Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 13/2020 (M. Of. nr. 1309/30.12.2020): În materia litigiilor privind plata despăgubirilor provenite din accidente de circulație, competența materială procesuală revine secțiilor specializate

În M. Of. nr. 1309 din  30 decembrie 2020 s-a publicat Decizia ÎCCJ  nr. 13/2020 privind un recurs în interesul legii referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie. 

Astfel, Înalta Curte a stabilit că în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât și în litigiile privind acțiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competența materială procesuală revine secțiilor specializate.

Obiectul recursului în interesul legii

Art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

„(1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, în raport cu numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc;

b) cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței;

d) cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare”.

Art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie

„(1) Despăgubirea se stabilește și se plătește în conformitate cu prevederile art. 14, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligației acestuia cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați”.

Examenul jurisprudențial

La nivelul Curții de Apel Brașov – Secția civilă, problema de drept care a generat practica divergentă s-a ivit în cadrul soluționării cauzelor privind conflictul negativ de competență dintre Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Secția I civilă ale Tribunalului Brașov.

În fapt, litigiile care au determinat apariția soluțiilor divergente au ca obiect fie plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forțat sau de pârât, alături de asigurătorul RCA, fie acțiuni în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.

În vederea analizării oportunității promovării unui recurs în interesul legii au fost emise adrese către curțile de apel din țară, pentru a fi comunicată jurisprudența referitoare la această problemă de drept, și s-a constatat existența practicii neunitare atât la nivelul curților de apel, cât și în interiorul acelorași secții, ceea ce justifică aplicarea dispozițiilor art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă.

Astfel, în problema juridică anterior expusă s-au conturat două opinii:

„Într-o primă orientare, s-a apreciat că în acțiunile cu obiectul menționat competența materială procesuală în soluționarea apelului îi revine secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști.

Argumentele care stau la baza acestei opinii sunt următoarele:

– instanța nu a fost învestită în mod expres cu antrenarea răspunderii civile delictuale, aceasta fiind stabilită anterior (de exemplu, printr-un proces-verbal de contravenție), sau nu a fost contestată de părțile contractului de asigurare (de exemplu, în cazul existenței unei constatări amiabile), obiectul cererii constituindu-l strict acordarea de despăgubiri prin antrenarea răspunderii civile contractuale, în temeiul contractului de asigurare; executarea contractului de asigurare se circumscrie activității economice a asigurătorului, ca profesionist;

– raporturile juridice dintre părți au fost stabilite inițial prin contractul de asigurare, care a fost încheiat în cadrul activității economice desfășurate de pârâtă, motiv pentru care acțiunea se circumscrie sferei litigiilor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, în funcție de obiectul sau natura litigiilor. Este vorba tot despre o răspundere contractuală a societății de asigurare în raport cu terțul păgubit, fondată pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 136/1995), respectiv art. 22 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie (Legea nr. 132/2017), întrucât ea izvorăște tot din contractul de asigurare și din lege;

– polița de asigurare a fost încheiată de asigurător în cadrul activității economice care reprezintă obiectul de activitate uzual al societății de asigurare, plata despăgubirii reprezentând astfel chiar o componentă a activității sale, fiind atrase astfel dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011; prin urmare, litigiul izvorăște din activitatea de asigurare de răspundere civilă obligatorie, desfășurată de către asigurător, respectiv din faptele de asigurare pe care acesta este obligat, conform legii, să le săvârșească atunci când intervine riscul asigurat;

– asigurătorul este un profesionist, iar în obiectul activității sale profesionale intră obligația de despăgubire, precum și activitatea de regres și recuperare (art. 50 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 22 din Legea nr. 132/2017).

În sensul acestei opinii au pronunțat hotărâri: Curtea de Apel Brașov; Curtea de Apel Bacău; Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și Secția a VI-a civilă; Tribunalul București – Secțiile a III-a și a IV-a civile; Curtea de Apel Cluj – Secția I civilă; Tribunalul Maramureș – Secția a II-a civilă; Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă și Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Bistrița-Năsăud – Secția a II-a civilă; Curtea de Apel Craiova; Tribunalul Dolj, Tribunalul Gorj – Secția a II-a civilă, Tribunalul Mehedinți – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Curtea de Apel Galați – Secția I civilă; Tribunalul Galați, Tribunalul Brăila – Secția I civilă, Tribunalul Vrancea – Secția I civilă, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor – Secția I civilă, Tribunalul Satu Mare, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Argeș și Tribunalul Specializat Argeș, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Timișoara.

În cea de-a doua opinie, s-a apreciat că secția civilă este cea competentă, iar nu secția specializată în materia litigiilor cu profesioniști, întrucât, independent de cadrul procesual al acțiunii (fie acțiunea persoanei păgubite împotriva asigurătorului, cu sau fără participarea persoanei vinovate, fie acțiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului), cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecății este răspunderea civilă delictuală a persoanei indicate drept responsabilă de producerea accidentului. Faptul că plata sumelor de bani constând în despăgubiri revine asigurătorului în temeiul contractului de asigurare este doar un element subsecvent, grefat în mod obligatoriu pe angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin urmare, deși calitatea procesuală pasivă a societății de asigurare este determinată de existența unui contract de asigurare încheiat cu intervenientul forțat, contract ce este încheiat de asigurător în exercitarea activității sale, în litigiile de acest tip acțiunea este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului, răspunderea asigurătorului fiind o răspundere stabilită legal, și, din această perspectivă, reclamantul este obligat să dovedească întrunirea concomitentă a tuturor condițiilor legale de antrenare a răspunderii civile delictuale în persoana intervenientului forțat.

