Demersuri şi proceduri legale urmate de către organul fiscal pentru recuperarea prejudiciului. Antrenarea răspunderii juridice a administratorului statutar şi/sau a societăţii debitoare

• C. proc. fisc.: art. 20
• Legea nr. 31/1990: art. 72
• Legea nr. 85/2014: art. 169
• NCC: art. 1365
• NCC: art. 209
• NCC: art. 219 alin. (2)
• NCC: art. 25
• NCC: art. 278 alin. (1)
• NCPC: art. 209
• NCPC: art. 451 alin. (2)
• NCPC: art. 453 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. c)
• NCPP: art. 28

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, sub nr. x/2019, la data de 10 iulie 2019, reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a chemat în judecată pe pârâtul A., în calitate de fost administrator al S.C. B. S.R.L., solicitând să se constate existența prejudiciului în cuantum de 4.642.670 RON, format din 2.818.533 RON debit și din 1.824.137 RON accesorii, la care se vor adăuga dobânzile și penalitățile de întârziere aferente, calculate de la data săvârșirii faptei ilicite și până la data plății efective a prejudiciului, și instituirea în sarcina pârâtului a obligației de plată a sumelor indicate.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție, conexitatea prezentei cauze la dosarul nr. x/2017, care a avut ca obiect atragerea răspunderii aceluiași pârât pentru intrarea în insolvență a S.C. B. S.R.L., în temeiul Legii nr. 85/2014 actualizată, precum și inadmisibilitatea primului petit al cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

(Î.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1011 din 12 mai 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul reclamantei a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile concrete de nelegalitate vizând, în esență, reținerea greșită a neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtului, rezultat al încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor generale ale art. 209 din C. civ. și ale celor speciale consacrate de art. 72 din Legea nr. 31/1990 și art. 20 din Codul de procedură fiscală.

Demersul judiciar declanșat de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov urmărește, pe tărâmul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, obligarea pârâtului A., în calitate de reprezentant legal (administrator statutar) al S.C. B. S.R.L., la plata sumei de 4.642.670 RON (debit principal și accesorii), la care se vor adăuga dobânzi și penalități de întârziere, pentru repararea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, reprezentând taxe și impozite fiscale neplătite.

Litigiul pendinte se înscrie într-un șir de demersuri și proceduri legale urmate de către organul fiscal pentru recuperarea prejudiciului, prin antrenarea răspunderii juridice a administratorului statutar și/sau a societății debitoare.

Astfel cum rezultă din situația de fapt reținută de instanțele de fond și de apel, reclamanta creditor bugetar a formulat inițial o acțiune civilă alăturată acțiunii penale din cadrul dosarului penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, pentru recuperarea prejudiciului anterior menționat, produs prin comiterea infracțiunilor de evaziune fiscală, fals în înscrisuri sub semnătură privată și spălare de bani, de către asociatul și administratorul statutar, pârât în cauză, și societatea debitoare.

Prin ordonanța din 05.06.2019, rămasă definitivă prin respingerea plângerii formulate de partea civilă, s-a dispus soluția de clasare cu privire la toate infracțiunile cercetate, stingerea acțiunii penale întemeindu-se pe cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. c) (nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea) și lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. (fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege).

Pe parcursul derulării cercetărilor din cadrul dosarului penal, reclamanta creditor bugetar a inițiat alte două proceduri legale a căror finalitate urmărită a fost aceea a recuperării prejudiciului reprezentat de obligațiile fiscale în discuție.

Astfel, în procedura administrativă fiscală, au fost emise, în sarcina societății debitoare, două titluri de creanță fiscală aferente obligațiilor fiscale neplătite (principale și accesorii), respectiv deciziile de impunere nr. x/12.04.2018 și nr. y/09.05.2018.

