Deciziile Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) – netemeinicie și nelegalitate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Introducere

Adoptată în anul 2013, Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist din România s-a vrut a fi o lege care să accelereze și să finalizeze procesul de restituire început în anul 1990, respectiv în anul 1991, prin adoptarea Legii nr. 18/1991, și continuat în anul 1995, prin adoptarea Legii nr. 112. De asemenea, un salt uriaș în procesul de restituire a fost atins, în mod clar, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Completând, așadar, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, lege prin care, într-o opinie^[1] a unui recunoscut cercetător în această materie, legiuitorul și-a propus să îndrepte unele dintre inechitățile create de reglementările Legii nr. 112/1995 în ceea ce privește cazurile de restituire a imobilelor și cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru imobilele care au făcut obiectul respectivei legi și care nu pot fi restituite în natură, Legea nr. 165 din 16 mai 2013, prin măsurile adoptate, trebuia să finalizeze procesul de restituire, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate abuziv. În continuarea aceleeași idei, un alt cunoscut autor^[2] arată că, prin adoptarea Legii nr.10/2001 privind regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, s-a urmărit ca prin repararea prin echivalent să se dea eficiență principiului reparării integrale a prejudiciului, în sensul că prin limita atinsă de despăgubirile acordate se urmărea acoperirea valorii reale a imobilului preluat abuziv. Evident că după adoptarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, legiuitorul român a încercat să înlăture imperfecțiunile inerente, fiind adoptate mai multe modificări și completări la această lege, o primă și determinantă modificare fiind prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, lege publicată în Monitorul Oficial al României nr. 653 din 22 iulie 2005.

Dacă, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în Capitolul III din Legea nr. 10/2001, capitol ce reglementa procedura de restituire, exista în lege articolul 22 intitulat „Mijloace de probă”, articol care conținea dispoziția potrivit căreia „actele doveditoare ale dreptului de proprietate (…) vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezenței legi”^[3], ulterior adoptarea punctului 52 și introducerea art. 22 indice 1, a făcut ca după republicarea Legii 10/2001, acest articol să rămână cu același conținut până în prezent. Acest conținut se referă, în esență, la faptul că „(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

Normele metodologice ulterioare au lămurit ceea ce mai era de nelămurit, motiv pentru care putem afirma că , după aproximativ 12 ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, atât în practică, cât și în doctrină, s-au conturat puncte comune privind modul de aplicare și de interpretare a dispozițiilor art. 24 din această lege. Acest articol permitea, după modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005, ca existența și întinderea dreptului de proprietate a persoanei care a formulat cererea de restituire să fie „dovedită”, atât prin acte sub semnătura privată, cât și prin orice înscris emis de către autoritatea care a dispus măsura preluării abuzive a imobilului, inclusiv prin actele prin care s-a pus în executare măsura preluării (procese verbale, delegații, liste nominale, liste anexe etc.).

Prin urmare, consensul între practică și doctrină a fost de netăgăduit la momentul anului 2013, data adoptării Legii nr. 165. În ceea ce privește aplicarea și interpretarea art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, acest consens privește accepțiunea comună referitoare la împrejurarea că, în lipsa unui înscris autentic, translativ de proprietate, prin care se poate face dovadă dreptului de proprietate, persoanei îndreptățite i se poate recunoaște acest drept și i se poate stabili întinderea acestui drept, fie în baza unor înscrisuri sub semnătură privată deținute la momentul preluării abuzive, fie în baza evidențierii acestui imobil în actul de deposedare sau de punere în executare a actului de deposedare.

