Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 7/2016 (M. Of. nr. 461/22.06.2016): Dispozițiile art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă

24 iun. 2016
3 voturi, medie: 3,67 din 53 voturi, medie: 3,67 din 53 voturi, medie: 3,67 din 53 voturi, medie: 3,67 din 53 voturi, medie: 3,67 din 5 (3 votes, average: 3,67 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 6914
Opinia procurorului general

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii prima opinie exprimată în legătură cu cea dintâi problemă de drept enunțată și cea de-a doua opinie exprimată asupra celei de-a doua probleme de drept pentru următoarele considerente:

– În soluționarea primei probleme de drept, referitoare la stabilirea înțelesului sintagmei „instanța la care își desfășoară activitatea”, se arată că dispozițiile imperative cuprinse în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, edictate de legiuitor în scopul asigurării unor garanții de imparțialitate obiectivă, sunt norme speciale, derogatorii atât de la dreptul comun în materia strămutării, cât și de la normele de competență teritorială, indiferent dacă acestea sunt de ordine publică ori de ordine privată și chiar dacă acestea ar fi cuprinse în Codul de procedură civilă sau în legi speciale.

– În considerarea acestui caracter al normelor consacrate de text, precum și a semnificației juridice date acestora din perspectiva dreptului de acces la justiție, ele nu pot fi supuse decât unei interpretări limitative, întrucât exceptio est strictissimae interpretationis.

La aceeași concluzie se poate ajunge și pe calea interpretării gramaticale a normei. Astfel, se observă că în cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă legiuitorul a întrebuințat pronumele relativ „care”, acesta înlocuind substantivul „instanța” din sintagma „instanța la care își desfășoară activitatea”.

Derivă concluzia că legiuitorul a vizat doar instanța unde își desfășoară efectiv activitatea judecătorul.

În plus, calitățile cerute de text pentru aplicarea sa, acelea de reclamant și judecător, trebuie întrunite cumulativ, potrivit normei, prin raportare la o cerere de competența instanței la care titularul acesteia își desfășoară activitatea.

Forumul Național de Drept Bancar, ediția a II-a

Având în vedere regulile de invocare a excepției de necompetență absolută, precum și semnificațiile cererii de chemare în judecată, rezultă că momentul procesual de referință ales de legiuitor pentru aplicarea normei este acela al învestirii instanței, textul conducând în mod logic și juridic spre o aplicare exclusiv în faza soluționării cauzei în primă instanță, nu și în căile de atac.

Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența Curții Constituționale, care a observat că, deși art. 127 din Codul de procedură civilă apare ca fiind alternativă la instituția strămutării, reclamantul judecător nu ar putea uza de aceste prevederi și nici instanța competentă să îi soluționeze cauza nu ar fi putut invoca nerespectarea acestora, atât timp cât aceste dispoziții procedurale circumscriu obligația reclamantului judecător de a introduce cererea la o instanță de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate doar calității sale de a fi judecător la instanța competentă să îi soluționeze cauza, nu și la o instanță de grad superior.

Prin urmare, sintagma „instanța la care își desfășoară activitatea”, conducând per se către ideea de efectivitate a exercitării atribuțiilor de serviciu de către judecătorul reclamant într-o cerere de chemare în judecată de competența aceleiași instanțe, se raportează la competența de primă instanță a acesteia, derogarea instituită de textul analizat operând doar sub aspecte ce vizează competența teritorială, nu și materială.

În situația în care legiuitorul ar fi dorit ca textul să se aplice în considerarea curții de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea reclamantul judecător, prin luarea în considerare și a posibilității exercitării căilor de atac, ar fi reglementat expres o atare ipoteză.

Referirea la curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care, în mod normal, ar fi fost competentă teritorial să soluționeze cererea poate fi explicată exclusiv din perspectiva realizării unei delimitări teritoriale pe baza căreia se poate stabili instanța învecinată care poate fi sesizată.

Pe lângă acest argument, poate fi adus și cel în care se explică sfera de aplicare a normei din perspectiva subiecților cărora li se adresează.

Referirea la circumscripția curții de apel se cuvine a fi înțeleasă și din perspectiva competenței materiale de primă instanță a curților de apel, astfel cum aceasta este stabilită prin art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă și legi speciale.

Având în vedere aceste aspecte, procurorul general apreciază că în cauză nu sunt întrunite premisele interpretării extensive prin oricare dintre procedeele sale (analogia, lărgirea conceptelor sau inducția).

Față de caracterul special și derogatoriu al normei cuprinse în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum și față de semnificația textului din perspectiva dreptului de acces la justiție, funcționează în plenitudinea sa interpretarea declarativă, legea spunând exact ceea ce a dorit (lex tam dixit quam ut voluit).