Actele administrative fiscale sus-enunțate au fost contestate de către societatea debitoare în procedura administrativă reglementată de Codul de procedură fiscală – nesuspensivă de executare -, iar soluționarea contestațiilor administrative a fost suspendată până la finalizarea dosarului penal, prin decizia nr. 493/09.10.2018 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Pe de altă parte, în cadrul procedurii insolvenței, deschisă prin sentința civilă nr. 72/23.01.2018 a Tribunalului Brașov la solicitarea reclamantei creditor bugetar, aceasta a formulat acțiune pentru atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului statuar în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, soluționată definitiv în sensul respingerii, prin decizia nr. 1157/24.11.2020 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Așadar, pentru recuperarea prejudiciului afirmat, organul fiscal a inițiat, simultan ori succesiv, mai multe demersuri pentru antrenarea răspunderii juridice a administratorului statuar și a societății debitoare, în solidar sau individual. În concret, s-a constituit parte civilă în procesul penal finalizat cu clasarea acțiunii penale și, pe cale de consecință, cu lăsarea nesoluționată a acțiunii civile îndreptate împotriva administratorului și societății; a emis titluri fiscale executorii în sarcina societății debitoare pentru recuperarea obligațiilor de plată restante; a declanșat procedura insolvenței societății debitoare, în cadrul căreia a formulat și acțiune în angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului statuar. În final, a introdus prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală, de drept comun, pentru fapta proprie a reprezentantului legal (administratorul statuar) al societății debitoare.

Este de principiu admisă, în plan doctrinar și jurisprudențial, teza că răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite de către organele sale nu exclude răspunderea proprie a persoanei sau persoanelor fizice care alcătuiesc organul de conducere, răspundere care funcționează atât față de persoana juridică, cât și față de victima prejudiciului, potrivit regulii instituite prin art. 219 alin. (2) din C. civ.

Ca atare, victima prejudiciului are posibilitatea de a alege să cheme în judecată pentru despăgubiri fie numai persoana juridică, fie numai persoana sau persoanele fizice care alcătuiesc organul de conducere, sau pe toate acestea pentru a răspundere solidar, conform art. 1382 din C. civ.. Evident, aceasta poate cumula, simultan ori succesiv, acțiunile în despăgubire, nu însă și despăgubirea, deoarece repararea nu poate depăși prejudiciul.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel, în principal din perspectiva naturii raporturilor juridice dintre administrator și societate și a efectelor juridice în planul răspunderii personale a reprezentantului legal (administrator statutar al societății), susținând că neangajarea răspunderii sale civile delictuale de drept comun, pentru fapta proprie, este rezultatul încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 209 din C. civ., art. 72 din Legea nr. 31/1990 și art. 20 din Codul de procedură fiscală.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 209 alin. (1) din C. civ. „Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor”, iar potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 „Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute de această lege”.

Raporturile dintre administrator și societate au o dublă natură juridică, contractuală și legală, iar răspunderea civilă a administratorului are o natură juridică mixtă, fiind o răspundere contractuală, îndeosebi față de societate, în ipoteza în care acesta răspunde pentru nerespectarea obligațiilor ce i-au revenit în baza contractului de mandat încredințat, ori pentru nerespectarea dispozițiilor actului constitutiv sau a legii referitoare la mandatul încredințat, și o răspundere delictuală, îndeosebi față de terți, atunci când aceasta rezultă din încălcarea altor dispoziții imperative ale legii.

Din perspectiva corelației dintre norma generală și cea specială în materia raportului juridic dintre reprezentantul legal (administrator statuar) și societate, prezintă relevanță statuările de principiu cuprinse în considerentele deciziei nr. 24/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, potrivit cu care:

„19. Administratorul cu puteri de reprezentare este purtătorul voinței sociale, de vreme ce, prin intermediul său, societatea se manifestă în planul relațiilor juridice ca subiect de drept.

În acest sens, art. 209 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. prevede că persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

Sub imperiul C. civ. de la 1864, dispoziții similare erau cuprinse în art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice.

20. Raporturile de mandat care guvernează relația dintre administrator și societate diferă de regulile mandatului de drept comun – tocmai în considerarea dublei naturi juridice, contractuală și legală -, Legea nr. 31/1990 impunând o reglementare mai amănunțită a acestui tip de mandat, în scopul securizării raporturilor juridice și al protecției terților”.

