Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 3/2016 (M. Of. nr. 405/30.05.2016): Art. 87 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

În M. Of. nr. 405 din 30 mai 2016, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 3/2016. Înalta Curte s-a reunit pentru a soluționa recursul în interesul legii în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 62 din Legea nr. 275/2006, actual art. 87 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal în ceea ce privește posibilitatea înființării popririi asupra veniturilor realizate ca urmare a muncii prestate de persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate pentru executarea unor creanțe fiscale, altele decât despăgubirile civile, la care au fost obligate prin hotărârile de condamnare.

Art. 62 („Repartizarea veniturilor”) Legea nr. 275/2006

„(1) Veniturile prevăzute în art. 61 se încasează de către administrația penitenciarului în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate și se repartizează după cum urmează:

a) 30% din venit revin persoanei condamnate, care poate folosi pe durata executării pedepsei 90% din acesta, iar 10% se consemnează pe numele său, urmând să fie încasat, împreună cu dobânda aferentă, în momentul punerii în libertate;

a) 40% din venit revin persoanei condamnate, care poate folosi pe durata executării pedepsei 75% din acesta, iar 25% se consemnează pe numele său, urmând să fie încasat, împreună cu dobânda aferentă, în momentul punerii în libertate;

b) 70% din venit revin Administrației Naționale a Penitenciarelor, constituind venituri proprii care se încasează, se contabilizează și se utilizează potrivit dispozițiilor legale privind finanțele publice.

b) 60% din venit revin Administrației Naționale a Penitenciarelor, constituind venituri proprii care se încasează, se contabilizează și se utilizează potrivit dispozițiilor legale privind finanțele publice;“

c) administrația penitenciarului are obligația de a aduce la cunoștința persoanei private de libertate posibilitatea încheierii unui contract de asigurare privind contribuția la bugetul asigurărilor sociale de stat pentru veniturile realizate din munca prestată, pe perioada executării pedepsei.

(2) În cazul în care persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate a fost obligată la plata de despăgubiri civile, care nu au fost achitate până la data primirii în penitenciar, o cotă de 50% din procentul prevăzut la alin. (1) lit. a) se utilizează pentru repararea prejudiciului cauzat părții civile”.

Art. 87 („Repartizarea veniturilor”) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

„(1) Veniturile prevăzute la art. 86 se încasează de către administrația penitenciarului în care se află persoana condamnată și se repartizează după cum urmează:

a) 40% din venit revine persoanei condamnate, care poate folosi pe durata executării pedepsei privative de libertate 90% din acesta, iar 10% se consemnează pe numele său, la Trezoreria Statului, urmând să fie încasat în momentul punerii în libertate;

b) 60% din venit revine administrației penitenciarului, constituind venituri proprii care se încasează, se contabilizează și se utilizează potrivit dispozițiilor legale privind finanțele publice.

(2) Administrația penitenciarului are obligația de a aduce la cunoștința persoanei condamnate posibilitatea încheierii unui contract de asigurare privind contribuția la bugetul asigurărilor sociale de stat pentru veniturile realizate din munca prestată, pe perioada executării pedepsei privative de libertate. Plata contribuției la bugetul asigurărilor sociale de stat se poate face din cota de 90% prevăzută la alin. (1) lit. a), repartizată pe numele persoanei condamnate.

(3) În cazul în care persoana condamnată a fost obligată la plata de despăgubiri civile, care nu au fost achitate până la data primirii în penitenciar, o cotă de 50% din procentul prevăzut la alin. (1) lit. a) se utilizează pentru repararea prejudiciului cauzat părții civile”.

– Unele instanțe au admis cererile de menținere a popririi formulate de administrațiile financiare și au dispus menținerea popririi, apreciind că poate face obiectul executării silite o cotă procentuală de 1/3 din veniturile realizate de debitor, procent ce se calculează în raport de cota cu 40% din veniturile nete încasate de acesta, legiuitorul înțelegând ca pentru diferența de 60% să stabilească o altă destinație a acestor venituri, direcționându-le terțului poprit.

S-a argumentat de către aceste instanțe că în mod greșit s-a apreciat că sumele restante provenite din cheltuieli de judecată și amenzi, pentru care s-a început executarea silită, nu reprezintă despăgubiri civile pentru a putea fi urmărite, returnând adresa de înființare a popririi.

Prevederile art. 62 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 instituie doar o limită – cea de 50% din veniturile ce îi revin persoanei condamnate, potrivit art. 62 alin. (1) lit. a) din același act normativ -, care ar putea fi utilizată pentru repararea prejudiciului cauzat părții civile, interpretare în sprijinul căreia sunt și dispozițiile art. 63 din aceeași lege.

