Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 42/2017 (M. Of. nr. 815/16.10.2017): Art. 159 alin. (5) și alin. (7) din Codul de procedură fiscală

În M. Of. nr. 815 din 16 octombrie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 42/2017 din 29 mai 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 159 alin. (5) și a dispozițiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală”.

Codul de procedură fiscală

„Art. 159

(…)

(5) Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor și a mijloacelor de transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligațiilor de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit alin. (2). Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepția cazului în care pentru bunul ce se înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul. 

(…)

(7) Prevederile alin. (5) și (6) nu sunt aplicabile în cazul procedurii de executare silită, procedurii insolvenței și procedurilor de lichidare”. 

I. Titularul și obiectul sesizării

1. Prin Încheierea din 2 noiembrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. 4.759/190/2014, Tribunalul Bistrița-Năsăud – