarea deciziilor/hotărârilor, nu justețea soluției ca atare.
Cheia de boltă a democrației militante, sinecdocă pentru concept, este declararea neconstituționalității partidelor (party ban, Parteiverbot). Există două căi de argumentare sau teste metodologice judiciare. O primă cale este aceea care investighează felul în care un partid radical pune sub semnul întrebării, prin declarațiile liderilor săi, prin statut, prin proceduri interne, ordinea constituțională. Astfel, se poate spune că un partid a cărui procedură internă de luare a deciziilor este nedemocratică, în sensul blocării posibilității de contestare a liderilor sau a existenței unei structuri interne ierarhice de comandă, contravine prezumtiv ordinii constituționale liberale, de tip pluralist, deschis. Această cale a fost aleasă de Curtea de la Karlsruhe în cele două decizii, din 1952 și 1956, prin care s-au declarat neconstituționale un partid neonazist și apoi unul comunist[21]. Niciunul dintre ele nu prezenta un pericol real la adresa ordinii constituționale a RFG. Acest test judiciar, urmărind epurarea platformelor politice și ideologiilor care neagă tipul de reprezentare despre lume propriu democrațiilor constituționale (Weltanschauungsvorsorge)[22] e în principiu mai adecvat rolului instanțelor. El pune însă probleme mari de natură normativă, dar și logistic-structurală, în măsura în care instanțele constituționale ar trebui să se transforme în cenzori consecvenți și harnici ai unui tip de purism ideologic-liberal. O atare conduită ar nega varii valori constituționale tradiționale: pluralismul, libertatea de exprimare, egalitatea de șanse a partidelor în competiția electorală etc.
Înțelegând aceasta, Tribunalul Constituțional Federal a modificat testul inițial, dizolvându-l într-unul nou, centrat pe analiză de risc (Gefahren– sau Risikoabwehr), de tipul testului american clear and present danger. Schimbarea de paradigmă s-a produs relativ recent, în deciziile asupra cererilor Consiliului Federal (Bundesrat) de a declara neconstituțional micul partid neonazist NPD (acum numit Die Heimat). Accentul noului test, enunțat în 2017[23], cade, așadar, pe riscul sau eventualitatea ca o anumită facțiune să pună cu adevărat în pericol ordinea de drept democratic-liberală (freiheitliche demokratische Grundordnung). Tribunalul Constituțional Federal a refuzat să declare NPD neconstituțional, observând, pe bună dreptate în această logică, caracterul insignifiant al grupării în cauză. Noul test este mai puțin intruziv din perspectiva activismului judiciar, dar prezintă noi probleme, nu mai puțin insolubile. Pe de o parte, instanțele nu sunt, spre deosebire de structurile de informații să zicem, echipate adecvat pentru calcule de risc și decizii de oportunitate. Pe de altă parte, atunci când un partid este sau devine cu adevărat un pericol, când trece de pragul de popularitate și voturi care l-ar transforma într-o amenințare reală, este probabil prea târziu să-l mai putem interzice fără riscuri sistemic-politice majore. Exemple sunt numeroase acum în Europa, de la AfD-ul german, pentru combaterea căruia mulți sperau într-un precedent pozitiv în speța NPD, până la Rassemblement National în Franța sau luxurianta creștere recentă a ultranaționalismului parlamentar în România.
Scoaterea partidelor radicale în afara legii, evitată de instanțele de contencios constituțional sau de drept comun ale democrațiilor consolidate (în primul rând în modelul paradigmatic, Germania) nu a dat rezultatele scontate nici în democrații noi sau hibride. De exemplu, blocarea unui partid islamist, FIS, în Algeria prin anularea alegerilor a condus la un război civil cu 100.000 de morți. Credința fiind prin natura ei contrafactuală, neputând fi, așadar, falsificată rațional (mysterium tremendum et fascinans), în doctrina de drept constituțional comparat putem găsi apărători ai acestei acțiuni[24]. Linia implicită de argumentație, pe care încerc să o traduc sintetic aici, ar fi: „Poate că dacă nu era declarat neconstituțional și înlocuit printr-o dictatură militară, tot ar fi izbucnit un alt război civil, ba chiar cu un milion de morți.”
Observând totuși imponderabilele, atât juridice, cât și politice, unii autori au propus mai recent o formă inovativă de democrație militantă, axată precis pe combaterea liderilor periculoși (a indivizilor, nu a partidelor/grupărilor).
3. Democrația militantă individuală
Termenul de „democrație militantă individuală” a fost lansat de către constituționalistul germano-american Jan-Werner Müller, care a propus această formă de acțiune, centrată pe liderii extremiști, nu pe partidele radicale. Cu mai mult scepticism, Gertrude Lübbe-Wolff a ridicat, de asemenea, această ipoteză în doctrina de drept constituțional[25]. Cetățenia de origine a autorilor e relevantă; un constituționalist german este familiarizat cu procedura prevăzută de Art. 18 din Constituția RFG, potrivit căruia conduita abuzivă în exercitarea anumitor libertăți constituționale „pentru a lupta împotriva ordinii democratice libere” duce la „pierderea acestor drepturi fundamentale” (Grundrechtsverwirkung) pe durata stabilită de Tribunalul Constituțional Federal.
