Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 19/2017 (M. Of. nr. 953/04.12.2017): obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii în procesul penal – nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie

În M. Of. nr. 953 din 4 decembrie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 19/2017 din 16 octombrie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „în practica judiciară de la Curtea de Apel Brașov nu există un punct de vedere unitar cu privire la caracterul obligatoriu sau facultativ al dispunerii măsurilor asigurătorii de către instanță, în cursul judecății, în cauzele penale pentru care legislația în vigoare prevede o astfel de obligație, respectiv dacă oportunitatea luării unei astfel de măsuri este lăsată la latitudinea instanței, atunci când din verificările efectuate rezultă că inculpatul nu are niciun bun în patrimoniu”.

Obiectul dezlegării chestiunii de drept îl constituie dispozițiile referitoare la măsurile asigurătorii în procesul penal.

1. Problema de drept care a generat practica neunitară

1.1. Problema de drept

Prin Sesizarea nr. 357 din data de 28 iunie 2017, formulată de către Curtea de Apel Brașov, ce formează obiectul Dosarului nr. 1902/1/2017, s-a arătat că în practica judiciară de la Curtea de Apel Brașov nu există un punct de vedere unitar cu privire la caracterul obligatoriu sau facultativ al dispunerii măsurilor asigurătorii de către instanță, în cursul judecății, în cauzele penale pentru care legislația în vigoare prevede o astfel de obligație (spre exemplu, în situația în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, în situația infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 241/2005, raportat la art. 11 din aceeași lege, art. 32-33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 656/2002, și art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 78/2000), respectiv dacă oportunitatea luării unei astfel de măsuri este lăsată la latitudinea instanței, atunci când din verificările efectuate rezultă că inculpatul nu are niciun bun în patrimoniu.

În acest sens s-a arătat că instanțele judecătorești fie au apreciat că pentru instituirea măsurii asigurătorii, chiar și în situația în care legea obligă la luarea unei astfel de măsuri, este necesar să existe bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se poată aplica măsura asigurătorie, fie au apreciat că măsura asigurătorie se poate dispune asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului, în mod generic, chiar dacă acestea nu au fost identificate.

5. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul- raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

5.1. Dispoziții legale aplicabile

5.1.1. Constituția României

„Art. 53 („Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți”)

(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”.

5.1.2. Codul de procedură penală

„Cap. II („Acțiunea civilă”)

Art. 19 („Obiectul și exercitarea acțiunii civile”)

(…)

(2) Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente.

(…)

(5) Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile”.

„Cap. III („Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii”)

Art. 249 („Condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii”)

(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora.

(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, și la cererea părții civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi și părții civile.

(7) Măsurile asigurătorii luate în condițiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

(8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege.

Art. 250 („Contestarea măsurilor asigurătorii”)

„(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.

(2) Contestația nu este suspensivă de executare.

(3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.

(4) Soluționarea contestației se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.

(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluționarea contestației.

(5ˆ1) Dacă, până la soluționarea contestației formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanța prin rechizitoriu, contestația se înaintează, spre competentă soluționare, judecătorului de cameră preliminară. Dispozițiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.

(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație la acest judecător ori la această instanță, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.

(7) Contestația nu suspendă executarea și se soluționează, în ședință publică, prin încheiere motivată, cu citarea părților, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.

(8) După rămânerea definitivă a hotărârii se poate face contestație potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.

(9) Întocmirea minutei este obligatorie.

Art. 250ˆ1 („Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății”)

(1) Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată sau instanța de apel care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, respectiv instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(2) Contestația împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a luat o măsură asigurătorie se soluționează de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară, iar contestația împotriva încheierii prin care Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în primă instanță sau în apel, a luat o măsură asigurătorie se soluționează de Completul de 5 judecători.

(3) Contestația formulată potrivit alin. (1) nu este suspensivă de executare. Contestația se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare, în ședință publică, cu participarea procurorului și cu citarea inculpatului și a părților interesate care au formulat-o. Prevederile art. 4251 și următoarele se aplică în mod corespunzător.

