Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 48/2017 (M. Of. nr. 595/25.07.2017): Art. 126 alin. (1) lit. a), art. 129 din Codul fiscal și art. 98 alin. (1) lit. g^1), art. 106^5 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe

În M. Of. nr. 595 din 25 iulie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 48/2017 din 19 iunie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă încasarea de către organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe a comisionului prevăzut de art. 127 alin. (1) lit. i) și art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă o operațiune efectuată cu plată în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și în consecință colectarea remunerațiilor pentru utilizarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă poate fi calificată drept o operațiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

Dacă în interpretarea art. 134 și art. 140 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, faptul generator și, respectiv, exigibilitatea taxei, în funcție de care se stabilește cota de taxă pe valoarea adăugată aplicabilă, au loc la data utilizării drepturilor de autor care a generat obligația de plată a remunerației sau la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost stabilită obligația de plată amintită”.

X. Înalta Curte de Casație și Justiție

62. Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părți și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

63. Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

64. Norma relevă o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

– existența unei cauze în curs de judecată;

– cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să o soluționeze în ultimă instanță;

– ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

– chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

– Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

65. Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite.

66. Cauza în care s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată la Curtea de Apel București, pe rolul unui complet de judecată specializat în materia proprietății intelectuale, învestit cu soluționarea unui apel într-un litigiu ce are ca obiect cererea formulată de un organism de gestiune colectivă de obligare a unui post de radio la plata remunerației cuvenite artiștilor interpreți sau executanți pentru utilizarea de fonograme prin radiodifuzare și a accesoriilor acestui debit (inclusiv TVA), în temeiul Legii nr. 8/1996.

67. Determinarea competenței și a căii de atac deschise împotriva hotărârii intră în atribuțiile instanței de trimitere, iar constatările sale pe acest aspect sunt suficiente în verificarea admisibilității sesizării în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă.

68. Completul de judecată care a adresat întrebarea s-a considerat legal învestit cu soluționarea apelului împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București și, de asemenea, a apreciat că judecă în ultimă instanță, hotărârea sa nefiind supusă recursului.

69. În ceea ce privește condiția ca soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se rețin următoarele:

70. Motivele de apel au vizat, în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată (TVA) ce a fost aplicată prin hotărârea primei instanțe la remunerația stabilită în sarcina pârâtei persoană juridică, chestiunea cotei de TVA.

71. În cursul judecării apelului, instanța a pus în discuție chestiunile ce constituie obiect al sesizării de față, anume calificarea colectării remunerațiilor de către organismele de gestiune colectivă drept operațiune impozabilă, în raport cu faptul încasării unui comision, precum și data la care este datorată TVA.

72. În situația în care sesizarea vizează o chestiune ce nu a fost invocată ca atare prin motivele de apel, dar a fost invocată din oficiu și pusă în discuția părților, revine instanței de trimitere obligația să aprecieze dacă eventualul răspuns poate fi valorificat în soluționarea litigiului, ca motiv de apel de ordine publică, motiv de apel implicit sau printr-un alt mijloc procesual.

73. Pentru aprecierea condiției legăturii cu cauza este suficient că ambele întrebări din sesizare au în vedere chestiuni ce interesează soluționarea apelului, astfel încât această condiție se consideră a fi îndeplinită.

74. Întrucât această condiție presupune ca răspunsul la chestiunea de drept să fie în mod efectiv valorificat în cauză, urmează a se avea în vedere categoria de titulari de drepturi în care se încadrează părțile din cauză și aspectele specifice raporturilor juridice ale acestora cu terții.

75. Totodată, este îndeplinită și condiția noutății chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită, chiar dacă această chestiune nu vizează un act normativ recent, dată fiind jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene formată în interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

76. În ceea ce privește ultima condiție de admisibilitate se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept, iar chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

77. Referitor la fondul sesizării se constată că litigiul pendinte pe rolul instanței de trimitere a fost generat de utilizarea neautorizată de către un post de radio de fonograme conținând prestații ale unor artiști interpreți sau executanți, iar organismul de gestiune colectivă a solicitat în cauză obligarea utilizatorului la plata remunerațiilor cuvenite titularilor drepturilor conexe, cu TVA, și a penalităților de întârziere.