Titlul marginal al articolului 18 este tradus uneori ca „pierdere a drepturilor fundamentale” (Verwirkung, forfeiture, pierdere), literal corect[26]. Drepturile ca atare nu se „pierd” însă, ele nu dispar nicăieri, deși fundamentul filozofic al termenului este că persoana care abuzează de libertățile sale renunță ea însăși, implicit, la protecție. În practică, este vorba despre o privare temporară[27] de exercițiul drepturilor enumerate la art. 18, în cazul în care cineva abuzează de ele pentru a răsturna ordinea constituțională („ordinea democratică liberă”). Tribunalul Constituțional Federal îl privează pe cel ce abuzează de exercițiul drepturilor sale, cu specificarea dreptului sau drepturilor în cauză, precum și a amplorii și duratei (Ausmass) restricției. Tribunalul Constituțional Federal a fost sesizat în câteva rânduri cu sesizări în baza art. 18 din Constituție, dar a respins toate solicitările[28].
În Germania, mobilul practic al discuțiilor recente pe tema democrației militante provine din caracterul hibrid al AfD-ului. În acest partid, deși liderii de la vârf dau extremismului o față prezumtiv „europeană”, unii lideri teritoriali, în special cei din Turingia, ar fi excelenți candidați pentru o atare procedură[29]. Așa cum corect s-a observat însă, în prezența suprapunerilor de garanții (UE, CEDO, în Germania constituțiile de Land), chiar și în ipoteza improbabilă a succesului unei astfel de acțiuni în fața Tribunalului Constituțional Federal de la Karlsruhe, cel privat de exercițiul unor drepturi garantate prin Legea fundamentală din 1949 se poate prevala în continuare de alte instrumente/norme de protecție[30]. Nu este nici din punct de vedere instrumental deloc sigur că aplicând forme ale militantismului individual, locul celui descalificat astfel din competiția electorală nu va fi preluat de un alt candidat, poate mai radical, poate mai carismatic, poate cu mai multe șanse de succes.
În România, întregul parcurs al jurisprudenței legate de ultima criză constituțională, începând cu Hotărârea Curții Constituționale nr. 2/2024 și terminând cu ultimele episoade (Decizia BEC nr.18D din 9 martie 2025 de respingere a candidaturii domnului Călin Georgescu, respingerea contestațiilor prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 7/2025, reiterarea invalidării candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă) constituie exerciții mistificate de democrație militantă individuală.
Această realitate a fost recunoscută dintru bun început prin opinia separată semnată de doamna judecător Laura Iuliana-Scântei la Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 5 octombrie 2024 care, cel puțin la acel moment, a indicat corect problemele de fond și procedură ale cauzei soluționate de instanța de contencios constituțional, în opinia sa separată. În hotărârea menționată, CCR judecase potrivit competenței prevăzute la art. 146 lit. k) din Constituție pe care a „mutat-o” grosso modo într-un context impropriu, cel al contenciosului electoral obiectiv prevăzut la litera f) a aceluiași articol, fără garanțiile aferente. Aceste garanții (drept la apărare, contradictorialitate, publicitate) există în baza Legii 47/1992 (Art. 39-41) pentru procedura de declarare a neconstituționalității unui partid și sunt cu atât mai necesare (a fortiori) atunci când se restrâng drepturile unui individ. Rechizitoriul politicos formulat în raportul urgent al Comisiei de la Veneția[31], pe care președintele CCR, domnul Marian Enache, insista într-un interviu recent, cu pasiune punctuală pentru formă, să-l numească „proiect de raport”[32], indica un lung șir de hibe de fond și procedură ale jurisprudenței CCR. Într-o enumerare neexhaustivă, grupul de experți ai Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept (care include juriști de mare anvergură profesională și intelectuală), nota lipsa garanțiilor procedurale, pericolele sprijinirii unei astfel de decizii (i.e., anularea) exclusiv pe rapoarte ale serviciilor de informații, unele clasificate încă, caracterul pasiv al instanțelor, nevoia ca anularea alegerilor să nu se petreacă în timpul votului și să se sprijine pe probe și indicii solide, necesitatea unui dublu grad de jurisdicție fond-apel și nu în ultimul rând, faptul că în practica generală a democrațiilor europene, până la o hotărâre de condamnare, drepturile electorale nu pot fi restrânse, chiar și în ipoteza în care alegerile au fost anulate pornind de la suspiciuni privind un anume candidat.
