Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 3/2017 (M. Of. nr. 259/13.04.2017): Art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri

În M. Of. nr. 259 din 13 aprilie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 3/2017 din 6 martie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „atunci când o persoană comite, în aceeași împrejurare, una sau mai multe acțiuni care pot constitui elementul material conform enumerării din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, având ca obiect material mai multe categorii de droguri, prevăzute în tabele diferite (de risc și de mare risc), ne aflăm în prezența unui concurs de infracțiuni prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (2) din aceeași lege cu aplicarea art. 38 din Codul penal sau a unei unități legale de infracțiuni sub forma infracțiunii continuate, prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, ori a infracțiunii complexe prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (2) din Codul penal”.

Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri

„Art. 2

(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi”.

I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, prin Încheierea din data de 17 noiembrie 2016 dată în Dosarul nr. 10.693/3/2016 (2.079/2016), a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „atunci când o persoană comite, în aceeași împrejurare, una sau mai multe acțiuni care pot constitui elementul material conform enumerării din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, având ca obiect material mai multe categorii de droguri, prevăzute în tabele diferite (de risc și de mare risc), ne aflăm în prezența unui concurs de infracțiuni prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (2) din aceeași lege cu aplicarea art. 38 din Codul penal sau a unei unități legale de infracțiuni sub forma infracțiunii continuate, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, ori a infracțiunii complexe prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (2) din Codul penal”.

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ce se solicită, reține următoarele:

A. Legiuitorul, reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanțe, inclusiv a curții de apel, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanță pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute de articolul anterior menționat, soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

În speță este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în ultimul grad de jurisdicție, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, fiind învestită în Dosarul nr. 10.693/3/2016 (2.079/2016) cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul F.A. împotriva Sentinței penale nr. 1.190 din 11 mai 2016 a Tribunalului București – Secția I penală.

Totodată, problema de drept cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs (Adresa nr. 2.400/C/2.868/III-5/2016 din 13 ianuarie 2017 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție).

În ceea ce privește legătura dintre chestiunea de drept sesizată și soluționarea pe fond a apelului formulat de inculpatul F.A., este de menționat că prin Rechizitoriul nr. 2.126D/P/2014 din 18 martie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DIICOT – Serviciul Teritorial București, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea a trei infracțiuni de trafic de droguri de risc prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a unei infracțiuni de trafic de droguri de mare risc prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în stare de concurs real, reținându-se, în esență, că, la datele de 6 mai 2015 și 26 mai 2015, i-a vândut colaboratorului sub acoperire diferite cantități de canabis (drog de risc conform tabelului nr. III, anexă la Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare); că, la data de 26 mai 2015, i-a vândut aceluiași colaborator și comprimate MDMA (drog de mare risc conform tabelului nr. II, anexă la actul normativ menționat); precum și că, la data de 3 martie 2016, cu ocazia percheziției domiciliare efectuate la locuința sa, a fost depistat în timp ce deținea în vederea vânzării o anumită cantitate de canabis.

Tribunalul București – Secția I penală, prin Sentința penală nr. 1.190 din 11 mai 2016, a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului F.A. din trei infracțiuni prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și o infracțiune prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, într-o singură infracțiune de trafic de droguri în formă continuată prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, hotărâre ce a fost apelată inclusiv de Ministerul Public.

Se constată că, în timp ce prin actul de sesizare a instanței s-au reținut în sarcina inculpatului F.A. atât infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cât și infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru comercializarea la aceeași dată (26 mai 2015) către același colaborator sub acoperire a cantității de 1,86 grame cannabis și a unui număr de 7 comprimate MDMA, judecătorul fondului, schimbând încadrarea juridică cu privire la întreaga activitate infracțională desfășurată de inculpat, a apreciat că faptele din data de 26 mai 2015 reprezintă un act material unic, împrejurare ce rezultă din faptul că a stabilit existența unei singure infracțiuni prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în formă continuată, al cărei conținut constitutiv este format din trei acte materiale comise la datele de 6 mai 2015, 26 mai 2015 și 3 martie 2016.