78. În raport cu data utilizării (2007 – 2013) este aplicabilă Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, abrogată cu începere de la 1 ianuarie 2016.

79. Față de obiectul cererii deduse judecății, prin prima întrebare formulată, instanța de trimitere urmărește, în esență, a se clarifica dacă operațiunea de colectare a remunerațiilor pentru utilizarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă (denumită în continuare remunerație) poate fi calificată drept o operațiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003.

80. Potrivit art. 126 din Legea nr. 571/2003, pentru ca o operațiune să fie considerată impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată (TVA) este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiții.

81. Întrebarea instanței de trimitere are în vedere doar prima condiție, astfel încât, în limitele sesizării, se impune ca răspunsul să fie circumscris acesteia, independent de condițiile prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. b) – d) din Legea nr. 571/2003.

82. În conformitate cu art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, poate fi socotită drept operațiune impozabilă din perspectiva TVA orice operațiune „care, în sensul art. 128 – 130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată”.

83. Astfel cum rezultă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, condiția din art. 126 alin. (1) lit. a) referitoare la „plată” implică existența unei legături directe între operațiune și contrapartida obținută.

84. În logica întrebării instanței de trimitere, calificarea ca operațiune impozabilă a remunerației ar putea depinde de calificarea drept „plată”, în sensul normei anterioare, a comisionului ce i se cuvine organismului de gestiune colectivă în baza art. 127 alin. (1) lit. i) și art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

85. Urmează a se verifica din această perspectivă relevanța încasării comisionului de către organismul de gestiune colectivă.

86. Obiectul principal de activitate al oricărui organism de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe, după cum rezultă din art. 124 al Legii nr. 8/1996, îl constituie „colectarea și repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredințată de către titulari”.

87. Gestiunea colectivă a dreptului de autor și/sau a drepturilor conexe – cea efectuată de către un organism de gestiune colectivă, atunci când titularii optează pentru o asemenea modalitate ori gestiunea individuală nu poate fi exercitată – se exercită pe bază de mandat acordat de către acei titulari de drepturi care au creat în mod direct organismul de gestiune colectivă, prin liberă asociere, și care sunt membri ai acestuia (art. 125 din Legea nr. 8/1996).

88. Comisionul vizat de art. 127 alin. (1) lit. i) și art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 este datorat de titularii de drepturi care sunt membri ai unui organism de gestiune colectivă și are destinația de acoperire a cheltuielilor de funcționare a acelui organism.

89. Așadar, comisionul interesează exclusiv raporturile juridice dintre organismul de gestiune colectivă și membrii săi, titulari de drepturi, fiind datorat și reținut efectiv (în condițiile prevăzute de statutul fiecărui organism de gestiune colectivă) ulterior colectării remunerațiilor și înainte de repartizarea acestora către titulari.

90. În măsura în care comisionul poate fi calificat drept o „plată” în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, atare plată ar caracteriza o eventuală livrare de bunuri/prestare de servicii către membrii asociației organism de gestiune colectivă, deci către titularii de drepturi înșiși, ca beneficiari, ținând cont de cerința existenței „unei legături directe între operațiune și contrapartida obținută”, în termenii din norma metodologică.

91. În condițiile în care în litigiul pendinte se pretinde plata de către utilizator a remunerațiilor cuvenite titularilor drepturilor conexe din utilizarea acestora, înseamnă că se pune problema dacă se poate identifica o „operațiune impozabilă”, în ceea ce privește TVA, în derularea chiar a raportului juridic direct legat de utilizarea drepturilor conexe. Prin prisma condiției din art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, interesează în cauză dacă remunerația însăși reprezintă o „plată”, decurgând din legătura directă cu utilizarea de către un terț.

92. Încasarea comisionului de către organismul de gestiune colectivă nu asigură o legătură directă cu utilizarea drepturilor conexe de către un terț, deci calificarea operațiunii de colectare a remunerațiilor ca operațiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003 nu depinde de calificarea comisionului ca fiind sau nu o „plată”.

93. S-ar putea considera că, dimpotrivă, chestiunea comisionului depinde de aspectul referitor la remunerație, arătat anterior, atât timp cât comisionul este parte din remunerația încasată, cea pe care organismul de gestiune colectivă o reține pentru cheltuielile proprii. Această chestiune nu se impune însă a fi clarificată în cauză, față de considerentele expuse mai sus la paragrafele 85 – 91.