Formal, se poate spune că prin rocada recentă BEC-CCR s-a aplicat cel puțin cerința dublului grad de jurisdicție, deși, în fapt, ceea ce Vlad Perju numea plastic „jocul oglinzilor între CCR și BEC”[33] duce o astfel de apreciere spre absurd. BEC a citat-parafrazat fără individualizare Hotărârile 2 și 32/2024 ale Curții Constituționale, iar CCR a validat fără verificare sau individualizare decizia BEC, pretinzând că Biroul Electoral Central exercitase un presupus mandat de aplicare directă a Constituției (doar acum). Delegarea s-a făcut, aflăm din Hotărârea 7/2025 a Curții Constituționale, printr-o locuțiune adverbială din Hotărârea instanței de contencios constituțional nr. 32/2024, care se referea la felul în care urmau să se desfășoare alegerile în reluare, nu la felul în care urma să-și exercite BEC atribuțiile. BEC transformă și hotărârea de anulare a alegerilor într-una individuală, deși formal ea nu se referea la candidatul Călin Georgescu. Este desigur adevărat că a nega cunoașterea „adresantului” concret al hotărârii de anulare e un exemplu de „formalism patologic”[34]. Dacă însă așa stau lucrurile, din punct de vedere strict juridic, revenim la individualizarea in integrum, conform celor de mai sus, așteptând dovezile solide care însoțesc o măsură individualizată, procedura aferentă militantismului individualizat, ș.a.m.d.
În esență, cu toate că militantismul individual prezintă în abstract o alternativă promițătoare la militantismul de „grup” politic (declararea neconstituționalității partidelor), acest tip de exercițiu ridică foarte sus ștacheta juridică. Se cer, pentru a-l exercita, în lipsa unei proceduri constituționale exprese de tip german, garanțiile obișnuite, mutatis mutandis, ale dreptului la un proces echitabil. Aceste cerințe sunt de bună seamă necesare doar în măsura în care un sistem juridic dorește să rămână în parametrii descriși în tradiția europeană prin sintagma „stat de drept”. În cazul românesc, avem de a face pe tot parcursul ultimei jumătăți de an, începând cu Hotărârea Curții Constituționale nr. 2/2024, cu un simulacru de jurisprudență, carențele majore fiind mistificate printr-un pozitivism formal, superficial.
După cum se poate observa deja, cazul românesc a dus la analogii și comparații discursive cu practici ulterioare, în alte sisteme, de descalificare a unor lideri politici. În Turcia, primarul Istanbulului este victima unui exercițiu de natură „iliberală.” În Franța, este utilizată de către populiști analogia cu precedentul românesc în privința recentei restrângeri a dreptului de a candida al doamnei Le Pen prin pedeapsă accesorie (deși prezumția de nevinovăție ca atare persistă în apel). În ambele ipoteze, la nivel formal, este vorba nu despre militantism democratic, ci despre aplicarea unor măsuri de integritate.
Desigur, integritatea și independența sistemului judiciar sunt doar clamate-mimate în Turcia, un sistem autoritar. Este notabil însă, la nivelul consecințelor practice, faptul că și în Franța, sistem liberal clasic, severitatea pedepsei accesorii (nu și a sentinței ca atare) este percepută public drept expresie a unei forme de militantism democratic individual. Consecința directă a acestei percepții este o creștere a opiniei că această candidatură nu trebuia blocată, inclusiv în rândul votanților care nu au sau nu-și declară opțiunea de vot pentru ultranaționaliștii francezi[35].
Un element deosebit de interesant în recenta jurisprudență a CCR este apariția referirilor identitar-constituționale. Identitatea constituțională națională este, după cum se știe, un concept folosit până acum strict prin raportare la eventualele frâne pe care Constituția le-ar putea pune ipotetic în procesul de europenizare[36]. În Hotărârea Curții Constituționale nr. 2/2024, identitatea constituțională apare în avatarurile lingvistice: „nucleul identitar al poporului român” și „identitatea națională a poporului român și identitatea constituțională a statului și a societății”. În comunicatul Curții Constituționale din 14 martie 2025 se vorbește despre o „ordine constituțională și legală care trebuie respectată, ca expresie a suveranității și a unității statale și societale, a identității constituționale a statului român.” (subl.n.). Această dublă transfigurare identitară (jurisprudențială și semantică) ne dă ocazia unei line tranziții spre ultima parte a argumentului, despre europenizare și democrația militantă.
4. „Identități constituționale”?: europenizare și militantism
La nivel instrumental, presupunând caracterul volitiv al utilizării termenului, în Hotărârea Curții Constituționale nr. 2/2024, scopul a fost probabil acela de a reconcilia „descalificarea” candidatei Diana Iovanovici-Șoșoacă pentru declarații privind UE și NATO cu jurisprudența anterioară și cu structura legii fundamentale ca atare.
O astfel de reconciliere este dificilă la nivel strict formal-juridic. Așa cum am mai arătat, nucleul identitar[37] al Constituției, actualul art. 152, referitor la limitele revizuirii Constituției precedă textele constituționale referitoare la aderarea României la UE și NATO și nu le privește direct, fiind oricum mai degrabă orientat „etnocentric.” Legile de ratificare a tratatelor UE și NATO presupun o procedură de ratificare sui generis, care subliniază importanța constituțională a acestor aderări. În egală măsură, aceste acte legislative, deși superioare legilor organice, sunt inferioare legilor de revizuire și nucleului „de eternitate” inclus în art. 152[38].