Progresul a fost evident pentru că numai la momentul anului 2001 se vorbea, atât în lege, cât și în lucrările de referință de la acel moment, de faptul că legea prevedea ca actele doveditoare ale dreptului de proprietate să fie înscrisuri autentice, translative de proprietate^[4], ca regulă generală. Același autor însă, arată, în aceleași comentarii, că nu era exclusă nici posibilitatea ca, în dovedirea dreptului de proprietate, să fie folosite și probe cu martori sau prezumții, anticipând modificarea legislativă din anul 2005, în condițiile în care aprecia că, solicitantul se va bucura de o prezumție de proprietate, în ipoteza în care va dovedi că poseda imobilul la data preluării sale^[5]. Un alt drum bătătorit, un alt consens între practică și doctrină a fost de netăgăduit la momentul anului 2013 și în ceea ce privește împrejurarea determinată de faptul că, atât timp cât prin cererea expresă formulată în cadrul procedurii de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001 s- a solicitat restituirea unei suprafețe de teren în natură, această cerere de restituire producea efecte imediate și în ceea ce privește restituirea prin echivalent, prin compensare de bunuri sau servicii sau prin „acordarea de despăgubiri”. De altfel, în aceleași comentarii^[6] ale art. 23 din Legea nr. 10/2001 se atrăgea atenția entităților juridice deținătoare a imobilelor că la soluționarea cererii de restituire nu trebuie avute în vedere „orice alte considerente” cum ar fi consecințele economice negative asupra unității deținătoare sau consecințele economice negative rezultate din procedura de restituire a imobilului.

Organismul înființat prin această nouă lege, Legea nr. 165/2013, cu atribuții determinante în procedura de finalizare a procesului de restituire, a fost și este această Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), Comisie care potrivit art. 17 din Lege, a avut și are ca atribuție principală „să valideze/invalideze în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii”. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 686 din data de 26 noiembrie 2014, începând cu data de 27 ianuarie 2015, atribuția principală a acestei Comisii a fost restrânsă strict la validarea/invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, cu excepția deciziilor entităților învestite în soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate. Deși această decizie a Curții Constituționale făcea trimitere așadar la hotărâri judecătorești irevocabile sau definitive prin care instanțele s-au pronunțat asupra calității de persoane îndreptățite sau asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate, la hotărâri judecătorești care se refereau în mod evident și neechivoc și la aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, deciziile Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) au rămas cu același conținut și după pronunțarea acestei decizii a Curții Constituționale, respectiv decizii de invalidare, având că argument aceeași interpretare nouă, aceeași interpretare radicală față de interpretarea dată de doctrină și de practică a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, interpretare care nu are nici suport temeinic și nici suport legal .

Prin urmare, deși exista o practică unitară bogată în materia Legii nr. 10/2001, imediat ce au început să curgă Deciziile Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), în mod neașteptat, aceste decizii au fost decizii de invalidare, motivul determinant sau unicul motiv al invalidării fiind invariabil același, respectiv acela că „nu au fost depuse înscrisuri care să facă dovada dreptului de proprietate a autorului notificatorilor pentru imobilul ce face obiectul măsurilor reparatorii” (Decizia de invalidare nr. 11.606 din 20 octombrie 2016), respectiv că „nu au fost depuse acte translative de proprietate” (Decizia de invalidare nr. 15.703 din 31 mai 2017).

Trecând, așadar, la analiza primei spețe, constatăm că, prin Decizia de invalidare nr. 11.606 din 20 octombrie 2016, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), a invalidat Dispoziția nr. 2589 din 30 martie 2007 emisă de către Primarul Municipiului Pitești, în ceea ce privește cererea de despăgubire formulată de către petenții G.I., G.P., G.A și N.A. privind dreptul de despăgubire și compensare și în ceea ce privește imobilul teren în suprafața de 120 metri pătrați și construcția aferentă (clădire cu 8 camere în stadiul de a nu fi netencuită) situate în Municipiul Pitești, str. Craiovei, nr. 168, județul Argeș. Așa cum rezultă din această Decizie de invalidare nr. 11.606 din 20 octombrie 2016 emisă de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) se motivează invalidarea Dispoziției nr. 2385 din 30 martie 2007 emisă de către Primarul Municipiului Pitești, având în vedere următoarele: nu au fost depuse înscrisuri care să facă dovada dreptului de proprietate a autorului notificărilor pentru imobilul ce face obiectul măsurilor reparatorii; nu au fost depuse documentele prevăzute de lege în vederea aplicării dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată; prin notificările nr. 2022/2001 și nr. 2453/2001, s-a solicitat acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate preluate în baza Decretului nr. 92/1950, situate în municipiul Pitești, str. Craiovei, nr. 168, județul Argeș, nefiind solicitată acordarea de despăgubiri și pentru terenul cu suprafața de 120 mp.

