Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 8/2016 (M. Of. nr. 480/28.06.2016): Renunţarea la cererea de validare a popririi ori respingerea cererii de instanţă. Imposibilitatea obligării executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată

29 iun. 2016
Vizualizari: 10737

 

Decizia ÎCCJComplet ÎCCJActul normativArticolSumar
Decizia nr. 8/2016Complet RILLegea nr. 188/2000; CPC din 1865;
NCPC  
Art. 2 alin. (1) și art. 7 lit a);
art. 460 alin. (1), art. 246 alin. (1) și (3) și art. 274 alin. (1);
art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) și (3) și art. 453 alin. (1)   
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, rep., cu modif. și compl. ult., rap. la art. 460 alin. (1), art. 246 alin. (1) și (3) și art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 700 alin. (1), art. 406 alin. (1) și (3) și art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în situația în care acesta a renunțat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanță, ca urmare a îndeplinirii obligațiilor de către terțul poprit sau de către debitor.

 
În M. Of. nr. 480 din 28 iunie 2016, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 8/2016 privind soluționarea recursului în interesul legii având în vedere următoarea problemă de drept: dacă executorul judecătoresc poate/nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în situația în care acesta a renunțat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanță, ca urmare a îndeplinirii obligațiilor de către terțul poprit sau de către debitor.
 
Obiectul recursului în interesul legii

Art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești (rep. M. Of. nr. 738 din 20 octombrie 2011; cu modif. ult.)

Art. 2 alin. (1)

Executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public”.

Art. 7 lit. a)

Executorul judecătoresc are următoarele atribuții:

a) punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii;”.

Art. 460 alin. (1), art. 246 alin. (1) și (3) și art. 274 alin. (1) din CPC din 1865

Art. 460 alin. (1)

(1) Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”.

Art. 246 alin. (1) și (3)

(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă.

(…)

(3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli”.

Art. 274 alin. (1)

(1) Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) și (3) și art. 453 alin. (1) din NCPC

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Art. 790 („Validarea popririi”) alin. (1)

(1) Dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”.

Art. 406 („Condiții”) alin. (1) și (3)

(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă.

(…)

(3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut”.

Art. 453 („Acordarea cheltuielilor de judecată”) alin. (1)

(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Examen jurisprudențial

1. Într-o primă orientare jurisprudențială, instanțele au obligat executorul judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată către terțul poprit. În argumentarea acestei opinii s-a reținut că dispozițiile art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 transpun în plan procesual instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în cadrul procesului, fapta delictuală fiind constituită de inițierea și desfășurarea unui litigiu.

Prin art. 246 alin. (3) din Codul de procedură civilă din 1865 s-a stabilit, în mod expres, că și în situația renunțării la judecată, dacă aceasta s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la plata cheltuielilor.

Întrucât cererea de validare a popririi a fost formulată de executorul judecătoresc în nume propriu, nu în numele creditorului, iar cererea de renunțare la judecată s-a formulat tot de către acesta, în nume propriu, după comunicarea cererii de chemare în judecată și emiterea citațiilor, în cauză devin incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) și art. 246 alin. (3) din Codul de procedură civilă din 1865, culpa procesuală a executorului judecătoresc deducându-se din însăși formularea unei acțiuni, urmată de renunțarea la judecarea acesteia.

S-a apreciat că este lipsită de relevanță juridică împrejurarea că executorul judecătoresc a renunțat la cerere, ca urmare a executării voluntare de către debitor a obligației stabilite prin titlul executoriu, după introducerea cererii de validare, de vreme ce s-a luat act de această renuntare, fără a se mai analiza în fond ‘ cererea de validare a popririi, pentru a se constata stingerea creanței creditorului prin plata voluntară făcută de debitor.

S-a mai arătat că nu pot fi primite susținerile executorului judecătoresc potrivit cărora cererea a fost formulată în exercitarea atribuțiilor sale, ca autoritate recunoscută de stat în procedura executării silite, deoarece art. 460 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865 recunoaște și acestuia posibilitatea de a sesiza instanța cu o cerere de validare a popririi, în vederea recuperării de către creditor a creanței prevăzute în titlul executoriu pus în executare silită. O interpretare contrară ar crea un prejudiciu terțului poprit chemat în judecată de executorul judecătoresc, deoarece acesta nu și-ar putea recupera cheltuielile de judecată nici de la executorul judecătoresc și nici de la creditor, care nu a fost parte în cauză.

În plus, cheltuielile de judecată la care a fost obligat executorul judecătoresc, din culpa sa, pot fi avute în vedere, eventual, drept cheltuieli de executare, ipoteză în care acesta se va putea desocoti cu creditorul în favoarea căruia a acționat.

2. Într-o a doua orientare jurisprudențială, instanțele de judecată, dimpotrivă, au respins cererea formulată de terțul poprit, prin care s-a solicitat obligarea executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată, reținând că temeiul juridic pentru acordarea cheltuielilor de judecată îl reprezintă atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții și care declanșează o răspundere civilă delictuală, al cărei conținut îl reprezintă obligația de reparare a prejudiciului cauzat, adică restituirea sumelor de bani pe care le-a suportat partea care a câștigat procesul.