Felul în care Uniunea Europeană și procesul de integrare și transformare a UE într-o entitate cvasi federală interacționează cu legile fundamentale naționale este însă de cel mai mare interes pentru subiectul acestui studiu. Mulți autori au analizat impactul „europenizării” asupra proceselor democratic-politice la nivelul statelor membre, consensul fiind, în mare, acela că europenizarea, prin natura ei contra-majoritară, pune presiuni pe democrație, atât ca formă a legitimării deciziilor prin vot egal[39], cât și în ceea ce privește substratul socioeconomic, condiția de posibilitate a proceselor democratice[40]. Europenizarea a produs și produce importante beneficii în alte planuri, de la pacificarea prin cooperare și toleranță a continentului la creștere economică agregată (dar nu în cel democratic).
Un punct de vedere cu totul inovativ în literatură este cel al autoarei britanice Signe Larsen, care privește UE, ca atare, drept macro-structură de democrație militantă[41]. Dacă argumentul s-ar opri la a observa că Uniunea Europeană, ca entitate contra-majoritară, poate eventual adăuga un nou strat de protecție supranațională împotriva exceselor democrației majoritare, acesta ar fi aproape un loc comun. Autoarea merge însă mai departe și leagă structura UE și efectele ei prezumtiv militant-democratice de o taxonomie a tipurilor de constituții naționale prezente în Uniune. Astfel, ar exista trei ideal-tipuri de constituție. Primele, pe care Larsen le numește „post-fasciste” (Germania, Italia, Spania, Portugalia, Larsen adaugă aici și Grecia), sunt prin natura lor predispuse la rezervă „ontologică” privind democrația. Aceste legi fundamentale limitează politica de tip majoritar-democratic inclusiv, deși nu doar prin instrumentele democrației militante stricto sensu. Este intuitiv corectă această apreciere. De exemplu, în Germania, Legea fundamentală din 1949 nu conține aproape niciun instrument al democrației directe la nivel federal (cu excepția nesemnificativă a referendumurilor pentru transferul de teritorii prin reorganizare sau comasare între landuri). A doua categorie ar grupa constituțiile de tip „evolutiv” (Danemarca, Suedia, Irlanda, Regatul Unit ca fost membru al UE). Aceste state fie au fost victorioase, fie neutre, fie nu au fost ocupate în timpul războiului, fie au fost ocupate dar nu au suferit major în urma ocupației naziste (ba chiar i-au opus rezistență). Danemarca, de exemplu, și-a salvat aproape întreaga populație evreiască prin eforturile pescarilor danezi, oameni obișnuiți așadar. Ieșite din conflagrație fără culpabilități majore, constituțiile acestor state au rămas puternic „politizate” și eminamente democratice. Nu se „tem de popor”[42]. Dimpotrivă, privesc democrația reprezentativă sau chiar directă („politicul”) drept esența însăși a constituției. Constituțiile naționale scrise, acolo unde există, sunt laconice, mai degrabă cadre generale, iar activismul judiciar este structural descurajat. Se uită adesea că primul referendum care aproape a blocat întreg procesul de ratificare a unui tratat crucial pentru evoluția UE a fost referendumul negativ danez asupra Tratatului de la Maastricht. Deși a fost reluat, rezultatul votului a fost neparticiparea daneză la Uniunea Economică și Monetară, un alt referendum scoțând țara (fără drame și traume majore sau acuzații de euroscepticism agresiv) din acquis-ul Schengen. O șesime din Folketing, așadar o minoritate modestă de blocaj, poate scoate orice tratat UE din procedura de ratificare parlamentară, trimițându-l la ratificare prin referendum[43]. În fine, o a treia categorie de constituții e compusă din ceea ce Larsen numește constituții post-comuniste, cum este și Constituția României, unde accentul cade, scrie autoarea, pe națiune, independență, suveranitate populară. Dintre cele trei tipologii, doar constituțiile post-fasciste se acomodează cu ușurință militantismului democratic (contra-majoritar) supranațional.
Lăsând deoparte unele puncte criticabile privind celelalte categorii taxonomice (Grecia, deși constituția acesteia și aderarea la UE au survenit după dictatura militară a coloneilor, intră forțat în categoria „post-fascism”), mai relevantă pentru noi este tipologia constituțiilor post-comuniste. Larsen are desigur dreptate să observe centrarea pe stat, națiune, independență, suveranitate a acestor constituții. Nu este însă acesta singurul centru de greutate, singura dimensiune constituțional relevantă. Constituțiile post-comuniste au naturi duale[44], în măsura în care, dacă unul din „corpurile” lor este, să-i zicem, în spiritul vremurilor, „suveranist”, există încastrată în ele și o puternică dimensiune contra-majoritară, axată pe „statul de drept”[45]. Această a doua dimensiune provine fie din modele de bune practici occidentale adoptate în procesul de constituționalizare post-comunistă (curți constituționale, consilii judiciare), fie din preluarea sau întărirea acestor structuri ca urmare a „condiționalităților” pre- și post-aderare (întărirea instanțelor de control constituțional, crearea de consilii judiciare, întărirea autonomiei celor preexistente, crearea de autorități și structuri autonome politic, de exemplu agenții de integritate și anticorupție).