Contestația formulată împotriva acestei decizii a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 29105/3/2017 și a vizat următoarele:

„1. În primul rând, motivul potrivit căruia nu s-a solicitat despăgubiri pentru terenul în suprafața de 120 mp situat în municipiul Pitești, str. Craiovei, nr. 168, județul Argeș este neîntemeiat și nejustificat. Aceasta deoarece, așa cum rezultă din conținutul notificărilor nr. 2022/2001 și nr. 2453/2001, subsemnații am arătat clar că solicităm «restituirea în natură (…) și a terenului situat pe strada Craiovei, nr.168, județul Argeș, în suprafața de 120 mp.» Prin urmare, dacă reprezentanții Comisiei au luat act de această cerere expresă prin care s-a solicitat și restituirea acestei suprafețe de teren, dar au considerat că trebuia cerută expres «acordarea de despăgubiri», legea a fost aplicată greșit, fiind notorie împrejurarea, chiar pentru un om simplu, că atât timp cât am solicitat restituirea, această solicitare de restituire poate fi realizată în natură sau prin «acordarea de despăgubiri». Cum în cazul de față această suprafață de teren de 120 mp este imposibil de restituit în natură, iar imobilul construcție a fost demolat în integralitate, reprezentanții Comisiei se pare că nu au înțeles nimic din situația juridică a terenului situat pe strada Craiovei, nr. 168, județul Argeș, soluția de respingere, astfel motivată fiind nelegală.

2. Dovada dreptului de proprietate a autorului nostru pentru imobilul care a făcut obiectul cererii de acordare a măsurilor reparatorii a fost făcută cu prisosință cu respectarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată. În speță, dovada dreptului de proprietate rezultă în primul rând, din considerentele sentinței civile nr. 3661 din 29 octombrie 1968 pronunțată de Judecătoria Pitești, sentință care constată prin prezumția de drept ce reglementează efectele lucrului judecat împrejurarea că „numitul I.G a fost proprietarul imobilului situat în Mun. Pitești, str. Craiovei, nr. 168, județul Argeș”. Potrivit dispozițiilor art. 431, alin. (2) Cod de Procedură Civilă: „Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”. Este evident în raport de aceste dispoziții legale că prin această prezumție de drept instituită pe baza unor înscrisuri existente încă din data de 29 octombrie 1968 că s-a constatat calitatea de proprietar al imobilului situat în mun. Pitești, str. Craiovei, nr. 168, județul Argeș. Mai mult, așa cum rezultă din delegația nr. 22 ca act de procedură emis în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 este evidențiat în mod clar autorul nostru „Ilie Georgescu cu str. Craiovei, nr. 168 – cu toată clădirea neterminată” (netencuită), această delegație având caracterul unui act de preluare așa cum este el definit și recunoscut prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată. Împrejurarea că la dosarul cauzei nu există un proces verbal de preluare, ca anexa la Decretul-Lege nr. 92/1950, respectiv un proces verbal de evaluare, constituie o împrejurare care este lămurită atât de considerentele aceleiași hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr. 3661 din 29 octombrie 1968 pronunțată de Judecătoria Pitești, precum și din referatele justificative care au stat la baza emiterii Dispoziției nr. 2589 din 30 martie 2007. Din această hotărâre judecătorească rezultă faptul că, la momentul naționalizării instituite prin Decretul-Lege nr. 92/1950 s-a avut în vedere naționalizarea imobilului situat în Pitești str. Craiovei, nr. 182, județul Argeș, aparținând numitului Stan Dumitrescu, imobilul situat în Pitești, str. Craiovei, nr. 168, județul Argeș, aparținând autorului nostru nefigurând niciodată în lista anexă a Decretului-Lege nr. 92/1950, fiind realizată o naționalizare fără titlu, abuzivă. Astfel, naționalizarea acestui imobil s-a produs în fapt în baza Delegației nr. 22, în sensul că autorul nostru a fost deposedat de imobil, dat fiind faptul că în imobil au fost instalate alte persoane în calitate de chiriași, dar în evidențele legale, adică în lista anexă a Decretului-Lege nr. 92/1950 acest imobil nu figura ca fiind naționalizat”.