Părțile raportului juridic având ca obiect obligația de plată a cheltuielilor de judecată se stabilesc de la caz la caz, fie în funcție de persoana reclamantului, fie a pârâtului sau a altor părți, cum ar fi chematul în garanție sau intervenientul accesoriu, fiind esențial de stabilit în acest raport juridic calitatea de parte, culpa procesuală și existența unui prejudiciu material suferit de victima culpei procesuale a părții care a căzut în pretenții.

Un caz aparte, cum este și cel în cauză, îl reprezintă stabilirea calității de parte a executorului judecătoresc în procedura de validare a popririi și obligarea acestuia la suportarea cheltuielilor de judecată, care pot fi ocazionate de către debitor sau terțul poprit, în caz de respingere a cererii sau de renunțare la judecată în condițiile art. 246 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865.

Art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în continuare Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare), prevăd, în mod expres, că executorul judecătoresc este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, având atribuția de a pune în executare, în forma prevăzută de lege, ca modalitate de executare silită, dispozițiile cu caracter civil din titlurile executorii.

Față de conținutul normei din legea specială, dar și din stabilirea subiecților raportului juridic civil în obligația de plată a cheltuielilor de judecată, executorul judecătoresc, prin sesizarea instanței de judecată în procedura judiciară de validare a popririi, întemeiată pe dispozițiile art. 460 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, nu are calitate de reclamant, nu reprezintă creditorul și nici nu se substituie acestuia. În această procedură, executorul judecătoresc își păstrează doar calitatea de a sesiza instanța cu cererea de validare a popririi, după care, obligatoriu, instanta va cita creditorul si debitorul.

Executorul judecătoresc dobândește calitate proprie de parte în proces în ipoteza reglementată de art. 399 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, adică în cazul refuzului începerii executării silite sau întocmirii unui act de procedură. În această situație este legitimată calitatea procesuală pasivă a executorului judecătoresc, întrucât el este cel obligat în raportul juridic litigios născut în cursul executării silite.

Nu același raționament poate fi folosit și în ipoteza aflată în discuție, în sensul de a se atribui calitate procesuală activă proprie executorului judecătoresc atunci când învestește instanța cu o cerere de validare a popririi, în care nu este titularul dreptului pretins si nici mandatarul celui care are acest drept, respectiv al creditorului. ln această ipoteză, executorul judecătoresc nu are niciun raport juridic legal nici cu terțul poprit care, la rândul lui, este obligat prin lege față de creditor să indisponibilizeze sumele de bani pe care le datorează debitorului, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit (art. 454 din Codul de procedură civilă din 1865).

Atât poprirea, cât și validarea popririi (art. 453 și art. 460 din Codul de procedură civilă din 1865) sunt acte de executare silită, care cad în sfera de competență funcțională a executorului judecătoresc, dar părțile raportului juridic de executare silită rămân aceleași, în principal, creditorul și debitorul, alături de terțul poprit, în cazul popririi.

Odată cu sesizarea sa de către creditor, executorul judecătoresc este învestit să ia măsuri pentru a asigura satisfacerea drepturilor acestuia, actele procedurale fiind emise, exclusiv, în favoarea creditorului, iar nu spre satisfacerea unor drepturi proprii, efectele actelor sale producându-se în patrimoniul creditorului.

Pe de altă parte, în cazul în care procedura cererii de validare a popririi a fost declanșată după intrarea în vigoare a noului Cod civil, în cauză devin incidente dispozițiile art. 1.357 alin. (1) din acest act normativ, care prevăd vinovăția drept condiție pentru nașterea obligației de reparare a prejudiciului, în lipsa căreia răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată.

Un argument în plus, care conduce la respingerea cererii de obligare a executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată, se desprinde și din prevederile art. 1.353 din Codul civil, care dispun că acela ce cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

Pe de altă parte, în cazul în care procedura cererii de validare a popririi a fost declanșată după intrarea în vigoare a noului Cod civil, în cauză devin incidente dispozițiile art. 1.357 alin. (1) din acest act normativ, care prevăd vinovăția drept condiție pentru nașterea obligației de reparare a prejudiciului, în lipsa căreia răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată.

Un argument în plus, care conduce la respingerea cererii de obligare a executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată, se desprinde și din prevederile art. 1.353 din Codul civil, care dispun că acela ce cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

Or, răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată numai pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligațiilor sale profesionale, potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Sesizând instanța în vederea validării popririi, rezultă că acesta și-a exercitat prerogativa conferită de lege și, câtă vreme terțul poprit nu a produs nicio dovadă relativ la pretinsul abuz de drept prevăzut de art. 15 din Codul civil, executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
 

Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 8/2016 (M. Of. nr. 480/28.06.2016): Renunțarea la cererea de validare a popririi ori respingerea cererii de instanță. Imposibilitatea obligării executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată was last modified: iulie 7th, 2016 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.