Cele două „corpuri” ale constituțiilor post-comuniste coabitează inconfortabil și ciocnirea lor produce crizele constituționale bine-cunoscute sub numele de luptă (epică și recursivă) a „populismului” cu „statul de drept”. La noi, aderarea la Uniune a întărit semnificativ, atât prin elemente ale revizuirii constituționale pre-aderare, cât și prin modificări ulterioare infra-constituționale sau informale, elementul care se revendică din nucleul identitar privind cosmopolitismul constituțional și utilizează instrumentele contra-majoritate ale „statului de drept”. Putem observa că acest tip de discurs, în forma sa „pură”, este în general localizat demografic în marile aglomerări urbane care au beneficiat covârșitor de creșterea spectaculoasă a economiei. Cât de cosmopolit este cu adevărat etosul acestui „popor” este o altă întrebare, una la care istoria constituțională sau sociologia constituțională oferă unele răspunsuri[46]. România a mai cunoscut perioade de fragmentare demografică stabilizată prin măsuri de forță („stat de drept” în coloratură locală), atât cât s-a putut.
Și cealaltă fațetă a identității este tributară unor aspecte problematice ale istoriei noastre, prin negarea unor evidențe privind construcția identității naționale române și refugierea în mitologii caricaturale. Toată modernitatea (constituțională) românească este legată de Europa și de năzuințe, desigur imperfect, spre europenizare. Nu știm mare lucru despre daci (desigur, o parte a identității naționale, care trebuie asumată rațional și echilibrat, nu caricaturizată), neavând la dispoziție izvoare scrise directe. Avem însă la dispoziție biblioteci despre Unirea Principatelor, Constituția din 1866, Războiul de Independență și consolidarea statalității, ș.a.m.d.
Ambele „identități constituționale”, precum și „popoarele române” care și le revendică în conflict astăzi, au, așadar, corespondențe în trecutul nostru constituțional. O reconciliere-armonizare a acestei antonimii identitar-constituționale este posibilă, dar nu poate fi asigurată prin instrumente de forță îmbrăcate în haină juridică strâmtă. Ea poate fi reconstruită doar prin asigurarea precondițiilor culturale, dar mai ales a celor sociale și economice care fac posibilă viața împreună într-o comunitate politică (așadar, și dreptul ca fenomen social). Aceste precondiții sunt cunoscute. Ele presupun investiții în educație, infrastructură de uz general, un minim nivel de solidaritate socială. Presupun de asemenea un modicum de ascensor social, care face posibilă meritocrația prin circulația elitelor. În lipsa încercării de a asigura precondițiile unei democrații reale și ale unui stat de drept autentic, vom continua să asistăm la forme cu totul originale de „democrație militantă”, instrumentalizate pentru a controla răbufniri populist-autohtoniste nu mai puțin excentrice.
5. Concluzii
Acest text clarifică, în contextul oferit de recenta criză constituțională românească, problematica juridică a conceptului de „democrație militantă”. Cum am precizat în partea introductivă, noțiunea este un oximoron, în măsura în care democrația militantă este în intimă legătură cu statul de drept, cu partea contra-majoritară a ordinii constituționale.
Democrația militantă este legată istoric de Germania de la Weimar și de cea postbelică, de la Bonn (RFG) și apoi Berlin. Un jurist german a formulat conceptul, Legea fundamentală din 1949 a inventat instrumentele, prezentate apoi, urbi et orbi, ca direct derivate dintr-o presupusă „lecție a Weimarului”. Această lecție, formulată simplu, este că excesul de democrație și lipsa instrumentelor de apărare a ordinii constituționale au condus direct la prăbușirea Republicii de la Weimar în 1933 și deci la dictatura național-socialistă. Așa cum arăt, teza în cauză este subminată de numeroase dovezi contrare. După 1949, instrumentele derivate din „lecția Weimarului” au fost utilizate cu extremă parcimonie de Tribunalul Federal Constituțional, din rațiunile explicate mai sus.
O formă inovativă de militantism este așa-numita „democrație militantă individuală”, unde accentul nu se pune pe declararea neconstituționalității partidelor, ci pe descalificarea prin proceduri judiciare a liderilor radicali (ai acestor partide). Această formă de militantism a fost practicată de CCR, Curtea pretinzând însă că nu o face, în pofida evidenței, în răspărul raportului urgent al Comisiei de la Veneția și de altfel în contrast cu argumentul opiniei separate a judecătoarei CCR Laura Iuliana Scântei. Standardele europene impun cerințe înalte de fond și procedură, a căror respectare ridică obstacole majore în calea efectivității practicii militantismului individual, atunci când este asumat ca atare. Neasumarea ridică exponențial mai multe probleme în paradigma „statului de drept”/„democrației constituționale.” Și la nivel strict instrumental, practica militantismului țintit ridică semne de întrebare cu privire la eficiența strategică pe termen lung a invalidărilor unui lider sau altul.