În întâmpinarea depusă în acest dosar, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), dezvoltă motivul de invalidare referitor la faptul că „nu au fost depuse înscrisuri care să facă dovada dreptului de proprietate a autorului notificatorilor pentru imobilul ce face obiectul măsurilor reparatorii; nu au fost depuse documentele prevăzute de lege în vederea aplicării dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată”, după ce face trimitere, fără nici o legătură, la câteva decizii ale Curții Constituționale (Decizia nr. 269/2014, Decizia nr. 189/2014). În esență, se mai arată că „dosarul nu a fost completat cu acte care să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat compus din teren și construcție, completat cu negațiile de la instituțiile care ar fi putut deține astfel de înscrisuri” și de asemenea că „deși, în ceea ce privește construcția demolată, dovada dreptului de proprietate se poate face cu orice mijloc de probă, nu au fost depuse înscrisuri care să facă dovada dreptului de proprietate asupra acesteia”, iar, în fine, „s-a reținut că la dosar nu au fost depuse înscrisuri translative de proprietate care să facă dovada proprietății în perioada de referință a Legii nr. 10/2001”. Cererea finală formulată de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) este aceea de a cere instanței să constate „faptul că nici reclamanții și nici autorii acestora nu fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren notificat”.

Așa cum rezultă pe scurt din considerentele sentinței civile cu nr. 721 din 14 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București în dosarul cu nr. 29105/3/2017, considerente ce respectă unitatea de practică judiciară în materie (unitate total diferită de teza „federalizării jurisprudenței”^[7] apărută la un moment dat în materia Legii nr. 10/2001) instanța constată nelegalitatea și netemeinicia acestei decizii de invalidare pe care o anulează în totalitate. Astfel, se reține că: „Este evident în raport de aceste dispoziții legale că, prin această prezumție de drept instituită pe baza unor înscrisuri existente încă din data de 29 octombrie 1968, s-a constatat calitatea de proprietar al imobilului situat în Municipiul Pitești, str. Craiovei, nr. 168, jud. Argeș, pentru autorul reclamanților I.G. Sentința civilă sus-menționată este opozabilă pârâtului, în sensul generat al noțiunii de opozabilitate, care presupune respectarea sentinței juridice consacrate printr-o hotărâre judecătorească, cu atât mai mult cu cât sentință este irevocabilă.

