Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 13/2016 (M. Of. nr. 457/21.06.2016): Dispozițiile art. 6 din Codul penal

În M. Of. nr. 457 din 21 iunie 2016, a fost publicată Decizia nr. 13/2016. Înalta Curte s-a reunit pentru a dezbate cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ,,Dacă în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracțiuni în forma continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplinește condițiile de reținere a unității infracțiunii continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracțiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni conform legii penale noi.”

Art. 6 („Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei”)

„(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

(4) Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.

(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile alin. (1)–(4), pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.

(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.

(7) Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor alin. (1) – (6)”.

1. Opinia majoritară este în sensul că, în ipoteza pusă în discuție, se va avea în vedere pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni conform legii penale noi.

În motivarea acestui punct de vedere s-a susținut ca o eventuală reținere a formei continuate a infracțiunii, potrivit Codului penal din 1969, și o aplicare a pedepsei pentru forma de bază a infracțiunii stabilite de Codul penal în vigoare ar conduce la crearea unei a treia legi, ceea ce contravine principiului legalității pedepsei, iar singurul mod în care se poate proceda la stabilirea maximului special cerut de art. 6 din Codul penal este prin raportare la dispozițiile prevăzute pentru concursul de infracțiuni. Opinia exprimată a fost motivată și pe considerentul că în raport cu art. 6 din Codul penal, operațiunea de comparare a pedepselor are un caracter strict teoretic într-o primă etapă, hotărârea de condamnare se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul stabilirii vinovăției pentru toate actele materiale care însă, fiecare în parte, prezintă conținutul constitutiv al unei infracțiuni și este exclusă compararea pedepsei aplicate pentru o infracțiune continuată, cu pedeapsa ce s-ar aplica pentru o infracțiune simplă. Chiar dacă nu operează o schimbare a încadrării juridice, trebuie aplicat tratamentul sancționator potrivit legii penale mai favorabile, în mod global (Curtea de Apel București, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Constanta, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timișoara).

2. Opinia minoritară este în sensul că ar trebui avut în vedere, pentru comparație, maximul special prevăzut de legea penală nouă pentru infracțiunea unică de înșelăciune, prevăzută de art. 244 din Codul penal întrucât, pe de-o parte, art. 6 alin. (1) din Codul penal face referire la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiune – deci pentru o singură infracțiune, nu pentru un concurs de infracțiuni, iar pe de altă parte, pentru a se aplica regulile de la regimul sancționator al pluralității de infracțiuni ar trebui să opereze întâi o schimbare de încadrare juridică dintr-o infracțiune continuată de înșelăciune cu 8 acte materiale în 8 infracțiuni distincte de înșelăciune, operațiune care nu se poate realiza într-o procedură cum este contestația la executare, în care instanța este ținută de autoritatea de lucru judecat pe care o are hotărârea judecătorească de condamnare, rațiunea dispozițiilor art. 6 din Codul penal fiind aceea de a asigura respectarea principiului legalității pedepsei și pe durata executării ei, fiind exclusă posibilitatea reindividualizării judiciare a pedepsei sau schimbarea încadrării juridice.

Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Covasna, Tribunalul Bihor, Tribunalul Prahova, Judecătoria Toplița și Judecătoria Odorheiu Secuiesc au comunicat ca în aplicarea art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracțiuni în forma continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplinește condițiile de reținere a unității infracționale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracțiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită.

Judecătoria Cluj-Napoca și Judecătoria Constanța au comunicat ca într-o situație precum cea din cauza trebuie să se aibă în vedere maximul special al pedepsei prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, dar cu reținerea formei continuate, chiar dacă potrivit legii noi ar fi incidente dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni, neputându-se ajunge în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei la o schimbare de încadrare juridică în cursul executării pedepsei și, implicit, la o reanalizare a cauzei.

Tribunalul Tulcea a comunicat că nu are practică judiciară și că, în opinia sa, întrebarea formulată nu vizează o reală chestiune de drept, o chestiune de drept esențială de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și care să reclame o rezolvare de principiu, motiv pentru care a apreciat că sesizarea este inadmisibilă.

Relevante pentru chestiunea de drept supusă dezlegării sunt Decizia nr. 206/2015 și parțial considerentele Deciziilor nr. 379 din 26 iunie 2014, nr. 489 din 25 septembrie 2014, nr. 505 din 7 octombrie 2014, nr. 626 din 4 noiembrie 2014, prin care instanța de contencios constituțional a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate, constatând constituționalitatea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în raport cu criticile aduse.

În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a subliniat că, în cazul pedepselor definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire si individualizare a sancțiunii, ,,numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite”.

Art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național și internațional (par. 1). De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. Totodată, instanța de contencios european a reiterat că, potrivit jurisprudenței sale, art. 7 consacră, între altele, principiul legalității incriminării și pedepsei, cu referire la ,,pedeapsă”, stabilind că aceasta trebuie să asigure o protecție efectivă împotriva urmăririi, condamnării și sancționării arbitrare (Cauza S.W. c Regatului Unit, Hotărârea din 22 noiembrie 1995).

În Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu contra României, instanța europeană a statuat că unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care, printre altele, prevede ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Punctul de vedere al Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică asupra chestiunii de drept ce se cere a fi dezlegată este în sensul că în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracțiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplinește condițiile de existență ale infracțiunii continuate prevăzute în art. 35 alin. (1) din Codul penal, ci condițiile concursului de infracțiuni, instanța se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni conform legii penale noi.

Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția judiciară este în sensul că ,,în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit dispozițiilor art. 6 din Codul penal, în ipoteza unei infracțiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplinește condițiile de existență ale infracțiunii continuate, ci condițiile concursului de infracțiuni, raportarea se face la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma concursului de infracțiuni, conform legii penale noi”.

Opinia judecătorului-raportor este în sensul că, în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul unei infracțiuni în forma continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplinește condițiile de existență ale infracțiunii continuate, ci condițiile concursului de infracțiuni, instanța se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, iar nu la pedeapsa maximă care ar rezulta prin aplicarea dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, conform legii penale noi.