Decizie ICCJ: art. 480-485 NCPP

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În M. Of. nr. 935 din 22.12.2014, s-a publicat Decizia nr. 25 din 17.09.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție de admitere a sesizării formulate de către Curtea de Apel Galați – Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 10.204/233/2014, prin care se solicită, pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unei probleme de drept, în materie penală. Problema de drept vizată, se referă la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, de a reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului și dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Conform art. 396 alin. (10), când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.

Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați – Secția penală și pentru cauze cu minori, prin Încheierea din data de 8 septembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 10.204/233/2014, prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, de a reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului și dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.

S-a avut în vedere jurisprudența națională, fiind identificate hotărâri judecătorești în această materie la instanțele arondate Curții de Apel București (Judecătoria Oltenița, Judecătoria Slobozia), Galați (Tribunalul Galați, Judecătoria Galați), Ploiești, Suceava (Judecătoria Suceava) și Timișoara (Tribunalul Caraș-Severin).

Astfel, prin Sentința penală nr. 556 din 12 mai 2014 pronunțată de Judecătoria Slobozia în Dosarul nr. 802/312/2014 a fost respins acordul de recunoaștere a vinovăției din data de 12 februarie 2014, încheiat în Dosarul penal nr. 1.853/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia, Instanța reținând că acordul de recunoaștere a vinovăției a fost încheiat cu nerespectarea limitelor de pedeapsă pentru infracțiunile săvârșite, respectiv prin stabilirea pedepselor cu privire la care s-a ajuns la acord sub limitele minime speciale.

De asemenea, s-a constatat că niciunul din textele legale din Codul de procedură penală care reglementează procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției nu prevede posibilitatea reducerii sau majorării limitelor de pedeapsă pentru infracțiunea cu privire la care s-a încheiat respectivul acord, urmând astfel ca individualizarea pedepsei să fie efectuată conform regulilor cuprinse în Codul penal.

Prin hotărârile pronunțate de Judecătoria Galați în Dosarul nr. 11.433/233/2014 (Sentința nr. 1.731 din 6 august 2014), Dosarul nr. 8.447/233/2014 (Sentința nr. 1.791 din 22 august 2014), Dosarul nr. 13.445/233/2014 (Sentința nr. 1.829 din 2 septembrie 2014) au fost respinse acordurile de recunoaștere a vinovăției.

Instanțele au reținut că reducerea pedepsei sub limitele speciale prevăzute de lege este nelegală. Legiuitorul a înțeles să lase aplicarea procedurii abreviate a judecății și a consecinței naturale a reducerii cu 1/3 a limitelor de pedeapsă în cazul recunoașterii învinuirii în faza de judecată doar la aprecierea instanței de judecată. În acest sens, a abrogat textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală care ar fi permis acest lucru și procurorului.

De asemenea, prin Decizia nr. 793 din 5 septembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 475/310/2014, Curtea de Apel Ploiești a apreciat că nu poate fi reținut argumentul procurorului conform căruia, în faza de urmărire penală, în cadrul întocmirii acordului de recunoaștere a vinovăției, s-ar putea reține dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, deoarece lipsa acestei posibilități este o simplă scăpare a legiuitorului.

Cauzele de majorare ori de micșorare a limitelor de pedeapsă se stabilesc prin lege organică de către Parlamentul României. A dispune contrar acestor argumente printr-un simplu acord de recunoaștere a vinovăției că limitele de pedeapsă prevăzute pentru anumite infracțiuni pot fi reduse prin raportare la un text legal excede ordinii constituționale.

De asemenea, s-a avut în vedere și jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența procedurilor de recunoaștere a vinovăției, cu consecința reducerii pedepselor, nu încalcă, prin ea însăși, nici litera, nici spiritul art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale [Babar Ahmad, Haroon Rashid Aswat, Syed Tahla Ahsan and Mustafa Kamal Mustafa (Abu Hamza) c. Regatului Unit, paragrafele 167-169].

Această opinie se regăsește și în hotărârea dată în Cauza Natsvlishvili and Togonidze c. Georgiei (paragrafele 90-98), în cuprinsul căreia, Curtea a efectuat și un studiu comparativ al legislației statelor membre ale Consiliului Europei în ceea ce privește procedura de recunoaștere a vinovăției (paragrafele 62-75).

De asemenea, s-a ținut cont și de opinia specialiștilor consultați. În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialiști asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Singurul punct de vedere transmis a fost cel al domnului conferențiar universitar doctor Dorel Julean din cadrul Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept – Catedra de drept penal, care a precizat că posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală de către procurorul de caz, în faza de urmărire penală, în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, este inadmisibilă.

