Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 24/2017 (M. Of. nr. 153/19.02.2018): prerogativele reprezentării de către administratorul societăţii pe acţiuni al cărui mandat a expirat

În M. Of. nr. 153 din 19 februarie 2018, a fost publicată Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 24/2017 din 6 noiembrie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 72 și a art. 153ˆ12 din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 1552 din Codul civil de la 1864, respectiv la art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu aplicarea art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990”.

Legea nr. 31/1990

„Art. 54

(…) 

(2) Societatea nu poate invoca față de terți numirile în funcțiile menționate în alineatul precedent sau încetarea acestor funcții, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea”.

„Art. 72

Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege”.

„Art. 153ˆ12 

(1) Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului și ai consiliului de supraveghere, este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăși 4 ani. Ei sunt reeligibili, când prin actul constitutiv nu se dispune altfel.

(2) Durata mandatului primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăși 2 ani.

(3) Pentru ca numirea unui administrator, respectiv a unui membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere, să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod expres.

(4) Persoana numită în una dintre funcțiile prevăzute la alin. (3) trebuie să fie asigurată pentru răspundere profesională”.

Codul civil de la 1864

„Art. 1.552

Mandatul se stinge:

1. Prin revocatiunea mandatarului;
2. Prin renuntiarea mandatarului la mandatu;
3. Prin mortea, interdictiunea, nesolvabilitatea si falimentulu ori a mandantelui, ori a mandatarului”.

Codul civil

„Art. 2.030 („Modurile de încetare”)

Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri:

a) revocarea sa de către mandant;
b) renunțarea mandatarului;
c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.

Cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activități cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfășurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunțare al părților ori al moștenitorilor acestora”.

VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Analizând recursurile în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum și problema de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

12. Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că cerința legală este îndeplinită în ce îi privește pe titularii sesizării, ambii fiind legitimați procesual activ să declanșeze prezentul mecanism de unificare.

13. Sunt îndeplinite și condițiile de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, întrucât memoriilor de recurs în interesul legii le-au fost atașate hotărâri judecătorești definitive, din care rezultă că jurisprudența are un caracter neunitar.

14. Asupra fondului se constată că, potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, „obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute de această lege”.

Așadar, raporturile dintre administrator și societate sunt raporturi de mandat. Cum larg împărtășită în doctrină este dubla natură juridică a raporturilor dintre societate și administrator, mandatul administratorului nu este unul exclusiv contractual, întrucât interesul de ordine publică al reglementării juridice a societăților impune ca unele obligații să fie stabilite prin lege.

15. Potrivit art. 8 lit. g1) din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv al societății pe acțiuni va cuprinde puterile conferite administratorilor și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.

16. Așadar, prin voința asociaților, mandatul administratorului poate fi limitat la gestiunea internă a societății sau poate să cuprindă și puterea de reprezentare, caz în care administratorul este împuternicit să angajeze societatea în raporturile cu terții, inclusiv să o reprezinte în justiție. Această distincție are la bază principiul potrivit căruia reprezentarea nu este de esența mandatului, ci de natura sa.

17. Prin urmare, puterea de a administra societatea este distinctă de puterea de a o reprezenta.

18. Prezentarea acestei distincții este utilă, pentru că în raporturile cu terții doar puterea de reprezentare este cea care comportă o dezbatere, atributul gestiunii manifestându-se, în schimb, în raporturile dintre administrator (mandatar) și societate (mandant).

19. Administratorul cu puteri de reprezentare este purtătorul voinței sociale, de vreme ce, prin intermediul său, societatea se manifestă în planul relațiilor juridice ca subiect de drept.

În acest sens, art. 209 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

Sub imperiul Codului civil de la 1864, dispoziții similare erau cuprinse în art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice.

20. Raporturile de mandat care guvernează relația dintre administrator și societate diferă de regulile mandatului de drept comun – tocmai în considerarea dublei naturi juridice, contractuală și legală -, Legea nr. 31/1990 impunând o reglementare mai amănunțită a acestui tip de mandat, în scopul securizării raporturilor juridice și al protecției terților.

21. Nevoia de securitate a raporturilor juridice impune recunoașterea de efecte juridice actelor încheiate de o persoană care, chiar învestită în funcție cu încălcarea legii, a fost receptată – ca efect al publicității – ca reprezentant al societății. Astfel, conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „după efectuarea formalităților de publicitate în legătură cu persoanele care, ca organe ale societății, sunt autorizate să o reprezinte, societatea nu poate opune terților nicio neregularitate la numirea acestora, cu excepția cazului în care societatea face dovada că terții aveau cunoștință de această neregularitate”.