În speță, vizată de criticile de nelegalitate este tocmai puterea de reprezentare a societății de către administratorul statuar, în raporturile cu terții, și consecințele juridice în planul răspunderii delictuale directe, pentru fapta proprie, a reprezentantului legal pentru prejudiciul cauzat terțului.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a examinat și argumentat deplin legal natura și efectele raportului juridic dintre reprezentantul legal și societatea debitoare, în legătură cu prejudiciul constând în obligații fiscale neplătite.

Astfel, întemeindu-se pe dispozițiile speciale ale Codului de procedură fiscală cuprinse în articolul 1 care definește la punctele 4, 16 și 35 noțiunile de contribuabil, debitor bugetar și plătitor și în articolul 20 care reglementează obligațiile reprezentanților legali, instanța de apel a reținut în mod corect că nu poate fi imputată pârâtului o faptă ilicită fiscală, precum cea de neplată, în calitate de reprezentant legal al societății debitoare, a taxelor și impozitelor fiscale, întrucât obligațiile fiscale respective revin, potrivit legislației fiscale, societății care are calitatea de contribuabil și debitor bugetar, nicidecum reprezentantului legal, iar pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului au fost emise deja titluri de creanță fiscală executorii, în sarcina societății debitoare.

În acest punct, se cuvine a aminti faptul că, deși cele două acte administrative fiscale (decizii de impunere) au fost contestate în procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală, iar soluționarea contestațiilor a fost suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului penal, totuși această cale administrativă de atac nu era suspensivă de executare, potrivit art. 278 alin. (1) din același cod, și nici nu a fost dispusă vreo măsură de suspendare a executării actelor administrative fiscale în procedura specială reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel încât nu a fost afectat caracterul cert, lichid și exigibil al creanței fiscale.

Drept urmare, similar logicii argumentative reținute de către instanța de apel, Înalta Curte are în vedere că titlurile de creanță fiscală emise în sarcina societății debitoare s-au bucurat în continuare de prezumția de legalitate și au fost guvernate de regula executării din oficiu, în contextul în care nu s-a dispus măsura suspendării executării, măsură care are un caracter excepțional, justificat de necesitatea respectării principiului legalității și de însăși rațiunea de a fi a administrației publice, aceea de a organiza executarea legii și de a o executa în mod concret, ceea se implică existența continuității în activitatea sa, asigurată atât prin emiterea actelor administrative, cât și prin executarea lor ex officio.

În egală măsură, Înalta Curte reține deplin legal argumentul instanței de apel referitor la caracterul special și, în consecință, prioritar al răspunderii administrative fiscale a societății debitoare – titulara obligațiilor fiscale de plată – în raport cu răspunderea civilă delictuală proprie, de drept comun, a reprezentantului legal al persoanei juridice.

Util a fost observat în context este și faptul că nu a fost angajată răspunderea fiscală solidară a reprezentantului legal, în condițiile art. 25 din Codul de procedură fiscală.

Mai mult decât atât, având în vedere finalitatea eminamente reparatorie urmărită prin declanșarea litigiului pendinte, prezintă relevanță procedura insolvenței deschise împotriva societății debitoare la solicitarea reclamantei, în scopul acoperirii creanței bugetare constând în taxele și impozitele fiscale, împreună cu accesoriile acestora, care configurează prejudiciul pretins și în prezentul dosar.

În cadrul și în timpul desfășurării acestei din urmă proceduri speciale a insolvenței, reclamanta creditor bugetar a formulat acțiune pentru atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului statuar pârât, în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, acțiune care a fost însă respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă.

În ceea ce privește natura juridică a răspunderii anterior evocate, Înalta Curte are în vedere că Legea nr. 85/2014 instituie o formă specială de răspundere în sarcina persoanelor care au contribuit la starea de insolvență, menită să asigure acoperirea pasivului debitorului insolvent.

Așadar, răspunderea pentru intrarea debitorului în insolvență este o răspundere civilă delictuală specială sui generis pentru fapta proprie.