Eventualele bănuieli legitime ce ar putea plana asupra imparțialității instanței învestite cu soluționarea unei cereri de chemare în judecată, atunci când această instanță nu este aceea la care reclamantul judecător își desfășoară activitatea, ori a unei cereri de apel sau recurs, când reclamantul își desfășoară activitatea la instanța competentă să o soluționeze, pot fi înlăturate prin mecanismele alternative de garantare a imparțialității subiective – abținere sau recuzare, respectiv strămutare, în condițiile art. 42 pct. 13, art. 43 și art. 140 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În analiza noțiunii de „grefier” raportat la sintagma „instanța la care își desfășoară activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă, procurorul general a arătat că, în privința personalului auxiliar de specialitate, cu referire particulară la grefieri, se observă că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările și completările ulterioare, munca acestora în înfăptuirea actului de justiție constituie un sprijin pentru judecători și procurori, competența acestei categorii de personal și îndeplinirea corectă a sarcinilor care îi revin jucând un rol important în buna desfășurare a activității instanțelor judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea.

Din ansamblul statutului personalului auxiliar de specialitate rezultă cu evidență că legiuitorul a înțeles să plaseze grefierii de la instanțe și parchetele de pe lângă acestea sub un regim juridic unitar, atât în ceea ce privește cariera profesională, cât și drepturile și îndatoririle aferente acestui statut.

Original Black Friday pe UJmag.ro!

Prin urmare, în virtutea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, procurorul general apreciază că textul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă este aplicabil în egală măsură grefierilor de la instanțe și celor de la parchete.

În considerarea statutului juridic unitar al celor două categorii de grefieri analizate, dar mai ales a obligației comune a acestora de a se abține de la orice fapt ce ar putea prejudicia prestigiul justiției, se apreciază că scopul avut în vedere de legiuitor prin edictarea normei cuprinse în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acela de a asigura un mecanism preventiv de garantare a imparțialității obiective a instanței învestite cu soluționarea unei cereri de chemare în judecată în care un grefier poate avea calitatea de reclamant, se verifică în egală măsură atât în privința grefierilor de la instanțe, cât și a celor de la parchetele de pe lângă acestea.

Efectivitatea cerută de art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă se cuvine a fi înțeleasă, în contextul alin. (3) al acestui articol, ca referindu-se la desfășurarea activității în cadrul unei unități de parchet ce funcționează pe lângă instanța arătată în alin. (1), indiferent dacă este vorba de un procuror sau grefier.

Argumentul dat de rațiunea reglementării funcționează cu valențele sale depline, atât în privința grefierilor de la instanța competentă să judece cererea în primă instanță, cât și în privința grefierilor de la parchetul de pe lângă această instanță (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet).

Analogia pe care acest argument ar plasa-o în discuție este doar aparentă și, ca atare, nu poate fi dezavuată, chiar dacă intervine asupra unei norme de procedură specială și derogatorie, de vreme ce utilizarea în raționament a referirilor la identitatea de rațiune a normei este permisă de însuși conținutul normativ al textului analizat care arată că regulile instituite în considerarea judecătorului reclamant se aplică în mod corespunzător procurorilor și grefierilor.

Dimpotrivă, o interpretare restrictivă a normei, cu excluderea din sfera sa de aplicare a grefierilor de la parchete, ar conduce la o fragmentare excesivă a acestei din urmă operațiuni, ceea ce nu corespunde în totalitate scopului urmărit de legiuitor, care, făcând referire generică la grefieri, nu distinge între grefieri ce funcționează în cadrul instanțelor de judecată și cei care își desfășoară activitatea în cadrul parchetelor de pe lângă acestea.

Opinia exprimată de specialiștii consultați

Centrul de procedură civilă din cadrul Facultății de Drept de la Universitatea din București – prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, conf. univ. dr. Traian Cornel Briciu, lect. univ. dr. Mirela Stancu, lect. univ. dr. Claudiu Constantin Dinu, asist. univ. dr. Liviu Gheorghe Zidaru

În ceea ce privește prima chestiune, referitoare la interpretarea sintagmei „instanța la care își desfășoară activitatea”, se apreciază că prima orientare jurisprudențială este cea corectă, urmând ca sintagma în discuție să fie interpretată restrictiv, ca referindu-se la situația în care judecătorul, asistentul judiciar sau grefierul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță (respectiv, în cazul procurorului, în cadrul parchetului de pe lângă această instanță).

Aparent, scopul textului, de a asigura imparțialitatea instanței, ar fi mai bine servit prin promovarea interpretării contrare, potrivit căreia art. 127 din Codul de procedură civilă se aplică și atunci când reclamantul are calitatea de judecător, grefier etc. la instanța superioară celei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența de soluționare a cauzei în primă instanță, iar instanța superioară ar fi competentă să soluționeze calea de atac de reformare prevăzută de lege în cauza concretă ce se judecă (ceea ce ar reclama un examen concret al căilor de atac de reformare admisibile în speță; bunăoară, în cazul unui litigiu de muncă, textul s-ar aplica dacă judecătorul și-ar desfășura activitatea la curtea de apel competentă să judece apelul, decizia din apel fiind definitivă).