În primul rând, a delimitat aplicabilitatea fiecărei instituții în parte, precizând că, în vreme ce procedura acordului de recunoaștere a vinovăției reprezintă o procedură specială reglementată expres de legiuitor în faza de urmărire penală în cuprinsul art. 478-488 din Codul de procedură penală, procedura recunoașterii învinuirii reglementată în faza de judecată reprezintă un moment procesual distinct, posibil a fi înfăptuit doar în fața judecătorului, ulterior sesizării instanței prin actul de sesizare.

Având în vedere că dispozițiile art. 396 alin. (10) se regăsesc în Titlul III intitulat „Judecataˮ, Capitolul II din Codul de procedură penală, care se referă la judecata în primă instanță, a apreciat că voința legiuitorului a fost în sensul reglementării unei posibilități de recunoaștere a învinuirii în fața primei instanțe imediat după citirea actului de sesizare, iar nu în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, moment procesual distinct ca procedură specială în faza de urmărire penală.

A opinat că individualizarea judiciară a pedepsei rezultată din aplicarea dispozițiilor referitoare la recunoașterea învinuirii prin reducerea limitelor de pedeapsă conform dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală este un atribut exclusiv în sarcina judecătorului, procurorul nefiind în măsură să individualizeze astfel o pedeapsă. Singura posibilitate pe care procurorul de caz o are, în situația recurgerii la procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, este de a stabili de comun acord cu inculpatul o pedeapsă între limitele legale, fără aplicarea dispozițiilor referitoare la recunoașterea din faza de judecată. Totuși, a apreciat că existența altor circumstanțe atenuante, legale sau judiciare, poate fi reținută de procuror în cuprinsul acordului de recunoaștere a vinovăției, în vederea reducerii cuantumului de pedeapsă de către judecător în momentul admiterii acordului.

Un alt aspect subliniat a fost cel referitor la modalitatea strictă de aplicare a procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției în faza de urmărire penală, această procedură fiind posibilă doar în condițiile în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este amenda sau închisoarea de până la 7 ani, conform art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. De asemenea, procedura acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate fi aplicată minorilor. Or aplicarea dispozițiilor cu privire la recunoașterea învinuirii din faza de judecată poate avea loc în cazul oricărei infracțiuni, cu excepția celor pedepsite cu detențiune pe viață, conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Prin urmare, condițiile de aplicare a procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției sunt mult mai riguroase decât cele privind recunoașterea învinuirii, o eventuală mixtură între cele două instituții excedând cadrului procesual tranșat în mod riguros de către legiuitor.

În ceea ce privește procedura de soluționare a acordului de recunoaștere a vinovăției în fața judecătorului, a arătat că dispozițiile art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd că instanța se pronunță asupra acordului de recunoaștere a vinovăției prin sentință, în urma unei proceduri necontradictorii. Prin urmare, legiuitorul nu oferă posibilitatea unei proceduri contradictorii în această situație, spre deosebire de procedura recunoașterii învinuirii, inclusiv sub acest aspect cele două instituții fiind incompatibile.

De asemenea, a subliniat că a permite procurorului în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției să rețină în încadrarea juridică dată faptei și dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra limitelor de pedeapsă aplicabile, ar însemna o extindere a voinței legiuitorului dincolo de scopul ei, permițând includerea în categoria infracțiunilor pentru care se poate aplica procedura acordului de recunoaștere a vinovăției a infracțiunilor cu un grad de pericol mediu, dar care prin reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă [aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală] se situează la limita de 7 ani închisoare prevăzută de art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală.

În sfârșit, a precizat că în situația în care procurorul ar putea aplica prevederile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, s-ar da o dublă valență juridică unei singure situații de fapt, respectiv atitudinii sincere de recunoaștere a faptei și vinovăției, aspect ce contravine principiilor procesuale reglementate în noua legislație penală.

De asemenea, s-a luat în considerare și punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin concluziile scrise, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că procurorul, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, nu poate să rețină în încadrarea juridică dată faptei inculpatului și dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Dispozițiile art. 396 alin (10) din Codul de procedură penală instituie o cauză legală de reducere a pedepsei incidență în anumite situații prevăzute expres în cuprinsul acesteia. Astfel, pentru a beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită (cu o treime în cazul pedepsei închisorii și cu o pătrime în cazul pedepsei amenzii), pe lângă recunoașterea acuzației de către inculpat și solicitarea acestuia ca judecata să aibă loc conform procedurii abreviate, este necesară și existența uneia dintre ipotezele expres și limitativ prevăzute de legiuitor și exprimate fără echivoc în cuprinsul textului de lege sus-menționat.

În consecință, întrucât dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală fac trimitere expresă la procedura recunoașterii învinuirii (prevăzută de art. 375 din Codul de procedură penală), această cauză specială de reducere a pedepsei nu va fi aplicabilă, prin analogie, și altor instituții juridice, sfera de aplicare a acestor dispoziții neputând fi extinsă și la procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției, prevăzută de art. 478 și următoarele din Codul de procedură penală.