22. Pe de altă parte, principiul protecției terților a fost consacrat prin Prima Directivă a Consiliului din 9 martie 1968 de coordonare, în vederea echivalării garanțiilor impuse societăților în statele membre; conform art. 2 alin. (1) lit. d) din aceasta, statele membre adoptă măsurile necesare pentru ca publicitatea obligatorie privind societățile să vizeze, între altele, numirea, încetarea funcției, precum și identitatea persoanelor care, în calitate de organ constituit în temeiul legii sau chiar membri ai unui astfel de organ, au competența de a angaja societatea față de terți și a o reprezenta în justiție.

23. Angajarea societății în raporturile cu terții se subordonează ideii de ocrotire a terților de bună-credință, reflectată în legislația internă în dispozițiile art. 54 și 55 din Legea nr. 31/1990.

24. Potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, „societatea nu poate invoca față de terți numirile în funcțiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcții, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea”.

25. Pe de altă parte, în conformitate cu art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „în raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii”.

26. Alineatul (2) al articolului 55 din aceeași lege prevede că sunt inopozabile terților, chiar dacă au fost publicate, clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăților prevăzute în alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe.

27. Înalta Curte de Casație și Justiție a fost chemată să dezlege, în interesul legii, măsura în care dispozițiile citate anterior fac sau nu inoperabile, în raporturile cu terții, prelungirile în funcția de administrator realizate peste limita mandatului anterior, în lipsa unei acceptări exprese și în lipsa îndeplinirii formelor de publicitate.

28. Încetarea funcției de administrator are loc prin încetarea contractului de mandat.

29. În sistemul Codului civil de la 1864, art. 1552 stabilea o serie de cazuri în care mandatul urma a se stinge: prin revocarea mandatarului, prin renunțarea mandatarului la mandat, respectiv prin moartea, interdicția, insolvabilitatea și falimentul mandantului sau al mandatarului.

30. Cu toate că unele instanțe naționale au considerat că acestea erau singurele situații în care opera stingerea mandatului, trebuie evidențiată natura ipotezelor indicate în textul art. 1552 din Codul civil de la 1864, aceea de cazuri specifice în care mandatul înceta, așa încât ele urmau să se adauge celor generale sau celor speciale, dacă existau [a se vedea, pentru un exemplu în acest sens, art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990].

31. În acord cu această opinie, de altfel constant recunoscută și în doctrină, art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil prevede expres faptul că „Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri:

a) revocarea sa de către mandant;

b) renunțarea mandatarului;

c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului”.

32. Așadar, atât potrivit actualei reglementări civile, cât și celei anterioare, împlinirea termenului (expirarea sa) constituie un caz de încetare a mandatului, deoarece ea reprezintă o cauză generală de încetare a obligațiilor contractuale.

33. În materia societăților pe acțiuni, Legea nr. 31/1990 a instituit regimul duratei mandatului administratorului, prevăzând în art. 15312 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990 că aceasta este stabilită prin actul constitutiv, fără să poată depăși 4 ani, cu excepția mandatului primilor membri ai consiliului de administrație, care nu poate depăși 2 ani.

34. Dispozițiile art. 15312 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 prevăd că administratorii sunt reeligibili când prin actul constitutiv nu se dispune altfel, iar cele ale alin. (3) al aceluiași articol impun, pentru ca numirea unui administrator să fie valabilă din punct de vedere juridic, ca persoana numită să o accepte în mod expres.

35. Recursul în interesul legii de față este plasat pe premisa expirării duratei mandatului administratorilor unei societăți pe acțiuni.

36. Fiind irelevantă, în acest context, prezentarea sistemului unitar și a celui dualist de administrare, care nu au un regim juridic diferit sub aspectul supus dezlegării Înaltei Curți de Casație și Justiție, divergența în jurisprudență a pornit de la acceptarea de către unele dintre instanțele naționale a tezei mandatului tacit al unor asemenea administratori, care ar continua să își exercite funcțiile încredințate peste împlinirea termenului, respectiv de la respingerea de către alte instanțe a unei atari posibilități.

37. Acceptarea expresă a numirii – prelungirea mandatului presupunând, în esență, tot o numire -, implică o exteriorizare a acordului de voință.