Mai mult, așa cum rezultă din delegația nr. 22 ca act de procedură emis în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 este evidențiat în mod clar autorul reclamanților „I.G. cu str. Craiovei, nr. 168 – cu toată clădirea neterminată” (netencuită), această delegație având caracterul unui act de preluare  așa cum este el definit și recunoscut prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată (a se vedea fila 142). Împrejurarea că la dosarul cauzei nu există un proces verbal de preluare ca anexă la Decretul-Lege nr. 92/1950, respectiv un proces verbal de evaluare constituie o împrejurare care este lămurită atât de considerentele aceleași hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr. 3661 din 29 octombrie 1968 pronunțată de Judecătoria Pitești, precum și din referatele justificative care au stat la bază emiterii Dispoziției nr. 2589 din 30 martie 2007. Din această hotărâre judecătorească rezultă faptul că la momentul naționalizării instituite prin Decretul-Lege nr. 92/1950 s-a avut în vedere naționalizarea imobilului situat în Pitești str. Craiovei, nr. 182, jud. Argeș, aparținând numitului S.D, imobilul situat în Pitești str. Craiovei, nr. 182, jud. Argeș, aparținând autorului reclamanților nefigurând niciodată în lista anexă a Decretului-Lege nr. 92/1950, fiind realizată o naționalizare fără titlu, abuzivă. Cu alte cuvinte, naționalizarea acestui imobil s-a produs în fapt în baza Delegației nr. 22 în sensul că autorul reclamanților a fost deposedat de imobil, că în imobil au fost instalate alte persoane în calitate de chiriași, dar în evidențele legale, adică lista de anexă a Decretului-Lege nr. 92/1950 acest imobil nu figură că fiind naționalizat.

În ceea ce privește susținerea pârâtei în sensul că prin notificările nr. 2022/2001 și nr. 2453/2001, s-a solicitat acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate preluate în baza Decretului nr. 92/1950, situate în Municipiul Pitești, str. Craiovei, nr. 168, jud. Argeș, nefiind solicitată acordarea de despăgubiri și pentru terenul în suprafața de 120 mp, Tribunalul constată că sunt nefondate întrucât în conținutul notificării nr. 2023/2001 (probabil că în decizie este trecut eronat numărul notificării ca fiind 2022/2001), contestatorii au arătat clar că solicită „restituirea în natură (…) și a terenului situat pe str. Craiovei nr. 168, jud. Argeș, în suprafața de 120 mp” (a se vedea filă 174). Prin urmare, dacă reprezentanții Comisiei au luat act de această cerere expresă prin care s-a solicitat restituirea acestei suprafețe de teren, dar au considerat că trebuia cerută expres „acordarea de despăgubiri”, legea a fost aplicată greșit, fiind notorie împrejurarea, că atât timp cât a solicitat restituirea, această solicitare de restituire poate fi realizată în natură sau prin „acordarea de despăgubiri”. În consecință, în raport de considerentele sus menționate, Tribunalul va admite cererea, va anula Decizia de invalidare nr. 11.606 din 2016 emisă de pârâtă și va obliga pârâta să emită o nouă decizie prin care să valideze dispoziția nr. 2585 din 2007 emisă de Primarul Municipiului Pitești, în sensul acordării de măsuri compensatorii prin puncte în condițiile Legii nr. 165/2013 în favoarea reclamanților pentru imobilul teren în suprafața de 120 mp situat în Municipiul Pitești, str. Craiovei, nr.168 și pentru construcția demolată în suprafața de 76,5 mp și calcularea numărului de puncte în raport de aceste imobile”.

Evidența netemeiniciei Deciziei de invalidare nr. 11.606 din 20 octombrie 2016 emisă de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), în a nu analiza în mod practic și concret conținutul notificărilor, al actelor dosarului administrativ, al referatelor justificative care au lămurit modul abuziv de preluare a imobilului, mod de preluare abuzivă care implică chiar un anumit dramatism, este vădită. Aceasta deoarece, „în drept”, la momentul naționalizării instituite prin Decretul-Lege nr. 92/1950, s-a avut în vedere naționalizarea imobilului situat în Pitești, str. Craiovei, nr. 182, jud. Argeș, aparținând numitului S.D., iar „în fapt”, în concret, portăreii comuniști au confundat acest imobil cu imobilul situat în Pitești, str. Craiovei, nr. 182, jud. Argeș, aparținând autorului reclamanților, evacuând proprietarii acestui imobil și instalând în el chiriași, acesta fiind motivul pentru care imobilul nu a figurat niciodată în lista anexă a Decretului-Lege nr. 92/1950, fiind realizată o naționalizare fără titlu, abuzivă.