În aceste condiții, raportat și la descrierea, din cuprinsul rechizitoriului, a faptelor din 26 mai 2015, însușită de instanța de fond și recunoscută de inculpat potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 375 din Codul de procedură penală, din care rezultă că, în aceeași împrejurare de timp și de loc, persoana trimisă în judecată i-a vândut colaboratorului sub acoperire atât droguri de risc, cât și droguri de mare risc, Înalta Curte apreciază că prezenta sesizare este admisibilă doar în măsura în care urmează să lămurească dacă acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dar care are ca obiect atât droguri de risc, cât și droguri de mare risc, realizează conținutul constitutiv al unei infracțiuni unice continuate sau complexe ori al unui concurs de infracțiuni.

O interpretare contrară în sensul că sesizarea este admisibilă sub toate aspectele ce formează obiectul întrebării prealabile, adică și cu privire la comiterea, în aceeași împrejurare, a mai multor acțiuni enumerate ca elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi primită având în vedere că nu are corespondent în împrejurările faptice reținute în cauză atât prin rechizitoriu, cât și prin sentința de condamnare și care, de altfel, au fost recunoscute în integralitate și necondiționat de către inculpat, în condițiile în care ceea ce i se impută acestuia sunt acțiuni săvârșite la intervale de timp diferite, respectiv la 6 mai 2015, 26 mai 2015 și 3 martie 2016, și nu în aceeași împrejurare cum se menționează Încheierea din 17 noiembrie 2016 a Curții de Apel București – Secția a II-a penală.

B. Incriminând faptele care aduc atingere relațiilor sociale privitoare la sănătatea publică a căror existență și desfășurare sunt condiționate de respectarea reglementărilor ce au ca obiect regimul substanțelor toxice și stupefiante, legiuitorul a stabilit în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, că se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, pentru ca în alin. (2) din același articol să prevadă că aceleași fapte care au ca obiect droguri de mare risc se sancționează cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Ca atare, în raport cu modul de incriminare a traficului de droguri în art. 2 din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte apreciază că dezlegarea problemei de drept, în limitele anterior arătate, ce face obiectul prezentei sesizări impune, în prealabil, stabilirea cu necesitate a naturii juridice atât a dispozițiilor alin. (1), cât și a celor ale alin. (2) din articolul menționat.

Având în vedere că în art. 2 alin. (1) din lege sunt reglementate toate elementele de tipicitate ale infracțiunii de trafic de droguri, care conturează atât latura sa obiectivă, cât și cea subiectivă, respectiv modalitățile alternative ale realizării elementului material, cerința esențială alăturată acestuia, obiectul infracțiunii și sancțiunea, se constată că aceste dispoziții reprezintă norma de incriminare a formei tip sau de bază a infracțiunii.

Prin modul de reglementare al alin. (2) din același text de lege, care face trimitere la prevederile alineatului precedent, făcând excepție doar limitele pedepsei cu închisoarea și obiectul traficului de stupefiante, rezultă că, în cuprinsul acestuia, nu se definește o infracțiune-tip de sine stătătoare, întrucât în structura normei nu este descrisă o faptă distinctă.

De altfel, această modalitate de redactare a textelor de lege corespunde normelor de tehnică legislativă, așa cum sunt reglementate în art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative, fiind utilizată norma de trimitere pentru sublinierea conexiunilor legislative.

Drept urmare, fiind în prezența unei norme de trimitere, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se completează cu cele ale alin. (1), de la care împrumută toate elementele constitutive, respectiv modalitățile alternative ale elementului material (cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor), precum și condiția atașată acestuia, și anume ca verbum regens să fie realizat fără drept.

Spre deosebire de infracțiunea-tip, incriminarea din alin. (2) vizează drogurile de mare risc înscrise în tabelele nr. I și II, anexă la lege, și dat fiind gradul de pericol social abstract sporit, legiuitorul l-a reflectat în limite de pedeapsă a închisorii majorate, cuprinse între 5 și 12 ani, în loc de 2 – 7 ani.

Ca atare, întrucât reglementarea normativă cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu poate funcționa independent, ca infracțiune de sine stătătoare, ci doar în strânsă legătură cu textul de incriminare la care se raportează, rezultă că suntem în prezența unei variante agravate a infracțiunii-tip care are elementele constitutive ale acesteia, la care însă legiuitorul a înțeles să adauge trăsături agravante, de natură a determina un tratament juridic diferit de cel al infracțiunii de bază.

De altfel, maniera de redactare a celor două alineate cuprinse în art. 2 din actul normativ în discuție este specifică situațiilor în care legiuitorul reglementează pe lângă infracțiunea-tip una sau mai multe variante agravate ale acesteia, cum ar fi spre exemplu în cazul infracțiunilor de înșelăciune [art. 244 alin. (1) și (2) din Codul penal], distrugere [art. 253 alin. (1) și (3) din Codul penal], ultraj [art. 257 alin. (1) – (4) din Codul penal].

În consecință, comiterea uneia dintre acțiunile enumerate exemplificativ ca modalități alternative de realizare a elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care însă are ca obiect atât droguri de risc, cât și droguri de mare risc, nu conturează o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului ideal, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, norma juridică conținută în alin. (2) al textului de lege menționat nu reglementează o infracțiune distinctă, de sine stătătoare, ci o variantă agravată a celei de bază.

Or, în cazul concursului formal de infracțiuni este necesar ca acțiunea săvârșită să realizeze conținutul mai multor infracțiuni, având în vedere împrejurările în care a avut loc sau urmările pe care le-a produs, așa cum stabilește art. 38 alin. (2) din Codul penal.

Totodată, fiind vorba de o acțiune unică, chiar dacă aceasta ar viza mai multe categorii de substanțe aflate sub control național dintre cele înscrise în tabelele anexă nr. I – IV la Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt îndeplinite nici condițiile concursului real de infracțiuni, întrucât această formă de pluralitate presupune existența a cel puțin două infracțiuni săvârșite de aceeași persoană prin acțiuni distincte potrivit art. 38 alin. (1) din Codul penal.

Pluralitatea de acțiuni caracterizează și infracțiunea continuată care, însă, fiind o formă a unității legale de infracțiune, implică pe lângă cerința unității de rezoluție infracțională, a unității juridice a faptelor, a unității de subiect pasiv și subiect activ și săvârșirea la anumite intervale de timp a unor acțiuni care fiecare în parte realizează conținutul aceleași infracțiuni, situație care nu este incidentă atunci când, în aceeași împrejurare, se comite oricare dintre operațiunile privind circulația substanțelor stupefiante, deși respectiva operațiune are ca obiect droguri de risc, dar și droguri de mare risc.

Un alt tip de unitate infracțională este și infracțiunea complexă care, cu toate că presupune o pluralitate de infracțiuni de natură diferită, deci implicit de acțiuni sau inacțiuni, absoarbe în conținutul său, prin voința legiuitorului, una sau mai multe fapte distincte care reprezintă fiecare în parte conținutul constitutiv al unei anumite infracțiuni și care își pierd autonomia inițială, devenind fie un simplu element constitutiv în conținutul de bază al infracțiunii complexe, fie un element circumstanțial în conținutul agravat sau calificat al acesteia.

Or, cum norma juridică cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu reglementează o infracțiune de sine stătătoare în raport cu incriminarea din alin. (1) al aceluiași articol, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile de existență a infracțiunii complexe, ce presupune, așa cum s-a arătat deja, absorbirea în conținutul său a unei fapte care prezintă elementele de tipicitate ale unei infracțiuni de natură diferită, ceea ce nu este cazul, având în vedere că prevederile cuprinse în cele două alineate sunt variante normative ale aceleiași infracțiuni, respectiv a traficului de stupefiante.

Așadar, săvârșirea, în aceeași împrejurare, a unei singure acțiuni dintre cele enumerate în art. 2 alin. (1) al Legii nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care are ca obiect atât droguri de risc, cât și droguri de mare risc, reprezintă o infracțiune simplă, ca formă a unității naturale de infracțiune, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din același act normativ, întrucât natura diferită a substanțelor stupefiante nu modifică unitatea infracțiunii de trafic de droguri.

Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va admite sesizarea Curții de Apel București – Secția a II-a penală, formulată în Dosarul nr. 10.693/3/2016 (2.079/2016), urmând a stabili că, în interpretarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată cu modificările și completările ulterioare, săvârșirea, în aceeași împrejurare, a unei singure acțiuni dintre cele enumerate în alin. (1) al acestui articol, care are ca obiect atât droguri de risc, cât și droguri de mare risc, reprezintă o infracțiune simplă, ca formă a unității naturale de infracțiune, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din același act normativ.