38. De aceea, ea este incompatibilă cu o manifestare tacită, chiar și neechivocă.

39. Recunoscând, așadar, că după expirarea duratei, mandatul a încetat, atât timp cât lipsesc atât actul de numire a unui administrator, cât și acceptarea expresă din partea acestuia, unele instanțe au considerat că de la această regulă se instituie, înart. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, o excepție, potrivit căreia „cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activități cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfășurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunțare al părților ori al moștenitorilor acestora”, fiind asimilată sintagma „activități cu caracter de continuitate” celor desfășurate de societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, în cadrul cărora administratorii ar încheia „acte succesive”.

40. În acest context a fost adusă în discuție o chestiune de redactare a textului art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, arătându-se că acesta apare plasat în versiunea tipărită în ediția oficială din 2011 a Ministerului Justiției ca făcând parte din cuprinsul textului aferent lit. c) a unicului alineat al articolului respectiv, în timp ce în versiunea electronică textul apare ca alineat distinct al aceluiași articol.

41. Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că intenția legiuitorului este clară în a plasa textul respectiv exclusiv în sfera de aplicare a situațiilor enumerate la lit. c), iar nu într-un alineat distinct, deoarece, pe de o parte, el conține sintagma „cu respectarea dreptului de revocare sau renunțare al părților ori al moștenitorilor acestora”, care ar fi expresia unui nonsens juridic, în măsura în care interpretarea ar permite ca situația de excepție să vizeze și cazurile de la lit. a) și b).

42. Pe de altă parte, faptul că textul în discuție nu se constituie într-un alineat distinct rezultă din dispozițiile art. 48 alin. (1) și (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora „în cazul în care din dispoziția normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor și o coerență a reglementării”, respectiv „în actele normative cu o anumită întindere, dacă un articol are două sau mai multe alineate, acestea se numerotează la începutul fiecăruia cu cifre arabe cuprinse în paranteză. Pentru claritatea, concizia și caracterul unitar al textului unui articol se recomandă ca acesta să nu fie format dintr-un număr prea mare de alineate”.

Or, legiuitorul nu a marcat textul art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil prin utilizarea cifrelor arabe în paranteză, în acord cu prevederile art. 48 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, așa cum a procedat în privința celorlalte articole care conțin mai multe alineate, ceea ce reprezintă un argument în plus, de tehnică legislativă, în sprijinul ideii că situația de excepție vizează doar lit. c) a art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

43. De aceea, în raporturile dintre mandatar și mandant, după expirarea duratei, mandatul a încetat, atât timp cât lipsesc atât actul de numire a unui administrator, cât și acceptarea expresă din partea acestuia.

44. În asemenea situație, a lipsei unui mandat, similar celei în care limitele sale sunt depășite, mandantul are dreptul de a ratifica actele făcute de către mandatar, potrivit art. 1.311 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

45. În schimb, în ceea ce privește puterea de reprezentare, aceasta se manifestă în raporturile societății cu terții, în care prevalează principiul ocrotirii terților de bună-credință.

46. Stabilirea măsurii în care un terț este sau nu de bună- credință – și, astfel, poate fi ocrotit sau nu – este atributul exclusiv al instanțelor de judecată, care vor aprecia în funcție de particularitățile fiecărei situații.

47. În această ordine de idei, se cuvin reiterate dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora „societatea nu poate invoca față de terți numirile în funcțiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcții (s.n.), dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea”.

48. În raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă ele depășesc limitele puterilor prevăzute de lege. În condițiile lipsei unui mandat ori atunci când limitele acestuia sunt depășite, terții de bună-credință sunt ocrotiți, devenind aplicabilă teoria mandatului aparent, astfel că, deși mandatul a încetat (prin expirarea termenului), lipsa publicității poate avea ca efect neluarea în seamă a încetării sale de către terți, împrejurare de natură a face ca toate actele încheiate de administrator să fie considerate valabile din punct de vedere juridic și să angajeze societatea.

49. În sensul aceleiași concluzii vin și dispozițiile art. 1.309 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, care, ca regulă, prevăd că între reprezentat și terț nu produce efecte contractul încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite.

50. Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „dacă, însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta”.

51. Aplicate situațiilor relevate de hotărârile judecătorești anexate memoriilor de recurs în interesul legii, dispozițiile citate anterior sunt pe deplin incidente, căci mandantul (societatea), prin comportamentul său – constând în omisiunea, ulterior încetării mandatului, de a numi un nou administrator sau de a reînvesti în funcție pe cel anterior, în condițiile de validitate cerute de lege și de publicitate, necesare pentru a fi opuse terților – îl determină pe terț să creadă în mod rezonabil – în lipsa publicării încetării funcției de administrare, în condițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 – că mandatarul (administratorul) are puterea de a-l reprezenta.