Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 7/2018 (M. Of. nr. 495/15.06.2018): Competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de ANAF împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului

18 iun. 2018
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 1189

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Decizia ÎCCJComplet ÎCCJActul normativ

Conferintele Video Universul Juridic

 

Articol

 

Sumar
Decizia nr. 7/2018

(M. Of. nr. 495 din 15 iunie 2018)

Complet RILCodul de procedură civilăArt. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1, art. 96 pct. 1Competența materială de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de ANAF, prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, împotriva administratorului unei societăți înregistrate în registrul comerțuluiîn situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanței civile
Codul de procedură fiscalăArt. 281
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004Art. 10 alin. (1)
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscaleArt. 6

 

 

În M. Of. nr. 495 din 15 iunie 2018, s-a publicat Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 7/2018 cu privire la stabilirea competenței materiale procesuale de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de ANAF prin direcțiile regionale ale finanțelor publice împotriva administratorului societății comerciale, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în sensul de a se determina dacă acțiunile având acest obiect sunt în competența instanței de contencios fiscal, în temeiul art. 96 pct. 1 și art. 95 pct. 1, Cod procedură civilă, raportat la art. 281 Cod procedură fiscală, coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, sau, în competența instanței civile, în condițiile art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 Cod procedură civilă, prin raportare la art. 1349, 1357, 1359 Cod civil.

 

Obiectul recursului în interesul legii

Art. 94 pct. 1 lit. k) Codul de procedură civilă

Judecătoriile judecă: 

(…)

k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;”.

Art. 95 pct. 1 Codul de procedură civilă

Tribunalele judecă: 

1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe; 

(…)”.

Art. 96 pct. 1 Codul de procedură civilă

Curțile de apel judecă: 

1. în primă instanță, cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale;

(…)”.

Art. 281 („Comunicarea deciziei și calea de atac”) Codul de procedură fiscală

(1) Decizia privind soluționarea contestației se comunică contestatorului, persoanelor introduse în procedura de soluționare a contestației, precum și organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.

(2) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

(3) În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desființarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluției de desființare emise în procedura de soluționare a contestației se face în termen de 60 de zile în cazul contribuabililor mari și mijlocii și în termen de 30 zile în cazul celorlalți contribuabili, de la data aducerii la cunoștința organului fiscal a deciziei de desființare.

(4) În situația în care instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) admite, în totalitate sau în parte, acțiunea prevăzută la alin. (3), organul fiscal emitent anulează în mod corespunzător noul act administrativ fiscal, precum și, după caz, actele administrative subsecvente, iar contestatorul este pus în situația anterioară emiterii deciziei de desființare.

(5) În situația nesoluționării contestației în termen de 6 luni de la data depunerii contestației, contestatorul se poate adresa, pentru anularea actului, instanței de contencios administrativ competente potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. La calculul termenului de 6 luni nu se iau în considerare perioadele prevăzute la art. 77 alin. (2) și nici cele în care procedura de soluționare a contestației este suspendată potrivit art. 277.
(6) Procedura de soluționare a contestației încetează la data la care organul fiscal a luat la cunoștință de acțiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil/plătitor.

(7) În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a respins contestația de către organul fiscal fără ca acesta să intre în cercetarea fondului raportului juridic fiscal, dacă instanța constată că soluția adoptată de către organul fiscal este nelegală și/sau netemeinică, se va pronunța și asupra fondului raportului juridic fiscal”.

Art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale

Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă”.

 

Orientările jurisprudențiale divergente

Într-o primă orientare, minoritară, pornind de la Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 pronunțată de ÎCCJ în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, potrivit căreia “în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală”, s-a apreciat că sumele pe care ANAF le pretinde nu reprezintă altceva decât o creanță fiscală pentru care legea prevede o cale specială de recuperare, organul fiscal neavând posibilitatea de a alege o altă cale. Prin urmare, fiind vorba de un litigiu referitor la valorificarea unei creanțe fiscale principale și a accesoriilor, astfel cum aceasta este definită de Codul de procedură fiscală, competența revine instanței de contencios administrativ.

Într-o altă orientare, majoritară, s-a apreciat, din perspectiva art. 1, 2 și 8 din Legea nr. 554/2004, că în cauzele de acest tip litigiul nu s-a născut din emiterea sau încheierea unui act administrativ sau din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a soluționa o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, chiar dacă una dintre părți este o autoritate publică.

 

Opinia procurorului general

Procurorul general al PÎCCJ a arătat, cu titlu prealabil, că, deși nu este menționat în actul de sesizare cu recurs în interesul legii, se impune a face precizarea că soluțiile subsumate orientării jurisprudențiale majoritare au fost, la rândul lor, divergente în ceea ce privește problema admisibilității acțiunilor de genul celor ce fac obiectul analizei de față, constatându-se astfel alte două curente jurisprudențiale, după cum urmează:

Într-o primă opinie s-a apreciat că aceste acțiuni sunt inadmisibile, nefiind de competența instanței de judecată statuarea asupra întinderii creanței fiscale și instituirea obligației de plată în sarcina debitorului, întrucât, în materie fiscală, acestea se realizează de către însuși organul fiscal care are abilitarea specială din partea legii de a emite titlul de creanță fiscală prin decizia de impunere care apoi poate fi contestată și verificată de către instanța de contencios administrativ.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că acțiunile sunt admisibile, între stat și persoana chemată în judecată neexistând un raport juridic fiscal, neîndeplinirea culpabilă de către administratorul societății a obligațiilor ce îi reveneau și prejudicierea bugetului de stat reprezintă fapta ilicită în sensul prevăzut de art. 1.349 din Codul civil, astfel încât, considerându-se a fi întrunite condițiile răspunderii civile delictuale – existența prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate, a vinovăției – acțiunile au fost admise.

Procurorul general a opinat în sensul că acțiunile în răspundere civilă delictuală îndreptate împotriva administratorului unei societăți, formulate de ANAF, prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, derivate din cauze penale în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, sunt inadmisibile, iar constatarea inadmisibilității acestor acțiuni revine instanței civile – judecătoria sau tribunalul, după criteriul valoric.

Raportul asupra recursului în interesul legii

Punctele de vedere ale judecătorilor-raportori asupra problemei de drept au fost diferite, drept care în cauză au fost întocmite două rapoarte.

Soluția propusă prin unul dintre rapoarte a fost de admitere a recursului în interesul legii și pronunțării unei decizii în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 și art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă, precum și art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, competența materială de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de ANAF, prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, împotriva administratorului unei societăți înregistrate în registrul comerțului, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanței civile.

Prin celălalt raport întocmit în cauză s-a propus ca, în interpretarea și aplicarea unitară a acelorași dispoziții legale, soluția asupra recursului în interesul legii să fie în sensul că aceste cereri sunt de competența instanțelor de contencios administrativ și fiscal.

 

Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 7/2018

Prin Decizia nr. 7/2018, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia.

Înalta Curte a stabilit faptul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 și art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă, precum și art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, competența materială de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de ANAF, prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, împotriva administratorului unei societăți înregistrate în registrul comerțului, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanței civile.

Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 7/2018 (M. Of. nr. 495/15.06.2018): Competența materială de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de ANAF împotriva administratorului unei societăți înregistrate în registrul comerțului was last modified: iunie 18th, 2018 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter