Declanşarea mecanismului de verificare a posteriori a constituţionalităţii unei norme de drept conţinute într-o lege sau într-o ordonanţă (NCPC, Constituția României, L. nr. 47/1992, O.U.G. nr. 195/2002)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1336/2021

NCPC: art. 248 alin. (1), art. 479 alin. (1), art. 488, art. 496; O.U.G. nr. 195/2002: art. 111 alin. (4) și (6); L. nr. 47/1992: art. 29 alin. 5; Constituția României: art. 16, art. 20, art. 25, art. 148 

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului, precum și de exigențele art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza excepția inadmisibilității recursului, acest incident procedural fiind invocat prin întâmpinarea depusă de intimata pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București – Brigada Poliției Rutiere.

Se constată că, deși a exprimat opinia că este inadmisibilă cererea de recurs formulată de recurentul reclamant A., intimata nu a evidențiat un reper legal de natură a conduce la pronunțarea unui astfel de fine de neprimire a căii de atac a recursului.

Soluția atacată prin recursul pendinte este – așa cum reiese cu evidență din cererea formulată de recurent – cea privind respingerea solicitării de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002, soluție adoptată în cursul judecării în apel a litigiului, prin încheierea din data de 11.03.2021.

Conform art. 29 alin. 5 din Legea 47/1992 „Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”.

Din economia normei juridice enunțate reiese că legea deschide calea de atac a recursului în privința încheierilor prin care se resping solicitări de sesizare a Curții Constituționale, fără a institui vreo limitare în ce privește exercitarea dreptului de a formula un atare recurs.

Ținând seama de dreptul la recurs astfel reglementat și de contextul procesual descris, în care a fost declarat recursul pendinte, Înalta Curte constată caracterul admisibil al prezentei căi de atac, fiind lipsită de fundament legal opinia în sens contrar exprimată de instituția intimată.

Prin urmare, excepția inadmisibilității recursului va fi respinsă.

Analizând recursul declarat de recurentul reclamant, se constată caracterul nefondat al acestuia în raport de considerentele ce succed:

Așa cum s-a arătat, soluția împotriva căreia a fost exercitat recursul pendinte este cea prin care a fost respinsă solicitarea recurentului reclamant de a fi sesizată instanța de contencios constituțional spre a se pronunța – potrivit competențelor specifice – asupra neconstituționalității prevederilor art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.

Menționata excepție de neconstituționalitate a fost invocată în litigiul având ca obiect – astfel cum recurentul însuși a subliniat în cadrul expunerii făcute prin motivele de recurs – încălcarea dreptului la protecția datelor personale.

Prin încheierea recurată, s-a reținut că normele juridice a căror neconstituționalitate a fost invocată de către recurentul reclamant nu au legătură cu soluționarea apelului, în contextul în care prima instanță nu a respins acțiunea în baza art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, iar instanța de apel nu a fost învestită cu verificarea interpretării sau aplicării acestor din urmă dispoziții legale.

Evaluarea astfel realizată de instanța de apel reflectă exercitarea atribuției pe care legiuitorul o conferă instanțelor judecătorești prin art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, anume aceea de a determina dacă sunt întrunite cerințele imperativ prevăzute pentru declanșarea mecanismului de verificare a posteriori a constituționalității unei norme de drept conținute într-o lege sau într-o ordonanță.

Procedând la o astfel de evaluare, instanța judecătorească își îndeplinește îndatorirea legală de a realiza o filtrare cererilor de sesizare a Curții Constituționale și a asigura exigența legală ca instanța de contencios constituțional să primească numai acele sesizări care satisfac condițiile formale instituite imperativ prin art. 29 alin. (1)-(3) din Legea 47/1992. Scopul principal al reglementării unor asemenea competențe ale instanțelor judecătorești este de a se asigura sesizarea Curții Constituționale (spre a-și exercita atribuțiile conferite de art. 146 din Constituție) cu acele incidente de neconstituționalitate care au o efectivă și concretă legătură cu drepturi relativ la care se poartă un litigiu, iar nu de a da instanțelor de drept comun statutul autoritate cu rolul pur formal de a prelua orice cereri cu acest obiect ale părților și a le transmite către Curtea Constituțională.

Înalta Curte constată că recurentul nu a formulat vreun argument critic de natură a reliefa o legătură între norma a cărei neconstituționalitate a invocat-o și aspectele litigioase asupra cărora instanța de apel avea a se pronunța corespunzător rigorilor ce sunt specifice controlului judiciar din etapa apelului.

Aspectele evocate în motivarea recursului conțin enunțul privind neconcordanța între, pe de o parte, prevederile art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată și, pe de altă parte, art. 16, 20, 25, 148 din Constituția României și art. 47 și 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. În continuare, recurentul a expus elemente de fapt care au concurat la formarea convingerii sale că autoritatea pârâtă a manifestat o conduită lipsită de temei legal în contextul în care, subsecvent unui eveniment rutier, i-a fost reținut permisul de conducere o perioada semnificativă de timp și în acest context au fost realizate mențiuni – în baza de date a instituției – privind datele personale ale recurentului, iar cercetările penale efectuate cu privire la respectivul eveniment s-au finalizat prin adoptarea unei Ordonanțe de clasare.

Însă, asemenea argumente nu sunt de natură să releve o greșeală intervenită în evaluarea/judecata făcută de instanța de apel relativ cerința/condiția de a exista o legătură între norma la care se referă excepția de neconstituționalitate invocată și aspectele litigioase asupra căreia era învestită respectiva instanță a se pronunța.

În condițiile în care devoluțiunea în etapa apelului este limitată – conform art. 479 alin. (1) C. proc. civ. – la chestiunile vizate de motivele de apel, și ținând seama că apelul reprezintă o etapă procesuală în care se realizează controlul judiciar relativ la o judecata deja realizată în primă instanță, iar nu o etapă de rejudecare a cererii de chemare în judecată, în mod judicios s-a verificat – prin încheierea recurată – dacă textele de lege la care se referă excepția invocată de recurentul reclamant justificau o legătură reală cu aspecte litigioase utile soluționării cererii de apel.

Prin urmare, nu poate fi apreciat ca având caracter eronat argumentul reținut, în sensul că soluția primei instanțe (de respingere a acțiunii având ca obiect încălcarea dreptului reclamantului la protecția datelor personale) nu a fost fundamentată pe prevederile art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002 iar instanța de apel nu a fost învestită a verifica interpretarea sau aplicabilitatea acestei norme.

Dimpotrivă, menționatul argument exprimă o apreciere conformă exercitării competențelor conferite instanței judecătorești prin art. 29 alin. (4) și (5) din Legea 47/1992, și reflectă o corectă raportare la stadiul procesual și la contextul litigios în care a fost formulată solicitarea se sesizare a Curții Constituționale.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum acesta a fost susținut prin argumentele critice expuse de recurentul reclamant.

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea căii de atac astfel exercitate.

Sursa informației: www.scj.ro.