Nelegalitatea Deciziei de invalidare nr. 11.606 din 20 octombrie 2016 emisă de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) în ceea ce privește împrejurarea potrivit căreia „nu au fost depuse înscrisuri care să facă dovada dreptului de proprietate a autorului notificatorilor pentru imobilul ce face obiectul măsurilor reparatorii”, este evidentă, în speță existând atât acte sub semnătura privată, cât și acte de preluare abuzivă a imobilului, care, susținute de considerentele unei hotărâri pronunțate încă din anul 1968, an în care s-a încercat să se repare „confuzia” determinată de preluarea abuzivă și deposedarea unui alt imobil decât cel conținut în actul de autoritate, toate aceste dovezi completând ca un tot unitar sintagma de „dovadă a dreptului de proprietate”. Oricâtă îngăduință ar trebui să existe, soluția, sau mai bine spus motivarea acestei soluții, este de neînțeles, deoarece proprietatea este sinonimă cu dreptul de proprietate, iar proprietatea așa cum arată unii autori^[8] poate fi definită, atât într-o viziune economică, situație în care desemnează relațiile dintre oameni în legătură cu însușirea bunurilor, sau din punct de vedere juridic^[9], situație în care dreptul de proprietate este acel drept subiectiv ce dă expresia aproprierii unui lucru. În speță, atât din perspectiva definirii juridice a proprietății, cât și din perspectiva definirii economice a proprietății, dovada dreptului de proprietate a fost făcută în condițiile cerute de legea specială.

De asemenea, un comentariu trebuie făcut și la împrejurarea la care am făcut trimitere la începutul acestui studiu de caz, împrejurare care se referă la faptul că în mod logic, firesc, economic și juridic, o cerere de restituire a unui imobil în natură, acoperă în mod automat, absoarbe în mod automat, cererea subsidiară de despăgubire prin echivalent, cererea subsidiară de acordare a unor despăgubiri bănești sau a unor măsuri compensatorii. Încă din anul 2001, imediat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 într-o lucrare de comentariu^[10] a acestei legi se arăta clar faptul că, în soluționarea cererilor formulate, restituirea în natură este regula, despăgubirea prin echivalent fiind excepția. Se recomanda astfel entităților juridice deținătoare a imobilelor, foarte mare atenție la soluționarea cererilor de restituire, respectiv că, la soluționarea cererilor nu trebuie avute în vedere „orice alte considerente”, cum ar fi consecințele economice negative asupra unității deținătoare, consecințe economice negative rezultate din procedura de restituire a imobilului. Evident că nu există nici o explicație în a susține azi, într-un document oficial, emis de către o autoritate administrativă, după 12 ani de la intrarea în vigoare a Legii 10/2001, că o persoană fizică îndreptățită nu poate primi despăgubirile cuvenite, deoarece a solicitat restituirea în natură a imobilului și nu a solicitat, în mod expres, acordarea de despăgubiri.

Dacă în ceea ce privește prima speță descrisă mai sus, au existat mai multe motive care au dus la decizia de invalidare, o altă Decizie de invalidare cu nr. 15.703 din 31 mai 2017, conține însă aceeași unica motivare, motivare potrivit căreia „nu au fost depuse acte translative de proprietate pentru imobilul teren situat în Municipiul Craiova, str. Zimnicea, nr. 16, jud. Dolj”. Contestația formulată de P.B. în calitate de moștenitor al notificatoarei R.C., contestație înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 32566/3/2017 împotriva deciziei de invalidare cu nr. 15.703 din 31 mai 2017, a fost motivată în două paragrafe, motivarea contestației fiind pe singură pagină detaliată, în sensul că “din înscrisurile aflate la dosarul cauzei exista dovada atât a dreptului de proprietate a autorului meu Ristea Constantina în sensul existentei unui act sub semnătură private, cat si dovada preluării abuzive, așa cum este ea definită și consacrată prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilul figurând în lista anexă a Decretului-Lege nr. 92/1950”.