Art. 251 („Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii”)

Ordonanța sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală, precum și de către organele competente potrivit legii, din dispoziția organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată, după caz.

Art. 252 („Procedura sechestrului”)

(1) Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice și să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experți.

(2) Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre prețioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă și de muzeu, colecțiile de valoare, precum și sumele de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.

(3) Bunurile perisabile se predau autorităților competente, potrivit profilului de activitate, care sunt obligate să le primească și să le valorifice de îndată.

(4) Metalele sau pietrele prețioase ori obiectele confecționate cu acestea și mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituție bancară.

(5) Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu și colecțiile de valoare se predau spre păstrare instituțiilor de specialitate.

(6) Obiectele prevăzute la alin. (4) și (5) se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară sau judecății, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunțarea în cauză a unei soluții definitive.

(7) Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului.

(8) Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. (3), precum și sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) se depun în contul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.

(9) Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode.

(…)”.

 5.1.3. Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale

„Art. 11

În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie”.

5.1.4. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție

„Art. 20

În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie”.

5.1.5. Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului

„Art. 32

În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie”.

5.1.6. Codul de procedură civilă

„Art. 2 („Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă”)

(1) Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă.

(2) De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare. (…)”.

„Titlul IV („Măsuri asigurătorii și provizorii”)

Cap. I („Sechestrul asigurător”)

Secțiunea 1 („Dispoziții generale”)

Art. 953 („Condiții de înființare”)

(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanță este constatată în scris și este exigibilă, poate solicita înființarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului, dacă dovedește că a intentat cerere de chemare în judecată. (…)

Art. 954 („Procedura de soluționare”)

(1) (…) Creditorul nu este dator să individualizeze bunurile asupra cărora solicită să se înființeze sechestrul”.

5.2. Jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului

În cauză sunt incidente drepturile protejate de art. 1 paragrafele (1) și (2) din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:

„(1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

(2) Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor”.

Totodată, prezintă relevanță în cauză textul art. 6 parag. (2) din convenția menționată: „Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”.

Din studiul jurisprudenței Curții Constituționale a României rezultă că, sub aspectul concret al problemei de practică neunitară identificate, nu au fost pronunțate decizii relevante.

În legătură cu textele convenționale anterior menționate se reține însă că prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în M. Of. nr. 387 din 3 iunie 2015, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală și a arătat (paragraful 17) că prin Decizia din 18 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instituirea unui sechestru asigurător „nu reprezintă o judecată asupra unei acuzații în materie penală, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanță ale unor terți, cât și confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate”.

În același sens, în paragraful 19 al deciziei anterior menționate, instanța de contencios constituțional a reținut că „măsurile asigurătorii sunt o consecință a săvârșirii unei fapte penale și constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă și cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii”.

Se mai reține, deopotrivă, că prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, arătând că: „sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv” (parag. 16).

Instanța de contencios constituțional a reiterat concluzia anterior menționată și în cadrul Deciziei nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 168 din 4 martie 2016, arătând că luarea măsurilor asigurătorii nu are semnificația stabilirii vinovăției celor ce săvârșesc fapte penale, înainte ca vinovăția acestora să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă (paragraful 24); totodată, a constatat că „ingerința generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor imobile și mobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept” (paragraful 30).

Nu în ultimul rând, faptul că luarea unei măsuri asigurătorii nu echivalează cu formularea unei acuzații penale – în sensul în care această noțiune a fost definită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia din 23 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Kamburov II împotriva Bulgariei (paragraful 22), ca „noțiune autonomă a Convenției”, independent de conotația pe care o are în sistemele naționale de drept ale statelor contractante – a fost menționat de instanța europeană și în Cauza Arcuri contra Italiei, arătându-se că astfel de proceduri, prin care nu se urmărește stabilirea unui grad de vinovăție raportat la o infracțiune săvârșită, au o natură preventivă, neputând constitui o acuzație în materie penală.