94. Constatarea de la paragraful 92 nu este pusă în discuție de eventuala incidență a dispozițiilor art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora „Atunci când o persoană impozabilă care acționează în nume propriu, dar în contul altei persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră că a primit și a prestat ea însăși serviciile respective”.

95. Pe acest temei, taxa pe valoarea adăugată aferentă serviciului prestat de un intermediar ar fi aplicabilă la contravaloarea serviciului distinct la care a participat, și nu la contravaloarea serviciului propriu prestat.

96. Chiar dacă s-ar califica însă actul de colectare a remunerației de către organismul de gestiune colectivă drept o intermediere de servicii, se observă că cerința esențială de aplicare a normei este aceea ca intermedierea să vizeze o „prestare de servicii”, care trebuie să reprezinte o operațiune impozabilă de sine stătătoare, distinctă de serviciul prestat de intermediar.

97. Și în acest caz, tot raportul juridic direct legat de utilizarea drepturilor conexe interesează în cauză, aplicarea art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 depinzând așadar de clarificarea acestuia din perspectiva identificării unei operațiuni impozabile în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

98. Urmează a se cerceta în continuare dacă titularii de drepturi conexe din categoria celor din prezenta cauză efectuează o livrare de bunuri/prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terț care utilizează, prin radiodifuzare, înregistrări sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale titularilor în cauză.

99. Potrivit art. 129 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, „Se consideră prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri, așa cum este definită la art. 128”. Alin. (3) al aceleiași norme enumeră exemplificativ câteva operațiuni care sunt considerate prestări de servicii din punctul de vedere al TVA. La lit. b) din alin. (3) este prevăzută în mod expres „cesiunea bunurilor necorporale, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unui drept de proprietate, cum sunt: transferul și/sau cesiunea drepturilor de autor, brevetelor, licențelor, mărcilor comerciale și a altor drepturi similare”.

100. Atât art. 126, cât și art. 129 din Legea nr. 571/2003 au corespondent în Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, reprezentând echivalentul art. 2 alin. (1) lit. c), art. 24 și art. 25 lit. a) din directivă.

101. Directiva, ca act al Uniunii Europene, nu produce, de regulă, efect direct în dreptul intern, însă trebuie ținut cont de obligația ce revine instanței naționale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83 Von Colson și Kamann pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și menționată constant în jurisprudența Curții. Astfel, în Hotărârea pronunțată în Cauza C-282/10 Maribel Dominguez (cauză ce viza interpretarea unei directive), Curtea a arătat că „principiul interpretării conforme impune (…) ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (…)” – paragraful 27 din hotărâre, cu jurisprudența acolo citată.

102. În temeiul principiilor efectului direct și al priorității dreptului Uniunii Europene față de legile interne, revine instanțelor naționale obligația de interpretare a legii naționale ce transpune directiva prin prisma textului și a finalității acelui act.

103. Prin Hotărârea pronunțată la data de 18 ianuarie 2017 în Cauza C-37/16, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c), art. 24 și art. 25 lit. a) din Directiva 2006/112/CE în sensul că „titularii drepturilor de reproducere nu efectuează o prestare de servicii, în sensul acestei directive, în favoarea producătorilor și a importatorilor de suporturi neînregistrate și de aparate de înregistrare și de reproducere de la care organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe percep pe seama acestor titulari, însă în nume propriu, remunerații compensatorii pentru vânzarea acestor aparate și suporturi”.

104. Se observă că titularii de drepturi din prezenta cauză sunt diferiți de cei din cauza soluționată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

105. Cu toate acestea, avându-se în vedere obligația deja menționată ce revine instanței naționale, urmează a se verifica dacă finalitatea directivei este atinsă prin interpretarea legii naționale în mod similar interpretării făcute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în respectiva hotărâre.

106. În acest context, se apreciază că artiștii interpreți și executanți, ca titulari de drepturi conexe, nu efectuează o prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terț care utilizează, prin radiodifuzare, înregistrări sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale titularilor în cauză.

107. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut două argumente principale pentru care a considerat că nu este vorba despre o „prestare de servicii”, ca operațiune cu titlu oneros (echivalentul condiției „cu plată” din Legea nr. 571/2003):

108. Nu există un raport juridic în care au loc prestații reciproce între titularii drepturilor (de reproducere), pe de o parte, titularii drepturilor sau, eventual, organismul de gestiune colectivă a unor asemenea drepturi și, pe de altă parte, producătorii și importatorii de suporturi neînregistrate și de aparate de înregistrare și de reproducere. Obligația de a plăti prestații remuneratorii precum cele în discuție în litigiul principal este impusă acestor producători și importatori în temeiul legii naționale, care determină și cuantumul lor.

109. Compensația echitabilă cuvenită titularilor nu constituie contravaloarea directă a unei oarecare prestații, întrucât este legată de prejudiciul care rezultă pentru acești titulari din reproducerea neautorizată a operelor lor protejate.

110. În raport cu aceste argumente, Curtea nu a mai verificat natura prestării de servicii și din perspectiva unei cesiuni a unui bun necorporal.

111. Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis și în situația titularilor de drepturi conexe din cauză.

112. În conformitate cu art. 98 din Legea nr. 8/1996, artistul interpret sau executant are, ca regulă, dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice actele de utilizare de către terți a interpretării sau a execuției sale.

113. Acest drept este conservat și în cazul unei utilizări prin radiodifuzarea și comunicarea publică ale interpretării sau ale execuției sale, cu excepția situației în care interpretarea ori execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată, potrivit art. 98 alin. (1) lit. g) din lege.

114. În situația de excepție menționată, titularii au dreptul numai la remunerație echitabilă [art. 98 alin. (1) lit. g^1)], care se stabilește și se colectează conform procedurii prevăzute la art. 131, 131^1, 131^2 și 133 [art. 98 alin. (3)].

115. Această prevedere este reluată într-o altă formă în art. 106^5 din lege, cu referire expresă la utilizarea fonogramelor, în sensul că „Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă”.

116. Se menționează și în aceste cazuri stabilirea și colectarea remunerației conform art. 131, 131^1, 131^2 și 133 din Legea nr. 8/1996.

117. Normele la care se face trimitere prevăd stabilirea drepturilor patrimoniale cuvenite prin metodologii pe domenii de activitate, negociate cu utilizatorii în vederea plății acestor drepturi, în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi.

118. Colectarea remunerației echitabile se face prin intermediul organismului de gestiune colectivă desemnat drept colector unic de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în speță, reclamanta din cauză.

119. Așadar, este vorba despre o situație similară cu cea în care s-a pronunțat Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea cu efecte obligatorii.

120. Prin aplicarea raționamentului juridic din acea hotărâre se poate conchide că în cauză nu există un raport juridic direct în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, bazat pe prestații reciproce între titularii drepturilor conexe din cauză și un terț care face o radiodifuzare sau o comunicare publică a interpretării sau a execuției sale deja fixate pe suporturi.

121. De asemenea, remunerația echitabilă cuvenită titularilor nu constituie contravaloarea directă a unei prestații anume, întrucât este legată de prejudiciul care rezultă pentru acești titulari din reproducerea neautorizată a operelor lor protejate.

122. Această din urmă concluzie se impune cu atât mai mult în raport cu obiectul și cauza litigiului pendinte, în care pretențiile au fost formulate tocmai în considerarea utilizării neautorizate de către un terț.

123. Față de toate considerentele expuse, rezultă că artiștii interpreți și executanți nu efectuează o prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terț care utilizează, prin radiodifuzare sau comunicare publică, înregistrări sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale titularilor în cauză.

124. În consecință, răspunsul la prima întrebare din sesizare este că, în interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003, art. 98 alin. (1) lit. g^1) și art. 106^5 din Legea nr. 8/1996, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

125. În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, se constată că premisa acesteia este aceea în care este vorba despre o operațiune impozabilă în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, solicitându-se a se clarifica momentul în raport cu care se stabilește cota de TVA aplicabilă.

126. Cum răspunsul la prima întrebare este în sensul că nu se datorează taxa pe valoarea adăugată în speță, se constată că cea de-a doua întrebare nu mai are obiect.