Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 1/2016 (M. Of. nr. 258/6.04.2016): Art. 86 („Partea responsabilă civilmente”) din Codul de procedură penală

În M. Of. nr. 258 din 6 aprilie 2016, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 1/2016. Înalta Curte s-a reunit pentru a judeca recursul în interesul legii privind următoarea problemă de drept: „stabilirea calității procesuale a societății de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum și limitele răspunderii în procesul penal”.

Obiectul recursului în interesul legii
 
Art. 86 („Partea responsabilă civilmente”) din Codul de procedură penală

„Persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal și se numește parte responsabilă civilmente”.

Examen jurisprudențial
 
Într-o primă orientare, instanțele au apreciat că societatea de asigurare are consacrată expres calitatea de parte responsabilă civilmente, prin dispozițiile art. 86 din Codul de procedură penală. S-a reținut că intenția legiuitorului a fost aceea de a include în cadrul acestei noțiuni și acele persoane care, în temeiul unui contract, au obligația de a repara prejudiciul creat de inculpat prin săvârșirea. infracțiunii, cum sunt societățile de asigurare care, conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule (anexa I nr. 1-37 la Sesizarea formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția judiciară – Serviciul judiciar penal).

Prin urmare, întrucât prin noua reglementare s-a extins sfera răspunderii civile și sub aspect contractual, s-a apreciat că Decizia nr. 1/2005 pronunțată în interesul legii nu își mai produce efectele.

Într-o a doua abordare, instanțele au considerat că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, rămânând valabile cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite prin Decizia nr. 1/2005 (anexa II nr. 38-76).

Adepții acestei orientări au susținut că asigurătorul va răspunde în cadrul procesului penal în virtutea contractului de asigurare, în timp ce inculpatul răspunde în calitate de autor al faptei ilicite, în temeiul principiilor răspunderii civile delictuale.

Rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, atât față de inculpat, cât și față de asigurător, este de natură a asigura soluționarea tuturor raporturilor juridice rezultate din săvârșirea faptei care face obiectul cauzei, fiind justificată prin posibilitatea ca societatea de asigurare să aibă o calitate procesuală distinctă, respectiv aceea de asigurător, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 1/2005, pronunțată în recurs în interesul legii.

În cadrul acestei orientări au fost identificate hotărâri în sensul:

a) obligării la plata despăgubirilor civile numai a asigurătorului în mod direct și în limita obligației sale contractuale (anexa II nr. 38-50);
Susținătorii acestui punct de vedere au motivat că solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie prevăzută expres, iar dispozițiile Legii nr. 136/1995 reglementează preluarea integrală de către asigurător a riscului producerii evenimentului rutier până la concurența sumei maxime pentru care acesta răspunde;
b) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului împreună cu asigurătorul (anexa II nr. 51-71 ).
Instanțele au precizat că dispozițiile Legii nr. 136/1995 instituie doar o răspundere prioritară a asigurătorului, fără a elimina răspunderea civilă delictuală aplicabilă autorului faptei ilicite în temeiul legii generale, ce intervine în cazul în care asigurătorul nu își poate îndeplini obligația derivată din contractul de asigurare;
c) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului în solidar cu asigurătorul (anexa II nr. 72-76).
Hotărârile judecătorești care reflectă această orientare nu cuprind o motivare sub acest aspect.

Punctul de vedere al procurorului general
 
Prin modificările legislative din 1 februarie 2014, părțile procesului penal au fost stabilite prin dispozițiile art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, acestea fiind: inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Potrivit art. 86 din același cod, partea responsabilă civilmente este persoana (fizică sau juridică) care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces.

Prin noua definiție a părții responsabile civilmente, intenția legiuitorului a fost aceea „de a rezolva deplin și complet conflictul de drept intervenit, atât sub aspectul laturii penale, cât și sub cel al reparării pagubelor cauzate, prin infracțiune, în limitele impuse de desfășurarea într-un termen rezonabil a procesului penal”, fiind „extinsă sfera persoanelor care fac parte din noțiunea de parte responsabilă civilmente prin includerea persoanelor care, potrivit legii civile, au obligația convențională de a repara prejudiciul cauzat prin infracțiune”.

Alegând să arate expres că obligația de reparare a pagubei, care incumbă părții responsabile civilmente, poate avea atât natură legală, cât și convențională, se poate conchide că legiuitorul a dorit să nu lase loc de interpretări în ipoteza unor raporturi juridice precum cele care se nasc între asigurătorul de răspundere civilă, asigurat și persoana păgubită.
Conform art. 87 alin. (2) din Codul de procedură penală, drepturile părții responsabile civilmente se exercită în limitele și în scopul soluționării acțiunii civile.
Împrejurarea că răspunderea părții responsabile civilmente poate fi de natură convențională implică faptul ca între inculpat și partea responsabilă civilmente să se fi încheiat un contract prin care acesta din urmă să fi preluat răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin infracțiuni comise de inculpat.
Specificul acestor raporturi juridice este generat de împrejurarea că producerea riscului asigurat echivalează cu constatarea și existența unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care declanșează răspunderea civilă delictuală a autorului faptei.
Astfel, răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, directă, asigurătorul răspunzând pentru fapta sa de a-și asuma conduita asiguratului, așadar temeiul răspunderii asigurătorului este convențional, iar al răspunderii asiguratului este delictual.

Raportul asupra recursului în interesul legii
 
Judecătorii-raportori, prin raportul întocmit în cauză, au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil. În plus, judecătorii-raportori au subliniat și faptul că, deși recursul în interesul legii vizează expres doar problemele calității procesuale a asigurătorului de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule în procesul penal și ale limitelor răspunderii acestui asigurător, din dezvoltarea argumentelor pe care cererea de recurs se întemeiază, precum și din observarea propunerilor de soluție formulate se impune concluzia că recursul în interesul legii vizează și tipul de răspundere ce îi incumbă asigurătorului, respectiv dacă acesta are a răspunde singur sau în solidar cu inculpatul pentru prejudiciile produse prin accidente de circulație.

Rezumând problema de drept care a primit soluții diferite de la instanțele judecătorești, prin hotărâri judecătorești definitive, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.