În fine, pornind de la apariția surprinzătoare a conceptului de „identitate națională” în inovativa jurisprudență recentă a CCR, discut, în dialog cu argumentul lui Signe Rehling Larsen, relația complexă dintre Uniunea Europeană și democrația militantă (la nivelul statelor membre și la nivelul Uniunii ca atare). Argumentul general al textului este unul sceptic cu privire la eficiența militantismului democratic. Cauzele constituțional recognoscibile care duc la radicalism trebuie în primul rând recunoscute și apoi abordate.
[1] Hotărârea nr. 2 din 5 octombrie 2024 privind contestarea înregistrării candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României din anul 2024. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1003 din 8 octombrie 2024.
[2] În comunicatul președintelui Curții Constituționale, Marian Enache, din 14 martie 2025, privind publicarea Hotărârii Curții Constituționale nr.7/2025, sintagma „democrație autoritară” este raportată în mod eronat la caracterul general obligatoriu al deciziilor și hotărârilor instanței de contencios constituțional și nu la conținutul acestora, așa cum este corect. Precizăm așadar, în linia necesității de a asuma nou-găsitele prerogative și proceduri utilizate de instanța de contencios constituțional din România, și – în vederea asumării – de a le înțelege bine implicațiile și consecințele, că termenul de „democrație autoritară” aparține juristului și politologului germano-american Karl Loewenstein, cel căruia îi datorăm prima conceptualizare a noțiunii discutate aici. A se vedea V.K. Loewenstein, Militant Democracy and Fundamental Rights, II, „The American Political Science Review”, vol. 31, nr. 4 (Aug., 1937), pp. 638-658, la p. 657, propunând depășirea „formelor învechite” și a „conceptelor rigide”, pentru a îmbrățișa „noile instrumente ale democrației «disciplinate» sau – să nu ne sfiim de acest cuvânt – «autoritare»”. În mod paradoxal, același Loewenstein folosește însă acești termeni cu o conotație peiorativă, la p. 644 (pentru a justifica includerea statelor baltice în studiul comparativ, deși acestea erau democrații „autoritare” sau „disciplinate”).
[3] V. Perju, Analiza Hotărârii 7/2025 (candidatura lui Călin Georgescu), postare blog, disponibilă pe https://www.contributors.ro/analiza-hotararii-7-2025-ccr-candidatura-lui-calin-georgescu/, accesată la 4.04.2025.
[4] Comunicatul este disponibil pe https://www.ccr.ro/comunicatul-presedintelui-curtii-constitutionale- a-romaniei-cu-privire-la-publicarea-hotararii-nr-7-2025-privind-contestatiile-formulate-impotriva-decizieibiroului-electoral-central-nr-18d-din-9-mart/, accesat la 4.04.2025.
[5] A. Sajó, Militant Rule of Law and Not-so-Bad Law, „Hague J Rule Law” nr. 16/2024, p. 525– 549.
[6] G. Frankenberg, Constitutional Transfer: The IKEA Theory Revisited, „Int’l J. Const. L.”, vol. 8, nr. 3/2010, p. 563-579.
[7] De formație jurist, Loewenstein s-a reprofilat academic în SUA (ca și Hans Kelsen). După 1945, a fost consilier juridic al forțelor de ocupație americane. În această perioadă, a fost protagonistul unui inedit episod, participând activ la prima arestare și apoi la confiscarea bibliotecii lui Carl Schmitt (pe care altminteri îl admira din punct de vedere strict intelectual). La finalul vieții, Loewenstein „redevine” jurist, încadrat la Facultatea de Drept a Universității din München pentru câteva luni înainte de pensionare.
[8] K. Loewenstein, Militant democracy and fundamental rights, I, „The American Political Science Review”, vol. 31, nr. 3/1937), p. 417-432, la p. 438.
[9] K. Loewenstein, Militant democracy and fundamental rights, I, „The American Political Science Review”, vol. 31, nr. 4/1937, p. 638-658, la p. 658. Adăugarea de către autor în partea a doua a studiului său a comunismului ca țintă a democrației militante este în tensiune cu argumentul teoretic din prima parte a studiului, în măsura în care, și dacă acceptăm ideea că fascismul nu este o ideologie, ci o tehnică a manipulării maselor prin recurs la afecte iraționale, comunismul este o ideologie în orice lume posibilă (o ideologie raționalistă, de altfel). Notă: dacă nu este altfel indicat, toate traducerile din germană și engleză aparțin autorului studiului de față.
[10] Idem, p. 651.
[11] Ibidem, p. 653.
[12] Idem, p. 655 („making it an offense not to report to the competent authorities information concerning unlawful or subversive activities”).
[13] A se vedea, de exemplu, K. Loewenstein, Political power and the governmental process, 2nd edition, University Chicago Press, Chicago/London 1965 (1957).
[14] Constituția Italiei, Prevederi tranzitorii și finale (XII).
[15] Brandenburg v. Ohio, 395 U.S. 444 (1969).
[16] Amendamentul I prevede, între altele: „Congresul nu va elabora nicio lege (…) care să reducă libertatea cuvântului sau a presei” („Congress shall make no law […] abridging the freedon of speech, or of the press”).