Așa cum rezultă din soluția pronunțată la data de 17 mai 2018, Tribunalul București în dosarul nr. 32566/3/2017 a admis contestația, a anulat în totalitate decizia de invalidare și a obligat pe pârâta să emită o decizie de validare pentru terenul în suprafața de 1 000 mp, situat în Municipiul Craiova, str. Zimnicea nr.16, jud. Dolj. Evident, soluția instanței are drept motivație interpretarea consensuala din practică și doctrină a dispozițiilor art. 24 din Legea 10/2001 în condițiile în care există un act sub semnătura privată prin care s-a făcut dovada posesiei legitime la momentul preluării abuzive, act sub semnătura privată completat de evidențierea în lista anexa a actului de autoritate prin care s-a dispus preluarea imobilului , figurând în lista anexă a Decretului – Lege nr.92/1950.

Dincolo de înlăturarea de plano a argumentelor Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, interpretare și aplicare care nu recunoștea înscrisul sub semnătura privată al autoarei reclamantului, ca un înscris care să nască îndreptățirea la restituire prin măsuri compensatorii, soluția pune în evidența și o prezumție legală instituită de art. 15 din Legea nr. 165/2013, care prevede că: „în situația în care, după solicitarea documentelor necesare stabilirii categoriei de folosință a terenurilor care fac obiectul cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, dosarele de despăgubire nu se completează cu informațiile solicitate, se prezuma următoarele: a) în cazul terenurilor situate la data preluării abuzive in intravilanul localităților de tip urban si pe care existau construcții, o suprafață de pana la 1 000 mp avea categoria de folosința curți si construcții”.

În speță, deși înscrisul sub semnătură privată făcea referire la existența unei suprafețe de numai 500 mp ca teren situat în Municipiul Craiova, str. Zimnicea, nr. 16, jud. Dolj, prin actul de preluare există certificate împrejurarea că deposedarea a privit suprafața de 1.000 de mp, situație în care instanța a făcut aplicabilitatea acestei prezumții legale instituită de lege, dând eficiență atât actului de preluare a imobilului, cât și prezumției legale instituite prin aceasta normă legală, actul de preluare a imobilului căpătând o valoare mai mare, majoră în ceea ce privește stabilirea întinderii dreptului de proprietate în raport cu înscrisul sub semnătură privată ce făcea dovada posesiei legitime la momentul preluării abuzive.

Concluzii

Deciziile emise de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), în soluționarea unor cereri de restituire care au ca suport acte sub semnătura privată, sunt în mod invariabil decizii de invalidare.

Deciziile emise de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), nu recunosc existența unor prezumții legale absolute, cum este prezumția puterii lucrului judecat, conținută de dispozițiile art. 431 Cod de Procedura Civilă sau interpretează greșit prezumția legală instituită chiar în Legea nr. 165/2013, respectiv prezumția instituită de 15.

Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), folosește un tipar, nu numai în ceea ce privește procedura de lucru din cadrul comisiei pe baza documentelor înaintate de către Secretariatul General, ci folosește un tipar și în ceea ce privește apărările în fața instanței de judecată, apărări invariabile ca și conținut, deși în unele cauze, actele sub semnătura privată existente la dosarul administrativ de restituire, sunt completate de prezumții legale absolute.

Deciziile emise de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), în ceea ce privește interpretarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, sunt decizii care contravin în totalitate consensul la care s-a ajuns în practică și în doctrină, în intervalul 2001-2013, în ceea ce privește aplicarea și interpretarea dispozițiilor 24 din Legea 10/2001.

Atâta timp cât există înscrisuri sub semnătura privată care certifică faptul că imobilele au aparținut persoanelor îndreptățite, atâta timp cât există înscrisuri care fac dovada preluării abuzive a imobilului de către stat, înscrisuri care se completează uneori cu prezumții legale absolute, aceste decizii ale Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) sunt netemeinice și nelegale.