Totuși, o atare interpretare contravine redactării restrictive a textului, care s-a îndepărtat de la modelul său francez, întrucât circumstanțiază atât persoanele care intră sub incidența normei, cât și instanța vizată (care nu poate fi decât prima instanță); sub un alt aspect, spre deosebire de reglementarea franceză, nu este posibilă invocarea incidentului procedural direct în apel (a fortiori, nici în recurs).

Totodată, interpretarea extensivă nu poate fi reținută și pentru că nu se poate anticipa exercitarea căii de atac în cauză, fiind posibil ca părțile să achieseze la hotărârea pronunțată ori, pur și simplu, aceasta să rămână definitivă prin neapelare, respectiv nerecurare. În acest caz nu s-ar justifica anticiparea situației ca pricina să ajungă în calea de atac la instanța la care partea este judecător, o asemenea ipoteză fiind o simplă eventualitate (iar dacă aceasta devine realitate, se poate recurge la mecanismul strămutării).

Nu în ultimul rând, dacă s-ar admite ca art. 127 din Codul de procedură civilă să fie invocat doar atunci când pricina ajunge efectiv în calea de atac la instanța la care una dintre părți își desfășoară activitatea, s-ar ajunge la depășirea limitei temporale impuse în mod absolut de art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă – primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe – fără a exista vreun temei juridic pentru aceasta și fără ca actualul Cod de procedură civilă să conțină o reglementare similară celei prevăzute de art. 47 alin. (2) din Codul de procedură civilă francez, în sensul posibilității invocării incidentului și direct în apel.

Cel mai important argument contra unei interpretări extensive este caracterul impracticabil al acesteia, atunci când recursul ar fi de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. În mod evident, art. 127 din Codul de procedură civilă nu a avut în vedere această ipoteză, iar judecarea cauzei (în primă instanță ori în apel) în raza altei curți de apel sau de către o altă curte de apel nu ar oferi niciun remediu util, circumscripția instanței supreme fiind reprezentată de întreaga țară.

Ca atare, nu se poate accepta o soluție contradictorie, potrivit căreia art. 127 din Codul de procedură civilă s-ar aplica doar dacă apelul ori recursul este de competența tribunalului sau a curții de apel, dar nu și dacă recursul ar fi de competența instanței supreme, întrucât o asemenea soluție conține o fractură logică și ar fi inconsecventă.

Nu în ultimul rând, art. 127 din Codul de procedură civilă constituie o normă specială și derogatorie de la dreptul comun al competenței teritoriale și, ca regulă de excepție, nu poate fi interpretată extensiv, prin analogie (a se vedea art. 10 din Codul civil).

Ar urma ca, dacă pricina ajunge în calea de atac pe rolul unui tribunal sau al unei curți de apel la care una dintre părți este judecător, să se solicite, de către partea interesată, bineînțeles numai dacă aceasta apreciază necesar, strămutarea pentru bănuială legitimă, soluție disponibilă și în trecut pentru această ipoteză și care prezintă avantajul unei evaluări de la caz la caz a circumstanțelor cauzei și care ar putea să nu fie de natură să justifice prorogarea competenței (îndeosebi dacă partea este asistent judiciar sau grefier, ori chiar dacă este judecător, dar, spre exemplu, își desfășoară activitatea în cadrul altei secții decât cea sesizată cu soluționarea litigiului).

Cu titlu indicativ, pentru că interpretarea dată incidental de Curtea Constituțională unui text de lege nu are forță obligatorie pentru instanțele judecătorești, s-a menționat că aceeași soluție a fost reținută și în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 558 din 16 octombrie 2014.

În ceea ce privește cea de-a doua chestiune supusă analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv interpretarea noțiunii de „grefier”, în sensul dacă dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă sunt sau nu incidente și în cazul reclamanților ce fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) al parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești, opinia specialiștilor consultați este că, pentru motivele deja expuse și care privesc, în esență, necesitatea ca art. 127 din Codul de procedură civilă, regulă cu caracter de excepție, să fie interpretat în mod strict, iar nu extensiv, este corectă prima orientare jurisprudențială, neputându-se considera afectată nici măcar aparența de imparțialitate a instanței sesizate, atunci când parte în proces este un grefier din cadrul parchetului de pe lângă prima instanță competentă. Ca atare, ar urma ca textul să se aplice doar grefierilor care își desfășoară efectiv activitatea în cadrul primei instanțe sesizate, nu și în cadrul parchetului de pe lângă aceasta.
 

Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 7/2016 (M. Of. nr. 461/22.06.2016): Dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă was last modified: iunie 23rd, 2016 by Redacția ProLege

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter