Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 59/2017 (M. Of. nr. 871/06.11.2017.): Art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă

În M. Of. nr. 871 din 6 noiembrie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 59/2017 din 18 septembrie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „În ce măsură, în condițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, într-o cauză având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, acestuia îi pot fi puse în sarcină și cheltuielile de judecată provocate de procesul actual”.

Codul de procedură civilă

„Art. 453

(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

I. Titularul și obiectul sesizării

1. Tribunalul București – Secția a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 28 septembrie 2016, în Dosarul nr. 18.858/4/2015, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În ce măsură, în condițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, într-o cauză având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, acestuia îi pot fi puse în sarcină și cheltuielile de judecată provocate de procesul actual”.

IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

52. Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

53. Pornind de la conținutul normativ al art. 519 din Codul de procedură civilă, doctrina și jurisprudența au identificat drept condiții de admisibilitate a sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, a căror întrunire trebuie să fie cumulativă, următoarele:

– existența unei cauze aflate în curs de judecată;
– instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;
– cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze litigiul în ultimă instanță;
– soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
– chestiunea de drept ce necesită lămurirea să fie una nouă;
– chestiunea să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

54. Aceste condiții de admisibilitate sunt întrunite în legătură cu sesizarea de față, după cum urmează:

55. Tribunalul București a fost învestit, în conformitate cu dispozițiile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, să judece apelul declarat împotriva hotărârii judecătoriei într-o acțiune având ca obiect pretenții în valoare de 419,5 lei constând în cheltuielile de judecată efectuate de reclamant într-un litigiu precedent soluționat definitiv, privitor la judecarea unei plângeri contravenționale.

56. Valoarea mică a pretențiilor atribuie competența de soluționare a cauzei în primă instanță judecătoriei, în conformitate cu dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, a cărei hotărâre este susceptibilă de a fi atacată doar cu apel la tribunal, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 95 pct. 2, art. 96 și art. 97 din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la data sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv 13 martie 2017.

57. Prin urmare, sesizarea instanței supreme s-a realizat de către un complet al Tribunalului București, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor legale anterior menționate.

58. Condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei este îndeplinită deoarece acordarea cheltuielilor de judecată generate de actualul proces având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretențiilor constând în cheltuielile de judecată dintr-un precedent litigiu purtat între aceleași părți și soluționat definitiv face parte din solicitările de fond ale litigiului pendinte, situația corespunzând ipotezei în care cheltuielile de judecată sunt solicitate, de această dată, pe cale accesorie, în chiar litigiul care le-a determinat.

59. Se ridică, astfel, problema aplicabilității în continuare, în legătură cu această cerere accesorie, a dispozițiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă – potrivit cărora „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată” – dat fiind contextul procesual actual, în care pretenția principală constă în sume de bani ce reprezintă tot cheltuieli de judecată generate de un litigiu anterior soluționat și câștigat definitiv de către reclamant, și în condițiile în care, deși prima instanță a admis în parte (într-o proporție majoritară) acțiunea, recunoscând dreptul reclamantului la încasarea creanței de 400 lei (cea solicitată fiind de 419,5 lei), a respins totuși integral pretenția accesorie privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată din actualul proces, reținând că pârâtului nu i se poate reproșa nicio culpă în declanșarea acestuia, la originea căruia se află doar alegerea reclamantului de a recupera pe cale separată cheltuielile din litigiul anterior.

60. Prin urmare, de modul de dezlegare a problemei de drept sesizate depinde soluționarea pe fond a uneia dintre solicitările procesului pendinte, respectiv cea constând în pretenția accesorie relativă la recunoașterea dreptului reclamantului la recuperarea cheltuielilor de judecată generate de actualul proces.

61. De asemenea, este îndeplinită și cerința noutății chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiție distinctă de admisibilitate.

62. Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudența sa anterioară^[1], cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementările recent intrate în vigoare, instanțele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

63. Întrebarea instanței de trimitere este în legătură cu aplicabilitatea dispozițiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată provocate de inițierea și susținerea unui proces. Deși norma legală nouă păstrează esența reglementării corespondente din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv art. 274 alin. 1 – diferența între cele două texte fiind doar una terminologică – prin consacrarea, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, a culpei procesuale și a principiului despăgubirii celui ce câștigă procesul, chestiunea de drept asupra căreia se solicită o dezlegare din partea instanței supreme este una de dată recentă, fiind ivită în jurisprudența din ultimii ani a instanțelor naționale.

64. Examenul jurisprudențial relevă că în ultima perioadă de timp (începând cu anul 2013, dar preponderent în anii 2014, 2015, 2016 – posibilă consecință a popularizării ideii de recuperare pe cale separată a cheltuielilor de judecată de către cel care câștigă procesul, prin adoptarea Deciziei nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii) instanțele judecătorești au fost tot mai des confruntate cu soluționarea de acțiuni prin care, pe cale separată, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluționat definitiv, fie că se urmărea recuperarea integrală a acelor cheltuieli ori numai a unora dintre ele, generate de administrarea anumitor probe ori de susținerea procesului doar în anumite etape procesuale, cheltuieli care au rămas nesolicitate de părți în litigiul originar sau neacordate prin omisiunea instanțelor.

65. În toate aceste litigii, pretenției principale îi este alăturată și cea accesorie, de acordare a cheltuielilor de judecată generate de acest nou proces.

66. Instanțele au pronunțat soluții diferite în rezolvarea aceleiași chestiuni de drept, așa cum s-a arătat la pct. V „Jurisprudența instanțelor naționale în materie” din prezenta decizie, iar această practică judiciară se regăsește, preponderent, la nivel de judecătorii și tribunale.

67. Curțile de apel interogate asupra propriei jurisprudențe au informat, în majoritatea cazurilor, că nu s-au confruntat în mod direct cu problema de drept semnalată prin întrebarea instanței de trimitere, dar că au luat-o în discuție în ședințele de unificare a practicii judiciare, la solicitarea reprezentanților tribunalelor, ocazie cu care fie s-a impus, cu majoritate, una sau alta din rezolvările date acesteia în practica judiciară, fie opiniile au fost atât de împărțite încât nu s-a putut adopta un punct de vedere majoritar.

68. În sfârșit, părerile teoretice exprimate cu ocazia acestor comunicări, la nivelul colectivelor de lucru ale curților de apel, au relevat aceeași fragmentare a opiniilor, aspect ce denotă utilitatea și urgența dezlegării chestiunii de drept pe calea procedurii reglementate prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, dovedindu-se că există practică divergentă a instanțelor în chestiunea supusă analizei, practică judiciară care se manifestă, deocamdată, la nivel local și care este de dată relativ recentă.

69. Practica judiciară divergentă nu este însă una generalizată la nivelul majorității instanțelor sau al întregii țări și nici nu este una de durată pentru a se aprecia că funcția mecanismului hotărârii prealabile, aceea a preîntâmpinării apariției unei practici neunitare, nu ar mai putea fi atinsă, pentru a se recurge la celălalt instrument de unificare, respectiv recursul în interesul legii, astfel cum s-a stabilit, spre exemplu, prin Decizia nr. 41/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017.

70. Funcția mecanismului procesual al întrebării prealabile se poate realiza încă în acest stadiu, prin preîntâmpinarea extinderii și generalizării practicii neunitare, examenul jurisprudențial efectuat relevând că nu s-a cristalizat o jurisprudență majoritară în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită.

71. Deși aparent vizând o problemă nedificilă de drept, care este legată de un text de lege complet și clar, nelacunar ori nesusceptibil de interpretări, întrebarea instanței de trimitere reclamă o clarificare prin intervenția instanței supreme tocmai în considerarea opiniilor diferite exprimate în legătură cu aplicarea sa și a argumentelor ce le susțin.

72. Problema de drept ce face obiectul întrebării prealabile nu a fost dezlegată nici pe calea jurisprudenței obișnuite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar nici nu a făcut obiectul dezlegărilor pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare a recursului în interesul legii.

73. Prin urmare, prezenta sesizare este admisibilă, iar întrebarea instanței de trimitere este aceea dacă, în acțiuni de genul celor mai sus menționate, în care se solicită pe cale principală recuperarea cheltuielilor de judecată dintr-un proces anterior, dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile, cu consecința obligării pârâtului la suportarea atât a debitului principal, constituit din cheltuielile de judecată aferente litigiului anterior, dar și a cheltuielilor de judecată determinate de actualul proces.

74. Pentru dezlegarea chestiunii de drept sesizate, o primă observație care se impune este aceea a caracterului de ordin general al normei reprezentate de art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate.

75. O a doua observație este aceea că, atât sub reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, cât și sub cea a actualului cod, literatura de specialitate și jurisprudența au fost unanime în a accepta posibilitatea pentru cel care câștigă procesul – și care, din varii motive, fie nu solicită cheltuielile de judecată prilejuite de susținerea acestuia în chiar cursul procesului ori, deși le solicită, instanța omite să se pronunțe asupra lor – de a le recupera pe calea unei acțiuni separate și autonome față de litigiul care le-a generat, acțiune ce poate fi formulată în termenul general de prescripție de 3 ani de la soluționarea definitivă a acestuia.

76. Doctrina a subliniat caracterul autonom al unei astfel de acțiuni, menționând că, în toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie culpa procesuală decurgând din pierderea procesului, respectiv că, indiferent de natura procesului în care au fost făcute cheltuielile respective (civil, comercial, litigiu de muncă etc.), procesul care are ca obiect numai acordarea cheltuielilor de judecată este un proces civil, distinct, așa încât cererea se judecă în primă instanță de judecătorie sau, după caz, de tribunal, în funcție de criteriul valoric. De asemenea, s-a arătat că în cazul cererilor de acordare a cheltuielilor pe cale separată vor fi urmate regulile de competență de drept comun, pretenția nemaiputând fi considerată accesorie, pentru ca, prin efectul prorogării de competență, să fie în căderea instanței învestite cu judecata litigiului principal.

77. Prin urmare, este firesc ca o astfel de cerere, care capătă autonomie în raport cu litigiul ce a generat cheltuielile respective, să fie văzută și tratată ca una cu individualitate proprie, care stă la baza declanșării unui litigiu independent de cel inițial, care generează propriile cheltuieli și care se supune regulilor generale de judecată, inclusiv a acelora reglementate în cuprinsul dispozițiilor art. 451-455 din Codul de procedură civilă.

78. De altfel, recunoașterea posibilității recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată și caracterul autonom al unor astfel de litigii (în raport cu acelea care le-au generat) au constituit situația premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că în acest caz este vorba despre cereri principale supuse taxei judiciare de timbru, care se calculează la valoarea pretențiilor deduse judecății, chiar dacă cererile care au format obiectul litigiului din care aceste cheltuieli provin au fost scutite de la plata taxelor judiciare de timbru.

79. Or, posibilitatea recunoscută ca fiind legală nu constituie altceva decât un drept, iar cel ce pune în practică o posibilitate legală ori care exercită un drept – așa cum este cazul reclamantului care solicită recuperarea, pe calea unei acțiuni separate, a cheltuielilor de judecată determinate de susținerea unui proces definitiv câștigat – nu poate fi considerat în culpă.

80. Reclamantului din astfel de acțiuni nu i se poate reproșa opțiunea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată dintr-un litigiu anterior, după cum el nu poate fi considerat culpabil pentru valorificarea acestei posibilități legale și nici nu poate fi prezumat de plano că exercită un abuz procesual manifestându-se în acest sens.

81. Cât privește tendințele de abuz procesual, acestea pot și trebuie să fie controlate și contracarate de instanță, dar și de partea adversă, însă prin mijloacele legale și în cadrul creat de legiuitor, respectiv de către instanță prin aplicarea dispozițiilor art. 451-453 din Codul de procedură civilă și uzând de dreptul său de apreciere și cenzură asupra realității, necesității și caracterului rezonabil al acestora, iar de către pârât prin formularea de apărări în raport cu pretenții ce nu corespund acestor caracteristici (mai ales în condițiile în care acestea îi sunt cunoscute din cursul litigiului anterior, în ipoteza recurgerii la solicitarea lor pe cale separată ca urmare a omisiunii acordării de către instanța ce a judecat litigiul inițial).

82. Cea de-a treia observație pornește chiar de la conținutul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă care, doar într-o terminologie nouă, consacră, întocmai ca și art. 274 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, drept fundament al plății cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) – art. 454 din Codul de procedură civilă.

83. Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este „partea care pierde procesul”, se înțelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451-455 din Codul de procedură civilă), o situație de admitere a acțiunii reclamantului și de respingere a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât) nu este îngăduită și posibilă, în ipoteza subînțeleasă a dovedirii lor decât în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă.

84. Nu există niciun argument ca, în litigiile având ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale a părților implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de lege, respectiv art. 453 alin. (1) și art. 454 din Codul de procedură civilă, respectiv prin observarea rezultatului procesului și a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său.

85. Examenul jurisprudențial relevă însă că, într-o proporție covârșitoare, pârâții s-au opus acțiunilor prin care s-a solicitat obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată decurgând din procese anterioare, dezvoltând ample apărări, de la invocarea de excepții (autoritatea de lucru judecat, prescripția, necompetența instanței), la formularea de cereri reconvenționale, de cereri de strămutare, până la contestarea a însuși dreptului reclamantului la recuperarea pe cale separată a cheltuielilor și la punerea în discuție a culpei procesuale din primul proces.

86. În pofida acestor manifestări procesuale și a admiterii acțiunilor prin obligarea la plata debitului principal, pârâții au fost considerați lipsiți de orice culpă în legătură cu acest al doilea proces, culpă ce a fost atribuită reclamantului dată fiind opțiunea lui de recuperare pe cale separată a cheltuielilor (chiar și în cazul omisiunii instanței de a le acorda, pentru vina de a nu fi solicitat completarea hotărârii, procedură apreciată ca fiind obligatorie).

87. Este greu de așezat în cadrul legal oferit de art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă soluția în care cererea principală, calificată ca fiind exercitată în mod abuziv, este admisă, iar aceea accesorie, de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant este respinsă, reținându-se lipsa oricărei culpe a pârâtului pentru existența litigiului (culpa fiind atribuită reclamantului pentru opțiunea recuperării pe cale separată a cheltuielilor determinate de un litigiu anterior), dar în care este, de asemenea, respinsă și cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată, justificat de faptul că el este partea care a pierdut procesul, ceea ce, în sensul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu îi deschide calea recunoașterii unui atare drept.

88. Precum s-a arătat, reclamantul nu poate fi în culpă atunci când își exercită un drept al său, iar pârâtul, care pierde procesul și care nu se manifestă în limitele art. 454 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerat lipsit de culpă în legătură cu litigiul având ca obiect plata cheltuielilor de judecată aferente unui litigiu anterior.

89. Drept consecință, nici nu poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată odată ce s-a admis acțiunea reclamantului. Suportarea cheltuielilor de judecată nu are semnificația unei duble sancționări a acestuia pentru culpa din primul proces, ci pentru aceea decurgând din manifestarea sa procesuală în cel de-al doilea litigiu.

90. Atribuirea reclamantului, în mod eronat, a culpei celui de-al doilea litigiu a fost justificată prin nevoia de a stopa o practică presupus abuzivă, dar inexistentă, susținându-se că o soluție în care s-ar aplica dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă ar deschide calea unui nesfârșit șir de litigii în care reclamantul ar pretinde din nou acordarea de cheltuieli de judecată, scăpându-se din vedere că, prin solicitarea lor pe cale accesorie în acest al doilea proces, tocmai se închide calea unei potențiale asemenea practici. Argumentul apare ca fiind inutil în condițiile în care, și în ipoteza unei rezolvări favorabile a cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, prin aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o astfel de posibilitate s-ar închide prin chiar soluționarea pretenției accesorii în acest al doilea proces.

91. În sfârșit, absolutizarea cauzei abuzului de drept ce ar sta la baza acestor acțiuni nesocotește paleta largă de motive pentru care părțile recurg, în realitate, la calea recuperării separate a cheltuielilor de judecată generate de declanșarea și susținerea unui proces, care pot să se regăsească, spre exemplu, în dificultatea ori nepreocuparea în strângerea la timp a probelor necesare, în dorința de concentrare asupra cauzei principale a litigiului și de a nu abate atenția instanței de la subiectul principal litigios, voința de simplificare a litigiului de bază, imposibilitatea obiectivă a procurării probelor, lipsa unei comunicări adecvate între parte și avocat, uitarea etc.

92. Astfel fiind, concluzia legală nu poate fi decât aceea că dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă se aplică indiferent de obiectul litigiului, partea care a pierdut procesul urmând a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată aferente acestui al doilea proces care implică, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, soluționarea unor apărări legate de stabilirea culpei procesuale din primul proces, rezolvat în mod definitiv. Prin urmare, faptul că obiectul pretențiilor îl constituie obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de un alt proces nu are nicio relevanță asupra modului de aplicare a dispozițiilor art. 453 din Codul de procedură civilă în cel de-al doilea litigiu.

93. De asemenea, întocmai ca în orice alt proces, în care judecătorii acordă părții care a câștigat procesul rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil, și în cazul litigiilor analizate instanța de judecată este în drept să aprecieze asupra cheltuielilor provocate de actualul proces și să oblige pârâtul la suportarea lor în aceleași condiții, așa după cum partea care a căzut în pretenții poate beneficia de clemența legii dacă are conduita reglementată de dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă.