Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 8/2016 (M. Of. nr. 480/28.06.2016): Renunţarea la cererea de validare a popririi ori respingerea cererii de instanţă. Imposibilitatea obligării executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată

 
Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Procurorul general a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudențială.

Din dispozițiile art. 460 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultă că legitimarea procesuală activă pentru formularea unei cereri de validare a popririi revine părților, respectiv creditorului sau debitorului urmărit, precum și executorului judecătoresc.

Atât creditorul, cât și debitorul justifică un interes pentru formularea cererii de validare a popririi, deoarece refuzul terțului poprit de a executa poprirea poate echivala cu o nerecunoaștere a creanței, iar în această procedură instanța verifică existența raporturilor obligaționale dintre părți.

Executorului judecătoresc i se recunoaște însă de către legiuitor legitimare procesuală activă, numai ca o excepție de la principiul disponibilității, în considerarea serviciului public îndeplinit, de a pune în executare dispozițiile civile din titlurile executorii, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că „executarea silită și celelalte acte care sunt de competența executorului judecătoresc se îndeplinesc la cerere, dacă legea nu dispune altfel”.

Așadar, abilitarea executorului judecătoresc, conferită de legiuitor, de a sesiza instanța de executare este precedată de sesizarea creditorului urmăritor, iar instanța este obligată, în conformitate cu dispozițiile art. 460 alin. (2) din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 790 alin. (3) din Codul de procedură civilă, să citeze creditorul, debitorul și terțul poprit.

Legitimarea procesuală a executorului judecătoresc este, prin urmare, una limitată și diferită față de cea a altor subiecte de drept.

Or, dispozițiile art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dispun că „partea care cade în pretenții”, respectiv „partea care pierde procesul”, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată în litigiiul pe care l-a ocazionat, fiind evident că, în sistemul juridic românesc, numai părțile pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată.

Fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă în culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin aceea că a pierdut procesul. Ca atare, în analiza îndreptățirii părții adverse de a pretinde cheltuieli de judecată de la partea care a pierdut procesul, nu este necesar a se stabili existența unei culpe în sensul art. 998 din Codul civil din 1864, în prezent art. 1.357 din Codul civil, deoarece legiuitorul a prezumat existența culpei procesuale a părții, culpă ce rezultă din simplul fapt că ea a pierdut procesul, independent de diligențele pe care le-a făcut sau de conduita părtii adverse.

În concluzie, executorul judecătoresc nefiind parte în procedura validării popririi, la baza acțiunii acestuia neaflându-se un drept sau interes specific „părții”, ci legitimarea conferită ex lege în procedura execuțională, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în situația în care renunță la judecată în temeiul art. 246 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 406 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă.

În urma verificărilor efectuate relativ la jurisprudența Curții Constituționale s-a constatat că, în mai multe rânduri, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 460 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum rezultă din Deciziile nr. 1.164 din 17 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 731 din 28 octombrie 2009 și nr. 1.278 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 847 din 29 noiembrie 2011, invocată pentru aspecte care vizează dreptul la un proces echitabil.

Instanța de contencios constituțional a reținut că textul de lege criticat nu aduce nicio atingere dreptului la un proces echitabil al debitorului, care beneficiază de aceleași drepturi și garanții procesuale ca și celelalte părți implicate în această procedură.  Potrivit art. 460 alin. (2) din Codul de procedură civilă din 1865, instanța de executare sesizată cu cererea de validare a popririi va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit. Ca urmare, numai în contradictoriu cu aceștia, ca părți ale raportului juridic dedus judecății, se analizează dacă terțul poprit datorează debitorului sume de bani, cu respectarea pentru toate părțile a garantiilor care caracterizează dreptul la un proces echitabil.

În legătură cu statutul executorilor judecătorești, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a apreciat că aceștia ,,nu fac parte din autoritatea judecătorească”, că activitatea lor, „potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, se află sub coordonarea și controlul Ministerului Justiției”, având statutul „reprezentanților unui serviciu administrativ, care nu se bucură de garanțiile de independență și imparțialitate ale instanței de judecată” (a se vedea Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 256 din 17 aprilie 2009, referitor la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 373¹ din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă).

S-a mai reținut că executorii judecătorești acționează în interesul unei bune administrări a justiției, reprezentând un organ auxiliar al acesteia, care are rolul de a pune în practică hotărârea pronunțată de instanță. Executorul judecătoresc nu spune dreptul, deci nu realizează o activitate jurisdicțională, ci numai execută întocmai dispozițiile judecătorului, cuprinse în hotărârea instanței, potrivit competențelor prevăzute de lege [Decizia nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 1 august 2007; Decizia nr. 935 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 706 din 6 octombrie 2011, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 7 din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare; Decizia nr. 1.305 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 30 din 13 ianuarie 2012, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare; Decizia nr. 503 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 892 din 9 decembrie 2014].

Prin Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din 4 februarie 2016, instanta de contencios constitutional a retinut că executorul judecătoresc, deși îndeplinește un serviciu public, îl reprezintă pe creditor în raportul execuțional care s-a născut între creditor și debitor, fiind, practic, un agent al acestuia; de altfel, onorariul său, parte a cheltuielilor de executare, chiar dacă, în final, cade în sarcina debitorului, este avansat de creditor (art. 670 din Codul de procedură civilă). Astfel cum s-a subliniat si în Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, amintită anterior, executorul judecătoresc nu face parte din autoritatea judecătorească, iar activitatea sa, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se află sub coordonarea și controlul Ministerului Justiției. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 631 din 26 iunie 2007, mai sus citată, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 188/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a subliniat faptul că, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, activitatea executorilor judecătorești constituie „un element esențial al statului de drept”, iar, întrucât aceștia nu dețin forța publică coercitivă, ,,statului îi revine obligația de a lua toate măsurile necesare pentru ca ei să poată duce la îndeplinire sarcina cu care au fost învestiți, în special prin asigurarea concursului efectiv al altor autorități care pot impune prin tortă executarea atunci când este cazul, măsuri în lipsa cărora garanțiile de care beneficiază justițiabilul în fața instanțelor își pierd rațiunea de a fi (Cauza Pini și Bertani Manera si Atripaldi Împotriva României, 2004). În motivarea Deciziei Curtii Constitutionale nr. 162 din 22 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 9 mai 2003, s-a reținut cu privire la critica de neconstituționalitate cu privire la art. 399 din Codul de procedură civilă din 1865 că, în cadrul executării silite, ca și în cazul contestației la executare, organul de executare nu are interese proprii și, în consecință, nu are calitatea de parte în proces si nu este necesar să fie citat ca atare, iar problema unei asemenea calități a organului de executare s-ar putea pune numai în ipoteza din art. 399 alin. (1) ultima teză din Codul de procedură civilă din 1865, atunci când se face contestație la executare pentru motivul că „organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, în cazul executării silite a unei sentințe sau decizii, executarea trebuie să fie considerată ca făcând parte din proces, în sensul art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, neexecutarea angajând responsabilitatea statului, deoarece actele sau omisiunile administrației nu pot avea drept consecință nici împiedicarea executării, nici, cu atât mai puțin, repunerea în discutie a fondului deciziei. De aici rezultă că autoritătile potențial responsabile trebuie să ia măsurile adecvate și suficiente pentru a asista creditorul, chiar dacă acesta este statul, în recuperarea efectivă a prejudiciului cauzat, întrucât, altfel, protejarea drepturilor creditorului ar deveni teoretică sau iluzorie, iar nu concretă si efectivă.

Centrul de drept procesual civil al Facultății de Drept din cadrul Universității din București – prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, conf. univ. dr. Traian Cornel Briciu, lect. univ. dr. Claudiu Constantin Dinu, lect. univ. dr. Mirela Stancu, asist. univ. dr. Liviu Gheorghe Zidaru – a apreciat corectă a doua orientare jurisprudențială, având în vedere că suportarea cheltuielilor de judecată în cadrul cererii de validare a popririi trebuie analizată prin raportare la părțile executării silite și ținând cont de regimul juridic al cheltuielilor de executare.

Judecătorii-raportori, constatând, în primul rând, că acest recurs în interesul legii este admisibil, în raport cu dispozițiile art. 514-515 din Codul de procedură civilă, referitoare la titularul sesizării și existența unei practici neunitare, au apreciat că executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în situația în care acesta a renunțat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanță, ca urmare a îndeplinirii obligațiilor de către terțul poprit sau de către debitor.