Rezultă, așadar, că aceste litigii poartă asupra răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită a unei persoane fizice, pârâta societate de asigurare fiind chemată doar să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate, în limitele contractului de asigurare, în baza art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 22 din Legea nr. 132/2017, astfel că acțiunea formulată este o acțiune în daune delictuale.

Prin urmare, nu se poate spune că aceste litigii pot fi catalogate ca fiind «specializate», cu consecința atragerii competenței materiale procesuale a secției specializate a tribunalului și a curții de apel, din moment ce nu este un litigiu fundamentat pe activitatea economică a profesioniștilor, ci pe răspunderea civilă delictuală a unei persoane fizice”.

Jurisprudența Curții Constituționale

În urma verificărilor efectuate s-a constatat că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale care interesează în prezenta cauză.

Puncte de vedere exprimate în cauză

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind în spiritul legii prima orientare jurisprudențială.

„În argumentarea acestei opinii, redând dispozițiile legale incidente, respectiv art. 3 alin. (1) din Codul civil, art. 225 și 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 [ultimul text, în interpretarea dată prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011], a arătat că elementul comun al litigiilor enumerate cu titlu exemplificativ de dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 îl constituie activitatea economică a profesioniștilor, astfel cum este definită în art. 3 alin. (3) din Codul civil.

Problema de drept care a generat practică neunitară are la bază analiza efectelor contractului de asigurare RCA după producerea riscului asigurat.

În astfel de litigii, instanțele nu sunt învestite cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci doar cu cereri în antrenarea răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA. Or, executarea contractului de asigurare se circumscrie activității economice a asigurătorului, ca profesionist, întrucât atât încheierea polițelor de asigurare RCA, cât și plata despăgubirilor pentru riscurile asigurate, precum și activitatea de regres și de recuperare fac parte din obiectul de activitate al profesionistului.

Mai mult, plata despăgubirilor privește exclusiv îndeplinirea condițiilor obiective legale și contractuale de răspundere a asigurătorului, și nu îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Astfel, fundamentul răspunderii civile a asigurătorului RCA îl constituie contractul de asigurare, pe care asigurătorul l-a încheiat cu persoana vinovată de producerea riscului asigurat, acesta fiind încheiat în efectuarea activității economice pe care o desfășoară, în realizarea obiectului de activitate pentru care s-a constituit societatea de asigurare.

În prezent, cererile formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de vehicule împotriva asigurătorului persoanei vinovate au ca temei art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017.

Chemarea în judecată a asigurătorului de răspundere civilă este realizată prin prisma obiectului său de activitate, concretizat prin încheierea poliței de asigurare, care va forma obiectul examinării instanței pentru stabilirea temeiniciei pretențiilor formulate, respectiv pentru stabilirea condițiilor angajării răspunderii contractuale a asigurătorului.

Dezlegările instanței de unificare a practicii cu privire la natura contractuală a răspunderii civile a asigurătorului (Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, Decizia nr. I din 28 martie 2005 și Decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009) infirmă teza răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, indirectă, prin subrogare, a asigurătorului, invocată ca temei pentru considerarea secțiilor civile ca având competența să soluționeze acest gen de litigii.

Între protecția oferită asiguratului și cea oferită terțului lezat, legiuitorul a acordat prioritate intereselor terțului. Acesta va fi indemnizat ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale. Precumpănitoare a fost nevoia de a asigura o protecție specială păgubiților în fața unei potențiale insolvabilități a autorilor accidentelor de autovehicule.

În ceea ce privește raportul dintre răspunderea delictuală și răspunderea contractuală, prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, pe când cea de-a doua este o răspundere cu caracter derogatoriu, special, care atrage implicit și competența unor instanțe specializate, în cazul de față, în litigii cu profesioniști.

În concluzie, având în vedere faptul că asigurătorul este un profesionist în materie de asigurări, că în această calitate a încheiat contractul de asigurare în virtutea căruia și-a asumat obligația de a despăgubi terțul prejudiciat prin producerea de către asigurat a accidentului de circulație, că legea instituie norme de competență în materie de asigurări derogatorii de la normele de competență în materie de răspundere delictuală, procurorul general a apreciat că litigiile de natura celor care au generat problema de drept din prezenta cauză intră în competența de soluționare a instanțelor sau secțiilor specializate în materia litigiilor cu profesioniști”.

Raportul asupra chestiunii de drept

Asupra fondului sesizării, judecătorii-raportori au exprimat două opinii.

Astfel, într-o opinie, în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum și în litigiile privind acțiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competența materială procesuală revine secțiilor specializate.

S-a exprimat și opinia contrară, potrivit căreia, în această situație, competența revine secțiilor civile.