Un alt argument în sensul că dispoziția legală examinată nu este incidență în procedura specială a acordului de vinovăție a fost acela că, în această materie, a existat o dispoziție specială care prevedea o cauză de reducere similară [art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală], dar care a fost ulterior abrogată prin art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013.

Abrogarea dispozițiilor legale menționate reflectă faptul că voința legiuitorului a fost aceea de a nu se crea și un astfel de beneficiu inculpaților, ci doar pe acela de a le oferi oportunitatea de a negocia cu procurorul condițiile acordului și, astfel, de a participa la procesul de luare a deciziei în cadrul stabilirii pedepsei, de a le asigura previzibilitatea cuantumului pedepsei și a modalității de executare a acesteia.

Pe de altă parte, procedura soluționării, prin admitere, a acordului de recunoaștere a vinovăției, prevăzută de art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, trimite expres numai la aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (2)-(4) din același cod, iar nu și la cele ale alin. (10) ale aceluiași articol. În consecință, această trimitere expresă constituie un alt argument în sensul inaplicabilității alin. (10) al textului de lege invocat.

În speță, s-a reținut faptul că sunt incidente următoarele dispoziții legale:

– Art. 478 („Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției și limitele acestuiaˮ), care are următorul conținut:

„(1) În cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul și procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpat.

(2) Efectele acordului de recunoaștere a vinovăției sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior.

(3) Acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi inițiat atât de către procuror, cât și de către inculpat.

(4) Limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se stabilesc prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior.

(5) Dacă acțiunea penală s-a pus în mișcare față de mai mulți inculpați, se poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare dintre aceștia, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție a inculpaților pentru care nu s-a încheiat acord.

(6) Inculpații minori nu pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovățieiˮ.

– Art. 479 („Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției”), conform căruia, acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia.

– Art. 480 („Condițiile încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției”), articol ce are următorul cuprins:

„(1) Acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.

(2) Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridica este obligatorie.

(3) «abrogat» (Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenziiˮ.

– Art. 481 („Forma acordului de recunoaștere a vinovăției”), care are următorul conținut:

„(1) Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie în formă scrisă.

(2) În situația în care se încheie acord de recunoaștere a vinovăției, procurorul nu mai întocmește rechizitoriu cu privire la inculpații cu care a încheiat acord.

– Art. 482 („Conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției”), conform căruia, acordul de recunoaștere a vinovăției cuprinde:

a) data și locul încheierii;

b) numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie;

c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1);

d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului;

e) încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;

f) probele și mijloacele de probă;

g) declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală;

h) felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat;

i) semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului.

– Art. 396 („Rezolvarea acțiunii penale”), articol în care se prevăd următoarele:

„(1) Instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

(2) Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

(3) Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80-82 din Codul penal.

(4) Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-80 din Codul penal.

(5) Achitarea inculpatului se pronunță în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).

(6) Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).

(7) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 și se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanța de judecată pronunță achitarea.

(8) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 și se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanța de judecată pronunță încetarea procesului penal.

(9) În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, față de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune ori s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune și inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanța dispune plata acesteia din cauțiune, potrivit dispozițiilor art. 217.

(10) Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrimeˮ.

– Art. 375 („Procedura în cazul recunoașterii învinuirii”):

(1) Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanța procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronunță asupra cererii.

(2) Dacă admite cererea, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.

(3) Dacă respinge cererea, instanța procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10).

– Art. 374 („Aducerea la cunoștință a învinuirii, lămuriri și cereri”), care, la alin. (4)-(10), prevede următoarele:

„(4) În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).

(5) Președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe.

(6) În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora.

(7) Probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților și sunt avute în vedere de instanță la deliberare.

(8) Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanță, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

(9) Procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești.

(10) Instanța poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzeiˮ.

– Art. 377 („Cercetarea judecătorească în cazul recunoașterii învinuirii”) alin. (5), potrivit căruia, dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanța, luând concluziile procurorului și ale părților, dispune efectuarea cercetării judecătorești, dispozițiile art. 374 alin. (5)-(10) aplicându-se în mod corespunzător.

– Art. 395 („Reluarea cercetării Judecătorești sau a dezbaterilor”), articol ce prevede următoarele:

„(1) Dacă în cursul deliberării instanța apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită și este necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol. Prevederile privind citarea se aplică în mod corespunzător.

(2) Dacă judecata a avut loc în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), iar instanța constată că pentru soluționarea acțiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor prevăzute la art. 377 alin. (1)-(3), repune cauza pe rol și dispune efectuarea cercetării judecătoreștiˮ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare și raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Potrivit opiniei judecătorului-raportor, procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să rețină dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în aplicarea dispozițiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală, stabilește că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să rețină dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Decizia este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.