[…]

6. Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, examinând problema de drept, constată că aceasta se referă la identificarea unui punct de vedere neunitar cu privire la caracterul obligatoriu sau facultativ al luării măsurilor asigurătorii de către instanță în cursul judecății, când din verificările efectuate rezultă că inculpatul nu are niciun bun în patrimoniu, în cauzele penale pentru care legislația în vigoare prevede o astfel de obligație, cum sunt: cauzele în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitatea de exercițiu restrânsă, cauzele ce au ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările ulterioare, prin raportare la art. 11 din aceeași lege, infracțiunile de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism, potrivit art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată în M. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările și completările ulterioare, precum și în cauzele care au ca obiect infracțiuni de corupție și asimilate infracțiunilor de corupție, prevăzute în capitolul III din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000, astfel cum dispune art. 20 din actul normativ menționat.

Fiind vorba despre o situație obiectivă (lipsa bunurilor din patrimoniul suspectului sau inculpatului) ce poate fi întâlnită relativ frecvent în practică, modul de soluționare a chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este de interes și pentru situațiile în care luarea măsurilor asigurătorii este facultativă, fiind lăsată la aprecierea instanței de judecată, precum și pentru ipotezele prevăzute de lege în care asemenea măsuri asigurătorii se dispun asupra bunurilor altor persoane și ale persoanei responsabile civilmente.

Instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție susține că luarea măsurii asigurătorii depinde de existența unor bunuri în patrimoniul persoanei vizate de sechestru. Dacă ar fi acceptat acest punct de vedere, ar trebui să se înțeleagă că punerea în executare a măsurii sechestrului trebuie analizată ca o situație premisă a luării măsurii sechestrului, și nu ca o consecință a dispunerii măsurii.

Nicio dispoziție din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susține necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru, art. 954 din Codul de procedură civilă, vorbește explicit despre lipsa obligației de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înființeze sechestrul. Soluția se impune în toate situațiile, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, fiind susținută și de doctrina din materia procesual civilă: „În ce privește forma cererii, art. 954 alin. (1) teza a doua NCPC prevede că nu există obligativitatea individualizării în cererea de sechestru a bunurilor asupra cărora se solicită înființarea măsurii asigurătorii. Această soluție se justifică prin aceea că, la momentul solicitării înființării sechestrului, creditorul nu poate fi obligat să cunoască în detaliu bunurile pe care le are debitorul său, această operațiune fiind mai apropiată de momentul executării măsurii. Instituirea sechestrului este o măsură de urgență concepută a veni într-un moment de mare tensiune pentru creditor, care este confruntat cu pericolul creării sau sporirii stării de insolvabilitate a debitorului, iar orice investigații suplimentare cu privire la identificarea bunurilor susceptibile de punere sub sechestru ar fi de natură să îndepărteze șansele acestuia de a obține o protecție provizorie într-un timp util.
Determinarea bunurilor ce vor fi puse sub sechestru revine executorului judecătoresc, în faza de executare a măsurii asigurătorii. Tot în această fază procesuală se vor discuta și eventualele contestații ale debitorului cu privire la caracterul sesizabil/insesizabil al unor bunuri sechestrate, la compatibilitatea bunurilor puse sub sechestru cu mărimea creanței reclamate de către creditor etc.” (Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. II – Art. 527-1134. Coordonatori Viorel Mihai Ciobanu. Marian Nicolae – p. 1.270).

Modificarea procedurii de luare a măsurii sechestrului asigurător și introducerea unei condiții suplimentare (ca bunurile să existe și să fie indicate de cel care solicită luarea măsurii) nu sunt susținute nici de necesitatea corelării Codului de procedură penală cu Constituția României (art. 53 din Constituția României, republicată) și nici de regulile procesului echitabil. Regimul executării măsurii sechestrului, de exemplu, existența unor categorii de bunuri asupra cărora măsura nu poate fi dispusă, ca și proporționalitatea măsurii cu scopul urmărit sunt condiții pe care judecătorul le examinează indiferent dacă procedura sechestrului este prevăzută expres de lege sau este lăsată la latitudinea judecătorului sau procurorului.

Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.
Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății). Acest punct de vedere este exprimat în practica Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Încheierea nr. 195 din data de 8 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 988/1/2016, și, respectiv, Încheierea nr. 394 din data de 11 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.757/1/2016), apreciindu-se că atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracțiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părții civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.

În cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în principal garantarea executării unor eventuale creanțe ce vor fi recunoscute în favoarea unor terți lezați prin acțiunea ce face obiectul judecății ori pentru a se garanta executarea unei eventuale sancțiuni constând în confiscarea unor bunuri. Totuși, „(…) atât stabilirea unor drepturi de creanță ale unor terți, cât și confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzații în materie penală, în sensul art. 6 din Convenție. Tot astfel, această procedură nu atinge nici problema de fond a unor drepturi și obligații cu caracter civil, care fac obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de art. 6 [din Convenție], care nu este aplicabil în speță (CEDO. Secția a V-a, Decizia Dogmoch c. Germaniei, 8 septembrie 2006. 26.315/03, disponibilă pe www. legalis.ro)” [Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. II – Art. 527-1134. Coordonatori Viorel Mihai Ciobanu. Marian Nicolae (p. 1.253)]

În aceste condiții, un prim aspect de interes pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării este situația în care, la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, în patrimoniul persoanei vizate de măsuri (suspect, inculpat, alte persoane sau persoana responsabilă civilmente) nu există bunuri, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii fiind chemat să stabilească dacă o atare inexistență constituie sau nu un impediment în dispunerea de măsuri asigurătorii.

Analizând prevederile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, în raport cu celelalte dispoziții ce reglementează măsurile asigurătorii, se constată că textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare și nici nu limitează obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au fost instituite.
Cum scopul instituirii acestor măsuri, menționat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, este unul de interes social general, rezultă că unde textul de lege nu distinge, nici instanțele nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus), fiind pe deplin justificată includerea atât a bunurilor prezente, cât și a bunurilor viitoare (care fie nu există încă, fie există, însă în patrimoniul unor terți) sub imperiul măsurilor asigurătorii instituite.

Deși se poate considera că textul art. 254 din Codul de procedură penală se referă, în mod expres, la posibilitatea instituirii popririi asigurătorii asupra unor bunuri viitoare, în realitate, acest text tratează situația unor bunuri prezente, constând în creanțe ale persoanei vizate de poprire. Chiar și așa, nimic nu împiedică instituirea de măsuri asigurătorii în ipoteza inexistenței sau lipsei bunurilor din patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura, întrucât, între momentul instituirii și cel al punerii în executare, acest patrimoniu poate suferi transformări, prin includerea unor bunuri viitoare, mobile sau imobile, pentru care legea procesual penală nu conține vreo dispoziție de exceptare de la luarea și, respectiv, executarea măsurilor asigurătorii, câtă vreme este asigurat scopul prevăzut de dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală.

De altfel, o eventuală excludere a bunurilor viitoare de la instituirea sau executarea măsurilor asigurătorii contravine însuși scopului instituirii unor asemenea măsuri, astfel cum este prevăzut de lege. În realitate, existența sau inexistența bunurilor în patrimoniul suspectului, inculpatului, altor persoane sau persoanei responsabile civilmente nu interesează faza instituirii măsurilor asigurătorii, ci privește faza procesuală următoare, aceea a executării dispozițiilor instanței privind luarea unor asemenea măsuri, aspect care rezultă din prevederile art. 250-254 din Codul de procedură penală.

Concret, din analiza dispozițiilor art. 249, 251 și 252 din Codul de procedură penală rezultă că dispoziția de luare a măsurii asigurătorii este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată și reprezintă o fază procesuală distinctă de aducerea sa la îndeplinire.

Acest lucru rezultă din interpretarea art. 253, 254 și 255 din Codul de procedură penală, potrivit cărora identificarea și evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziția organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată, după caz. Astfel, există o atribuție stabilită în sarcina executorilor judecătorești prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanța judecătorească, text în acord cu dispozițiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, care prevede, între altele, că măsurile asigurătorii dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente „se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător”.