[17] Deși art. 48 enumera drepturile care puteau fi restrânse, s-a impus rapid poziția că orice drept din Constituție care nu era enunțat ca absolut (nu prevedea posibilitatea restrângerii prin lege, Gesetzesvorbehalt) putea fi afectat. Această interpretare lăsa neafectat un număr mic de drepturi fundamentale, irelevante (cu excepția neretroactivității legii penale) pentru exercițiul puterilor excepționale în baza art. 48.
[18] A se vedea E.R. Huber, Deutsche Verfassungsgeschichte seit 1789, vol. 6, Die Weimarer Reichsverfassung, Kohlhammer Verlag, Stuttgart, 1981; E.R. Huber, Deutsche Verfassungsgeschichte seit 1789, vol. 7, Ausbau, Ausbau, Schutz und Untergang der Weimarer Republik, Kohlhammer Verlag, Stuttgart, 1984.
[19] J.-W. Müller, Militant democracy (Capitolul 60), în Rosenfeld M., Sajó A. (coord.), Oxford Handbook of Comparative Constitutional Law, OUP, Oxford, 2012, pp. 1253-1269, la p. 1261.
[20] H. Kelsen, Vom Wert und Wesen der Demokratie, 2. Aufl., J.C.B. Mohr, Tuebingen, 1929. În carte, Kelsen intră în dialog cu Schmitt, utilizând același episod din Evanghelia după Ioan, cu întrebarea lui Pilat din Pont (Quid est veritas?), urmată de „plebiscitul” Isus/Baraba. În lectura lui Kelsen, cine are astfel de răspunsuri pregătite trebuie să fie la fel de sigur pe sine ca Mântuitorul.
A se vedea, cu privire la poziția lui Schmitt în contextul militantismului, discuția în B. Iancu, Autoritarism: liberal-constituțional, iliberal și structural (notă asupra hotărârii Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024), revista „Dreptul” nr. 1/2025, p. 9-15.
[21] A se vedea C. Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, ediția a 3-a, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 628.
[22] M.J. Alter, Das Parteiverbot: Weltanschauungsvorsorge oder Gefahrenabwehr?, „Archiv des öffentlichen Rechts” (AöR), vol. 140, nr. 4/2015, p. 571-597.
[23] BVerfG, 2 BvB 1/13, 2017 (NPD Verbot). O procedură anterioară, 2001-2003, fusese sistată de Tribunalul de la Kalrsruhe, deoarece partidul era puternic infiltrat de agenți ai Bundesamt fuer Verfassungschutz și orice determinare a caracterului neconstituțional trebuia făcută după separararea acțiunilor statului (i.e., ale agenților sub acoperire) de cele autonome ale partidului ca atare. https://www.bundesverfassungsgericht.de/SharedDocs/Pressemitteilungen/DE/ 2003/bvg03-022.html.
[24] S. Issacharoff, Fragile Democracies, „Harv. L. Rev.”, vol. 120, 2007, p. 1405-1467, la p. 1453: „chiar și astfel de cazuri extreme nu trebuie să fie subevaluate (dismissed) ca exerciții contraproductive”. Cifra de 100.000 de morți îi aparține autorului, alte surse indică pierderi semnificativ mai mari de vieți omenești.
[25] G. Lübbe-Wolff, Wehrhafte Demokratie: Die Instrumente des Parteiverbots und der Grundrechts- verwirkung, VerfBlog, 2023/10/13, disponibil pe https://verfassungsblog.de/wehrhaftedemokratie/, accesat la 4.04.2025, https://doi. org/10.59704/e29627dcada0af10.
[26] De exemplu, https://codex.just.ro/Tari/DE. Textul original în limba germană disponibil pe https://www.gesetze-im-internet.de/gg/art_18.html, accesat la 4.04.2025.
[27] Art. 18 nu menționează că privarea e temporară, dar orice sancțiune nelimitată este automat incompatibilă cu Legea fundamentală în baza jurisprudenței stabile a TFCG, v. BVerfGE 45, 187 – Lebenslange Freiheitsstrafe (1977).
[28] În 1960, 1974 și cu două solicitări în 1996. Titularii acțiunii sunt Parlamentul (Bundestag), guvernul federal sau un guvern statal (Landesregierung). Sinopsis disponibil pe https://www.bundestag.de/resource/blob/658086/ 50c871fb51049b9edd4153910a0c9398/WD-3-169-19-pdf-data.pdf, accesat la 4.04.2025.
[29] Este vorba în special despre liderul local din Turingia, Björn Höcke. A se vedea, de exemplu, https://www.bbc.com/news/world-europe-69012813
[30] von Coelln Chr, Keine Grundrechtsverwirkung statt Parteiverbot, VerfBlog, 2024/1/22, disponibil pe https://verfa ssungsblog.de/keine-grundrechtsverwirkung-statt-parteiverbot/, https://doi.org/10.59704/7f0dc433689 e11ff, accesat la 4.04.2025.
[31] CDL-PI (2005)001), disponibil pe https://www.venice.coe.int/webforms/documents/ default.aspx?pdffile=CDL-PI(2025)001-e, accesat la 4.04.2025. Marta Cartabia, Angelika Nussberger și Christoph Grabenwarter (un fost judecător CtEDO, judecătoarea națională pentru Germania, fosta președintă a Curții Constituționale a Italiei, președintele CC a Austriei) se numără printre experții care au redactat raportul.
