Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 21/2016 (M. Of. nr. 884/4.11.2016): Dispozițiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, ale art. 187 și ale art. 136 alin. (2) şi (3) din Codul penal

În M. Of. nr. 884 din 4 noiembrie 2016, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 21/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistența juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispozițiile art. 187 din Codul penal, sau asistența juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispozițiile art. 136 alin. (2) și (3) din Codul penal, ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice.

Codul de procedură penală – Art. 90 („Asistența juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului”) lit. c)

„Asistența juridică este obligatorie:

(…)

c) în cursul procedurii în cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani”.

Codul penal – Art. 187 („Pedeapsă prevăzută de lege”);

Art. 136 („Pedepsele aplicabile persoanei juridice”) alin. (2) și (3)  

„Prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

Art. 136 („Pedepsele aplicabile persoanei juridice”) alin. (2) și (3)  

„(…) (2) Pedeapsa principală este amenda.

 (3) Pedepsele complementare sunt:

 a) dizolvarea persoanei juridice;

 b) suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

 c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

 d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani;

 e) plasarea sub supraveghere judiciară;

 f) afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare”.

Prin Încheierea de ședință din data de 27 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 15.074/118/2012, Curtea de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunii de drept: „Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistența juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispozițiile art. 187 din Codul penal, sau asistența juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispozițiile art. 136 alin. (2) și (3) din Codul penal, ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice”.

IV.1. Asupra admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție

În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, care prevăd că: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau a tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia înalte Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicite Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”, se constată că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul de lege menționat, deoarece:

– un complet de judecată al Curții de Apel Constanța, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, a constatat că există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective; în acest sens, Curtea de Apel Constanța este învestită cu soluționarea apelurilor declarate de inculpați și părțile civile, prin care, printre altele, se solicită nulitatea hotărârii instanței de fond raportat la lipsa asistenței juridice a inculpaților persoane juridice, ceea ce implică tranșarea problemei de drept ce face obiectul întrebării prealabile;

– până în prezent, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat, printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, asupra acestei chestiuni de drept;

– chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Luând în considerare îndeplinirea tuturor condițiilor, astfel cum sunt prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sesizarea ce face obiectul cauzei de față este admisibilă.

IV.2. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Înfăptuirea justiției într-un stat de drept se poate realiza numai prin respectarea drepturilor și intereselor legale ale omului.

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal este principiul garantării dreptului la apărare, acesta reprezentând o condiție necesară pentru realizarea eficientă a justiției. Fiind unul dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la apărare este înscris într-o serie de acte internaționale care îl consacră, cum ar fi:

– Convenția europeană a drepturilor omului (1950), care în art. 6 pct. 3 lit. c) prevede că orice acuzat are, în special, dreptul să se apere el însuși sau să fie asistat de apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

– Carta Europeană a Drepturilor Omului, care prin art. 47 garantează dreptul la un proces echitabil, stabilind că persoanele care nu au resursele necesare vor beneficia de asistență juridică gratuită în măsura în care un asemenea ajutor este necesar pentru asigurarea accesului efectiv la justiție;

– Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care în art. 14 pct. 3 arată că orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale are dreptul să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale și să comunice cu apărătorul pe care și-l alege; să se apere ea însăși sau să aibă asistența unui apărător ales de ea; să i se atribuie un apărător din oficiu ori de câte ori interesul justiției o cere.

În acord cu aceste dispoziții, Constituția României, în art. 24, consfințește faptul că dreptul de apărare este garantat în tot cursul procesului penal, părțile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau din oficiu.

Codul de procedură penală, în art. 10, garantează dreptul la apărare ca principiu fundamental al procesului penal, prevăzând că:

„Art. 10. – (1) Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înșiși sau de a fi asistați de avocat.

(2) Părțile, subiecții procesuali principali și avocatul au dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării.

(3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia.

(4) Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație.

(5) Organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul procesului penal.

(6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege”.

Conform art. 90 din Codul de procedură penală, asistența juridică, ca o componentă a dreptului la apărare, este obligatorie în următoarele cazuri:

„a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege;

b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea;

c) în cursul procedurii în cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani”.

Chestiunea de drept supusă dezlegării Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă la aplicabilitatea dispozițiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală și inculpatului persoană juridică, în raport: cu dispozițiile art. 187 din Codul penal, sau dacă asistența juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispozițiile art. 136 alin. (2) și (3) din Codul penal, care reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că dispozițiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală sunt aplicabile și inculpatului persoană juridică, în raport cu dispozițiile art. 187 din Codul penal, pentru următoarele considerente:

a) Textul de lege, art. 90 din Codul de procedură penală, care reglementează asistența obligatorie a suspectului sau a inculpatului, în cuprinsul dispozițiilor de la lit. c) nu face nicio distincție între inculpatul persoană fizică și inculpatul persoană juridică și nici nu limitează aplicarea acestor dispoziții la inculpatul persoană fizică.

Potrivit art. 82 din Codul de procedură penală, inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală, putând fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică. Astfel, unde textul de lege nu distinge, nici instanța nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Ori de câte ori legiuitorul a dorit să facă distincție între inculpatul persoană fizică și inculpatul persoană juridică a făcut trimitere expresă la una dintre aceste noțiuni [de exemplu, art. 90 lit. a) din Codul de procedură penală].

Interpretând gramatical textul prevăzut de art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală rezultă că ceea ce s-a avut în vedere este pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, în accepțiunea stabilită în art. 187 din Codul penal, respectiv pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a unor eventuale cauze de reducere sau de majorare a pedepsei, astfel încât asistența juridică obligatorie este impusă de lege în considerarea gravității faptei.

Orice soluție contrară ar conduce la o inechitate de tratament între diferiți subiecți procesuali, precum și la o distincție nejustificată a interpretării pe care legea procesuală nu o îngăduie. De altfel, nu este singura reglementare legală în cazul persoanei juridice, când este avută în vedere pedeapsa prevăzută în normele de incriminare, în accepțiunea stabilită de art. 187 din Codul penal, același raționament regăsindu-se la stabilirea amenzii pentru persoana juridică (art. 137 din Codul penal) în cazul aplicării pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice [art. 139 alin. (1) lit. b) din Codul penal], dar și în materia prescripției răspunderii penale a persoanei juridice (art. 154 din Codul penal).

Este adevărat că printre pedepsele care pot fi aplicate persoanei juridice nu se regăsesc pedepsele menționate în art. 90 lit. c) din Codul penal, acestea fiind specifice tratamentului sancționator aplicabil persoanei fizice, însă acest fapt nu este de natură să conducă la interpretări de genul excluderii asistenței juridice obligatorii pentru persoana juridică.

Răspunderea penală a persoanei juridice prezintă unele particularități, fapt de natură a se reflecta și în specificul sancțiunilor care i se pot aplica.

Pedeapsa principală este amenda, legiuitorul orientându-se către aceasta, întrucât persoana juridică este identificată cu patrimoniul ei, iar o pedeapsă de natură pecuniară, bine proporționată, îi afectează interesul patrimonial, având efectul descurajant scontat, și asigură sentimentul public de echitate.

Rezultă așadar că la stabilirea necesității asigurării asistenței juridice obligatorii a inculpatului persoană juridică, în ipoteza art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, nu trebuie avută în vedere pedeapsa aplicabilă persoanei juridice potrivit art. 136 din Codul penal, întrucât textul de lege nu face nicio referire la subiectul procesual vizat prin pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii mai mare de 5 ani, ci numai la gravitatea faptei săvârșite, reflectată în pedeapsa prevăzută de lege.

b) Art. 489 alin. (1) din Codul de procedură penală, plasat în debutul capitolului consacrat procedurii privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, prevede că, în cazul infracțiunilor săvârșite de persoanele juridice prevăzute de art. 135 alin. (1) din Codul penal, în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dispozițiile Codului de procedură penală se aplică în mod corespunzător, cu derogările și completările prevăzute în cap. II din titlul IV al Părții speciale („Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice”).

Or, din analiza cap. II al titlului IV din Partea specială a Codului de procedură penală nu rezultă existența unei derogări referitoare la asistența juridică obligatorie a inculpatului persoană juridică.

De asemenea, art. 489 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilește că sunt aplicabile în procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice și dispozițiile procedurii în cameră preliminară, care se aplică în mod corespunzător.

În consecință, în temeiul art. 489 din Codul de procedură penală, dispozițiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător în procedura de tragere la răspundere a persoanei juridice.

Sintagma „aplicarea în mod corespunzător” a dispozițiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu poate fi interpretată în defavoarea persoanei juridice, în sensul excluderii persoanei juridice inculpate de la asistența juridică obligatorie.

A interpreta „aplicarea în mod corespunzător” a dispozițiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală în sensul că acestea se raportează la pedepsele aplicabile persoanei juridice conform art. 136 alin. (2) și (3) din Codul penal, și nu la pedepsele prevăzute în normele de incriminare, la care se referă art. 187 din Codul penal, înseamnă a exclude persoana juridică de la asistența juridică obligatorie, pe cale de interpretare, fără un temei legal.

Această interpretare a permis legiuitorului să nu prevadă în Partea specială a Codului penal, în fiecare normă de incriminare, pedeapsa aplicabilă persoanei juridice, să prevadă în titlul consacrat răspunderii penale a persoanei juridice din Partea generală a Codului penal că anumite dispoziții penale „se aplică în mod corespunzător” și să reglementeze, în capitolul privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice din Partea specială a Codului de procedură penală, că dispozițiile care se referă la „pedeapsa prevăzută de lege” din Codul de procedură penală „se aplică în mod corespunzător”. Tehnica utilizată de legiuitor nu permite însă excluderea persoanei juridice inculpate de la garanțiile procesuale sau de la drepturile procesuale.

În consecință, art. 489 din Codul de procedură penală stabilește aplicarea, în mod corespunzător, a dispozițiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală pentru persoana juridică inculpată, în sensul raportării acestor dispoziții la art. 187 din Codul penal.

Faptul că în cadrul procesului penal persoana juridică poate fi reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale penale de reprezentantul său legal (administrator, persoană împuternicită), desemnat de aceasta, iar în cazul în care nu își desemnează un mandatar, organul de urmărire penală sau instanța numește unul din rândul practicienilor în insolvență [art. 479 alin. (4) din Codul de procedură penală] nu echivalează cu o asistență juridică calificată în sensul dispozițiilor art. 90 din Codul de procedură penală și nici nu reprezintă o derogare în materia asistenței juridice, întrucât mandatarul desemnat de societate/practicianul în insolvență desemnat de instanță, în general, nu are o pregătire juridică. Eventuala posibilitate ca un avocat să fie numit mandatar al persoanei juridice, conform art. 491 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu reprezintă nici ea o derogare în materia asistenței judiciare, întrucât trebuie să fie făcută distincția între atribuțiile avocatului, ca mandatar desemnat să reprezinte persoana juridică în justiție, și atribuțiile avocatului, ca apărător al persoanei juridice, cele două ipoteze având semnificații juridice diferite.

c) Concluzia caracterului obligatoriu al asistenței juridice a inculpatului persoană juridică, în cursul procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, este susținută și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că, în măsura în care o acuzație penală este formulată împotriva unei persoane juridice, garanțiile oferite de Convenție, inclusiv cele instituite de art. 6 privind dreptul la un proces echitabil (una din componentele acestui drept fiind și dreptul la apărare), sunt incidente și cu privire la aceasta.