Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 18/2018 (M. Of. nr. 965/14.11.2018): Competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv

În M. Of. nr. 965 din 14 noiembrie 2018, s-a publicat Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 18/2018 referitoare la competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusive. Astfel, Înalta Curte a stabilit că această competență revine curților de apel, ca urmare a pronunțării D.C.C. nr. 369/2017.

Art. 96 („Curtea de apel”) pct. 3 NCPC

„Curțile de apel judecă:

(…)

2. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;”.

Art. 97 („Înalta Curte de Casație și Justiție”) pct. 1 NCPC

„Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: 

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

(…)

 Art. 483 („Obiectul și scopul recursului. Instanța competentă”) NCPC

„(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului. 

(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului. 

(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. 

(4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.

Referitor la modul în care instanțele judecătorești au înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale ce formează obiectul recursului în interesul legii, se remarcă existența a două puncte de vedere distincte, astfel:

– Într-o orientare, s-a considerat că acea competență materială de soluționare a recursurilor declarate, ca urmare a pronunțării D.C.C. nr. 369/2017, împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție;

– Într-o altă opinie, competența materială de soluționare a recursurilor declarate ca urmare a pronunțării D.C.C. nr. 369/2017, împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, aparține curților de apel.

La nivelul Curții Constituționale, a fost identificată Decizia nr. 369/2017, prin care instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Astfel, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusive”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, este neconstituțională. 

În argumentarea sa, Curtea a reținut că „o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunțată de o judecătorie, în prima instanță, nu va putea fi supusă recursului în nicio situație”, iar în ceea ce privește căile extraordinare de atac, acestea trebuie să fie accesibile cetățeanului, iar limitările accesului la acestea trebuie să rezulte în mod explicit nu numai din natura acestora, precum și din motivele pentru care pot fi formulate”. De asemenea, Curtea a mai reținut și faptul că „legiuitorul nu are îndreptățirea constituțională de a bloca, în funcție de valoarea pretenției deduse judecății, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetățenii într-o situație diferită, fără a avea o justificare obiectivă și rezonabilă”.

Din punctul de vedere al procurorului general al PÎCCJ, problematica recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj nu este aptă a fi soluționată printr-o decizie în interesul legii, de vreme ce unificarea jurisprudenței s-a realizat prin decizii de stabilire a competenței pronunțate de Înalta Curte, obligatorii pentru instanțele de trimitere, iar modificările legislative preconizate au preluat această orientare.

De asemenea, procurorul general a considerat că divergența de jurisprudență nu este una profundă și persistentă în timp, că practica s-a unificat ca efect al deciziilor cu caracter obligatoriu prin care, în mod unitar, ÎCCJ a stabilit competența în favoarea curților de apel. Astfel o nouă intervenție prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, cu aceleași efecte obligatorii pe care le au deja hotărârile de stabilire a competenței pronunțate de instanța supremă, ar fi redundant.

Potrivit raportului întocmit în cauză, recursul în interesul legii nu este admisibil, asupra acestei probleme ÎCCJ pronunțându-se deja, prin decizii constante, de-a lungul unei îndelungate perioade de timp, ceea ce a asigurat coerența practicii judiciare, pe care instanțele inferioare o cunosc și pe care trebuie să o respecte, astfel încât scopul urmărit de autorul sesizării – de unificare a practicii – a fost atins.

Totodată, judecătorii-raportori au considerat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din Codul de procedură civilă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, ca urmare a pronunțării D.C.C. nr. 369/2017, revine curților de apel.