Deficitul major de democrație parlamentară în procesul legislativ din România. Adoptarea tacită. Angajarea răspunderii. Delegarea legislativă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În mod deosebit, atrage atenția adoptarea Legii bugetului de stat și a Legii bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2020, în luna decembrie 2019 (?!), prin angajarea răspunderii guvernului aflat în funcție.

Exemple:

– 27.07.2009  – Codul penal și Codul civil adoptate în Senat;

– 1.07.2016 – Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală (aproape 100 de articole au fost declarate neconstituționale în perioada 2015-2018);

 – decembrie 2004 – Legile justiției și legile proprietății nr. 247/2005;

 – noiembrie 1999 – Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici;

– iunie 2001 – Legea nr. 332/2001 privind promovarea investițiilor directe;

– martie 2002 – Legea nr. 137/2002 pentru accelerarea privatizării și Codul muncii – Legea nr. 53/2003;

– martie 2003 – Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri;

 – iunie 2006 – Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății;

– decembrie 2019 – Legea bugetului de stat – 2020 și Legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

3. Delegarea legislativa. Ordonanța de urgență

3.1. Conform art. 115 alin. (4) din Constituția României revizuită:

„Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora”.

Art. 115 alin. (6) prevede că:

„Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.

3.2. Numeroase O.U.G. -uri au avut ca obiect legile justiției, codurile și alte legi de importanță majoră în societate. Exemple:

– O.U.G. nr 138/2000 – s-au adus ample majorări, unele structurale Codului de procedură civilă, urmată de O.U.G. nr. 58/2003, O.U.G. nr. 65/2004, O.U.G. nr. 51/2008, O.U.G. nr. 42/2009 ș.a.;

– O.U.G. nr. 6/2016 au fost abrogate, modificate/completate 132 de articole din Codul de procedură penală și 19 din Codul penal (legea de aprobare a O.U.G. a „trecut” TACIT prin Senat ?!);

– Legea administrației publice locale nr. 215/2001 a fost modificată repetat și substanțial prin O.U.G. nr. 20/2008, 66/2008, O.U.G. nr. 105/2008 (3 O.U.G. într-un an?!), O.U.G. nr. 64/2010, O.U.G. nr. 68/2014, O.U.G. nr. 41/2015 și O.U.G. nr. 42/2016;

– Codul administrativ a fost adoptat prin O.U.G. în 2019, deși, proiectul de lege se afla în dezbatere parlamentară (?!);

– Codul de procedură fiscală (M. Of. 513/31.07.2007) a fost modificat succesiv prin O.U.G. nr. 47/2007, O.U.G. nr. 19/2008, O.U.G. nr. 192/208, O.U.G. nr. 34/2009, O.U.G. nr. 46/2009, O.U.G. nr. 39/2010, O.U.G. nr. 54/2010, O.U.G. nr. 88/2010, O.U.G. nr. 117/2010, O.U.G. nr. 29/2011, O.U.G. nr. 2/2002, O.U.G. nr. 24/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 8/2013, ș.a.m.d.

Legile justiției:

– Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost modificată prin O.U.G., începând cu O.U.G. nr. 50/2006 și, apoi, până la O.U.G. nr. 18/2016, iar Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor a fost modificată/completată prin 12 O.U.G.-uri.

II. Unele concluzii

1. Art. 75 privind „adoptarea TACITĂ” din Constituția României a fost introdus prin art. I pct. 40 din Legea de revizuire nr. 429/2003, urmărindu-se, în principal „optimizarea procesului decizional în cadrul regimului politic constituțional”, ca o „necesitate în perspectiva integrării României în marea familie a democrațiilor occidentale” (Mihai Constantinescu ș.a., Constituția României revizuită, Ed. All Beck, 2004, pp. 135-136).

„Așadar, Constituția României, în scopul unei accelerări a procesului legislativ a instituit o prezumție absolută în virtutea căreia o inițiativă legislativă, care nu a fost adoptată de o Cameră, se consideră adoptată prin simpla trecere a timpului la împlinirea termenului de 45 sau de 60 de zile, după caz” (I. Muraru, E.S. Tănăsescu‚ Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, 20o8, p. 714).

2. Experiența parlamentară din ultimii 15 ani și unele date statistice ne relevă, însă, că în procesul legislativ s-a abuzat frecvent, cu referire la cele mai importante reglementări, precum TOATE codurile „moderne” ale României contemporane, membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, de aceste proceduri „excepționale”: a adoptării tacite, a asumării răspunderii Guvernului și a delegării legislative.

Potrivit art. 66 din Constituție, activitatea parlamentară se desfășoară în două sesiuni pe an, în care Camerele se întrunesc în ședințe în care își exercită competența de adoptare a legilor sau altor acte, ca „unică autoritate legiuitoare”.

Prin urmare, Parlamentul ca „organ unic legiuitor, are monopolul elaborării si adoptării legii”, în procedura obișnuită a democrației parlamentare. Or, după cum rezultă din statistica parlamentară, anual, în numeroase cazuri, Camera Deputaților, dar, mai ales, Senatul au optat pentru o procedură atipica a „leneviei legislative” constatând, deseori, ca fiind adoptate în bloc, un număr mare de legi (ex. la Senat – 27.11.2011-59 de legi, la 12.04.2012 – 42 de legi, la 27.11.2016 – 23 de legi, 23.04.2020 – 79 de proiecte ?!), în conformitate cu art. 75 alin. (2) din Constituție – adoptarea tacită.

Este regretabil ca s-a optat pentru o asemenea adoptare tacită, fără dezbateri parlamentare, în cazul unor legi de importanță majoră pentru societatea românească, „producția finita”, adică LEGEA obișnuită fiind de slabă calitate, constatată de numeroasele decizii de neconstituționalitate.

3. „Angajarea răspunderii politice a Guvernului reprezintă o procedură prin care, pentru a face față unor împrejurări deosebite, ce reclamă stabilirea unor măsuri urgente, care sunt de competența Parlamentului, Guvernul urmărește adoptarea unui program, a unei declarații de politică generala, a unui PROIECT DE LEGE, cu sprijinul majorității parlamentare pe care se întemeiază și în condiții de maximă celeritate” (M. Constantinescu, ș.a., op. cit., p. 252).

Toate guvernele, după revizuirea Constituției (2003), au abuzat de această procedură excepționala, impusă numai „pentru a se face față unor împrejurări deosebite”, care reclamă „unele MĂSURI URGENTE” adoptate în condiții de „MAXIMĂ CELERITATE”.

Dar, „palmaresul” angajării răspunderii, fără nicio „vorbă” parlamentară, include TOATE CODURILE și cele mai importante legi în domeniile justiției și proprietății (2005), sănătății (2006), educației naționale, privatizării, statului funcționarilor publici și altele, ceea ce atestă că însăși Parlamentul a „cârmuit” părăsirea ordinii constituționale și a procedurii parlamentare privind procesul legislativ obișnuit.

4. În aceeași perioadă, după revizuirea din 2003, pe lângă cele două proceduri atipice și de excepție, Guvernele au adoptat numeroase O.U.G. (mai multe decât proiecte de lege), prin care au modificat/completat sau abrogat texte din coduri sau legi cu o majoră semnificație pentru societate și stat, cum sunt legile justiție, legile fiscale, legile administrației publice, ș.a., întregind, astfel, TABLOUL LEGISLATIV care nu a fost expresia activității Parlamentului ca „unică autoritate legiuitoare” (art. 61 alin. (1) din Constituția revizuită), asigurând guvernarea statului prin acte normative ale puterii executive.