Pentru antrenarea acestei forme de răspundere civilă este necesară îndeplinirea cumulativă a celor patru condiții generale, particularizate prin elementele speciale prevăzute de legea insolvenței, și anume: existența unui prejudiciu în patrimoniul creditorilor debitorului insolvent, care rezidă în imposibilitatea creditorilor de a-și realiza creanțele scadente din cauza faptului că membrii organelor de conducere/supraveghere sau orice altă persoană a cauzat starea de insolvență, astfel că debitorul nu a mai putut achita datoriile exigibile cu fondurile bănești disponibile; fapta ilicită a acestor persoane, care să se încadreze în cel puțin unul dintre cazurile prevăzute de art. 169 alin. (1) (între care cel de la lit. d) – tinerea unei contabilități fictive/ascunderea unor documente contabile/neținerea contabilității în conformitate cu legea); raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și insuficiența fondurilor bănești disponibile; culpa persoanei a cărei răspundere se solicită.

Prezentarea acestor căi legale de acțiune, la care a recurs reclamanta fie simultan, fie succesiv, permite a se observa faptul că, pentru repararea aceluiași prejudiciu constând în obligații fiscale principale și accesorii, au fost valorificate de către organul fiscal raporturi de răspundere juridică, pe de o parte a societății debitoare, fundamentate pe norme cu caracter special și derogatoriu consacrate fie în legislația fiscală, fie în procedura insolvenței, iar pe de altă parte a administratorului statuar, deopotrivă întemeiate pe aceeași legislație specială în materie de insolvență.

Altfel spus, având alegerea între mai multe posibilități legale de recuperare a prejudiciului, puse la îndemâna sa prin norme speciale și derogatorii de la dreptul comun al răspunderii civile, reclamanta a uzat în mod concret și efectiv de dreptul la satisfacerea creanței bugetare, fie în procedura executării fiscale, fie în cea a insolvenței societății debitoare, fără însă ca în procesul pendinte să se fi dovedit, ori măcar invocat, faptul că respectivele proceduri speciale au fost finalizate și nu s-a realizat îndestularea creanței bugetare.

Pe cale de consecință, chiar dacă soluția de clasare a acțiunii penale i-ar fi deschis, în principiu, reclamantei posibilitatea de a introduce acțiune separată la instanța civilă, întrucât fusese lăsată nesoluționată acțiunea civilă accesorie formulată în procesul penal, totuși circumstanțele factuale concrete reținute de instanțele de fond și argumentele legale expuse în cele ce preced se opun admiterii acestei din urmă acțiuni în despăgubire, câtă vreme răspunderea civilă delictuală reglementată de C. civ. constituie dreptul comun pentru întreaga instituție a răspunderii civile și are un caracter subsidiar în raport cu regimul special și derogatoriu al celorlalte forme de răspundere juridică la care reclamanta a recurs deja.

De altfel, se cuvine a fi observat și faptul că soluția de clasare a acțiunii penale a fost întemeiată pe cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din C. proc. pen., reținându-se în privința acțiunilor ori inacțiunilor imputate administratorului statuar, fie lipsa probelor din care să rezulte săvârșirea infracțiunilor de către persoana investigată, fie lipsa vinovăției acesteia.

Or, chiar dacă ordonanța de clasare nu are atașat efectul autorității de lucru judecat în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite (art. 28 din C. proc. pen. și art. 1365 din C. civ.), totuși nu poate fi ignorat aspectul că instanțele de fond și de apel au examinat în mod efectiv condițiile legale de antrenare a răspunderii civile delictuale proprie a reprezentantului legal pârât, iar prin motivele de recurs nu au fost formulate critici concrete cu privire la raționamentul juridic expus în mod detaliat, logic și convingător, în cadrul căruia s-a concluzionat în sensul neangajării răspunderii acestuia.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

Reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante și dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON reprezentând onorariu de avocat, redus de la suma de 5.700 RON, conform art. 451 alin. (2), Înalta Curte reținând caracterul real, necesar și proporțional al acestui cuantum, într-o evaluare de ansamblu atât a complexității și consistenței activității desfășurate de avocat, care a depus întâmpinare și nu s-a prezentat la primul și singurul termen de judecată acordat, cât și a valorii obiectului cauzei și mizei procesului pentru partea câștigătoare, potrivit criteriilor legale prevăzute de textul de lege precitat.

Sursa informației: www.scj.ro.