În același context al celor două faze procesuale, luarea măsurii și punerea în executare a măsurii, se reține că, prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, textul art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală a fost declarat parțial neconstituțional, deoarece nu prevedea posibilitatea contestării luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, considerându-se că lipsa unei căi de atac separate îndreptate împotriva însuși fondului dispunerii măsurii contravine drepturilor consacrate de art. 21 alin. (1) și (3), art. 44 și art. 129 din Constituția României, republicată. În acest sens, prin O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost introdusă posibilitatea formulării căilor de atac împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, prin adăugarea în Codul de procedură penală a unui nou articol, art. 250ˆ1, și modificarea atât a textului art. 250 [prin introducerea alin. (5ˆ1) ], cât și pe cel al art. 251 din actul normativ arătat.

Totodată, se observă că art. 250 alin. (8) din Codul de procedură penală menționează expres că o eventuală contestație formulată după rămânerea definitivă a hotărârii de instituire a unei măsuri asigurătorii mai poate privi doar maniera de aducere la îndeplinire a măsurii, mai exact, executarea măsurii, legea care guvernează o atare contestație la executare fiind legea civilă.
Sub un al doilea aspect, referitor la opinia exprimată de prima orientare jurisprudențială privind necesitatea întreprinderii unor verificări prealabile ale existenței bunurilor care ar putea face obiectul măsurilor asigurătorii dispuse, se constată că dispozițiile care reglementează condițiile generale privind măsurile asigurătorii în procesul penal, cuprinse în titlul V cap. III din Codul de procedură penală, nu includ necesitatea indicării prealabile a bunurilor aparținând persoanei împotriva căreia se solicită luarea măsurii, după cum nu se prevede nici obligația instanței de judecată sau organului de urmărire penală ca, prealabil dispunerii măsurii, să procedeze la identificarea in concreto a bunurilor asupra cărora se va institui măsura asigurătorie. Nici nu s-ar putea impune asemenea condiții, câtă vreme, în raport cu scopul pentru care sunt instituite măsurile asigurătorii, precizat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea reprezintă proceduri temporare, care trebuie să aibă în vedere caracterul dinamic al patrimoniului pe care îl vizează.

Prin urmare, în lipsa unui text de lege care să prevadă o atare condiție suplimentară în sarcina organului judiciar, nu se poate susține necesitatea realizării de verificări prealabile la momentul instituirii măsurii asigurătorii, în scopul determinării existenței și identificării bunurilor din patrimoniul persoanei vizate de măsura respectivă, deoarece s-ar adăuga în mod nepermis la lege, aspect ce contravine principiului legalității procesului penal.

Această concluzie derivă din economia textelor de lege aplicabile și, în lipsa oricăror prevederi contrare, este valabilă atât în situația în care aplicarea măsurilor este facultativă, legea lăsând instituirea lor la aprecierea organului competent, cât și în situația ce face obiectul prezentei sesizări, ce are în vedere ipoteza în care legea impune luarea măsurilor asigurătorii.

Mai mult, din analiza textelor de lege incidente rezultă că, în cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu dispozițiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală, instituirea de măsuri asigurătorii este obligatorie, instanța de judecată sau organul de urmărire penală este ținut să le dispună, chiar și în situația în care se învederează că persoana cu privire la care se pune în discuție luarea măsurii nu are, la data instituirii măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiția existenței bunurilor în patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este prevăzută de lege și orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.

Cum sesizarea urmărește o dezlegare a problemei de drept analizate, care să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către completul învestit cu soluționarea recursului în interesul legii, soluția legală nu poate fi decât cea a aplicării întocmai, fără adăugări, a textelor de lege incidente, anterior menționate, care stabilesc, neechivoc, că măsura trebuie instituită în mod obligatoriu, în prezența circumstanțelor speciale impuse de art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală și de legile speciale (infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, cele prevăzute de art. 32 din Legea nr. 656/2002 și de art. 20 din Legea nr. 78/2000).

În considerarea celor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii declarat de Curtea de Apel Brașov și va stabili că atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înființează măsura asigurătorie.