O altă argumentare a fost aceea că, dacă veniturile persoanei care execută o pedeapsă privativă de libertate nu sunt utilizate pentru repararea unui prejudiciu și nici pentru repararea vreunei pagube cauzate la locul de muncă, nu există temeiuri pentru a nu putea fi utilizate pentru îndeplinirea altor obligații, mai ales că mijloacele de existență (cazare, hrană) sunt asigurate.

– Alte instanțe de judecată au respins cererile formulate de administrațiile finanțelor publice de menținere a popririi asupra sumelor de bani pe care terții popriți – penitenciarele – le datorau debitorilor aflați în executarea unor pedepse privative de libertate, pentru recuperarea debitelor reprezentând cheltuieli judiciare, altele decât despăgubirile civile datorate părților civile.

Aceste instanțe au reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru menținerea popririi, având în vedere dispozițiile art. 61 și 62 din Legea nr. 275/2006, în prezent abrogată, precum și dispozițiile art. 86 și 87 din Legea nr. 254/2013, potrivit cărora veniturile realizate de către persoanele condamnate pentru munca prestată nu constituie venituri salariale. În această situație, aceste venituri nu pot fi urmărite și executate silit. Mai mult, textul art. 452 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură civilă de la 1865 se referă la sumele de bani ce nu pot fi supuse executării silite prin poprire, respectiv cele care au o afectațiune specială. Astfel, Legea nr. 275/2006, la art. 49 alin. (4), se referă la o situație specială, și anume la sumele de bani cuvenite persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate pentru munca prestată, care pot fi folosite pentru exercitarea dreptului de petiționare, a dreptului la corespondență, convorbiri telefonice, examinări medicale, cumpărarea de bunuri, sprijinirea familiei și repararea pagubelor aduse bunurilor puse la dispoziție de penitenciar.

Argumentului că legiuitorul nu limitează expres scopurile în care aceste sume pot fi folosite – care ar deschide posibilitatea popririi lor -, aceste instanțe i-au răspuns prin aceea că legea limitează clar destinațiile acestor sume de bani, deoarece, în caz contrar, ar fi fost folosită sintagma „precum și în alte scopuri” sau, mai precis, s-ar fi menționat expres cazul achitării amenzilor penale sau a cheltuielilor judiciare la care a fost obligat inculpatul către stat.

Prin Decizia nr. 4 din 21 septembrie 1998, pronunțată în Dosarul nr. 2/1998, Curtea Supremă de Justiție, constituită în Secții Unite, a statuat că poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.

Având în vedere dispozițiile art. 1718 din Codul civil de la 1864, potrivit cărora „oricine este obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare”, instanța supremă a reținut că, pentru ca o poprire să producă efecte față de terțul poprit, prin art. 452 din Codul de procedură civilă de la 1865 se cere ca, în momentul înființării popririi, terțul poprit să fie dator față de debitorul creditorului urmăritor. Iar prin sume datorate de terțul poprit trebuie înțelese nu numai sumele exigibile în momentul înființării popririi, ci și acelea care se vor datora, cum sunt sumele care fac obiectul unei datorii existente în momentul înființării popririi, dar care va deveni exigibilă ulterior, precum și sumele făcând obiectul unei datorii ce se va naște după data înființării popririi, dar care provin dintr-un raport juridic existent la acea dată între terțul poprit și creditorul debitorului urmărit.

Caracterul mixt de procedură de urmărire silită și de act de conservare pe care îl are poprirea impune validarea ei și pentru sumele ce se vor datora în viitor.

Această condiționare nu poate opri însă validarea popririi în cazul în care, la un moment dat, debitorul poprit nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, atât timp cât executarea popririi poate să aibă loc pe măsura completării contului cu noi sume de bani

Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 798 din 27 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 13 noiembrie 2007, și nr. 1.226 din 18 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 838 din 12 decembrie 2008, a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, iar prin Decizia nr. 436 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 626 din 18 august 2015, a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 254/2013.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, în cazul executării silite a unei sentințe sau decizii, executarea trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din proces în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, neexecutarea angajând responsabilitatea statului, deoarece actele sau omisiunile administrației nu pot avea drept consecință nici împiedicarea executării, nici, cu atât mai puțin, repunerea în discuție a fondului deciziei.

De aici rezultă că autoritățile potențial responsabile trebuie să ia măsurile adecvate și suficiente pentru a asista creditorul, chiar dacă acesta este statul, în recuperarea efectivă a prejudiciului cauzat, întrucât altfel protejarea drepturilor creditorului ar deveni teoretică sau iluzorie, iar nu concretă și efectivă.