[32] Interviul (preluat de pe platforma juridice.ro) este disponibil pe https://www.ccr.ro/interviulpresedintelui-curtii-constitutionale-dl-marian-enache/, accesat la 4.04.2025. Ce dorește președintele CCR să transmită este că, formal, raportul nu a fost adoptat de Adunarea Plenară a Comisiei, care se întrunește trimestrial și nu poate adopta rapoarte până la data fixată pentru aceste întruniri. Este vorba, oricum, despre un „raport urgent”, nu despre un „proiect de raport”.
[33] V. Perju, loc. cit.
[34] Idem, „Chiar dacă Hotărârea CCR 32/2004 nu menționează candidatul Georgescu pe nume, doar un formalism patologic poate duce la concluzia că CCR nu reține în sarcina acestui candidat motivele pentru care a dispus măsura radicală a anulării alegerilor.”
[35] A se vedea https://www.digi24.ro/stiri/externe/popularitatea-liderei-extremei-drepte-din-franta-aexplodat-dupa-condamnare-cati-francezi-o-doresc-pe-le-pen-in-cursa-pentru-elysee-3185611?__grsc=cookieIsUndef0&__grts=58128033&__grua=8835fc9dcffff1f69fd64c4e62c988d7&__grrn=1 și https://www.publicsenat.fr/actualites/politique/sondage-pour-66-des-francais-lineligibilite-de-marinele-pen-ne-serait-pas-un-handicap-pour-le-rn
[36] Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 5 octombrie 2024, precitată, paragrafele 33 și 37.
[37] În literatura de specialitate recentă de drept comparat, limitele revizuirii legii fundamentale sunt considerate de către majoritatea autorilor „nucleul dur al Constituției” și sursa identității constituționale, instrumente prin care Constituanta conservă, apără valorile supreme ale textului constituțional de ingerințe ulterioare care i-ar afecta caracterul democratic. A se vedea în acest sens e.g. K. Kovács, The Jurisprudence of Particularism-National Identity Claims in Central Europe, Hart, Oxford, 2023 și S. Suteu, Eternity Clauses in Democratic Constitutionalism, Oxford University Press, Oxford, 2021, în special pp. 89-168. În jurisprudența germană, care servește drept model și etalon, identitatea constituțională este strict legată de „clauza de eternitate” [art. 79 alin. 3 din Legea fundamentală (Grundgesetz)]. Unele instanțe constituționale au utilizat acest concept, identitatea constituțională, și în absența unor prevederi de acest tip (de exemplu, Curtea Constituțională a Ungariei și Tribunalul Constituțional al Poloniei).
[38] B. Iancu, op. cit. („Autoritarism”), p. 11.
[39] E.g., D. Grimm, The Constitution of European Democracy, OUP, Oxford, 2017.
[40] M. Wilkinson, Authoritarian Liberalism and the Transformation of Modern Europe, OUP, Oxford, 2021.
[41] S.R. Larsen, „The European Union as ‘Militant Democracy?”, în Jan Komárek (coord.), European Constitutional Imaginaries: Between Ideology and Utopia, OUP, Oxford, 2023, pp. 75-91; online edn., Oxford Academic, 23 Mar. 2023, https://doi.org/10.1093/oso/9780192855480.003.0004, accesat la 2.04.2025; Larsen S.R. (2021), Varieties of Constitutionalism in the European Union, „The Modern Law Review”, vol. 84, p. 477-502, disponibil pe https://doi.org/10.1111/1468-2230.12614, accesat la 4.04.2025.
[42] Chr. Möllers, „‘We are (afraid of) the people’: Constituent Power in German Constitutionalism”, în Martin Loughlin, Neil Walker (coord.), The Paradox of Constitutionalism: Constituent Power and Constitutional Form, OUP, Oxford, 2008, pp. 87-106.
[43] A se vedea, în general, S. Tierney, Constitutional Referendums: The Theory and Practice of Republical Deliberation, OUP, Oxford, 2012.
[44] Dezvolt această idee în B. Iancu, Continuitate și ruptură în constituționalismul românesc: de la Regulamentele Organice și până in prezent. Manuscris în lucru, în curs de apariție în 2025, la Editura Hamangiu, București.
[45] A se vedea, în acest sens, interesanta polemică dintre profesorul Valentin Constantin (C. Valentin, Constituția non-suveranistă și contextul ei suveranist, disponibil pe https://www.juridice.ro/ essentials/8645/constitutia-non-suveranista-si-contextul-ei-suveranist, accesat la 4.04.2025) și dl. Florentin Țuca (F. Țuca, Craca de sub picioare, disponibil pe https://www.juridice.ro/essentials/ 8739/craca-de-sub-picioare, accesat la 4.04.2025).
[46] C. Cercel, Darker legacies of anti-corruption: fascist criticisms of the law in inter-war Romania, „Int J Law Context”, vol. 20, nr. 4/2024, p. 529–548.
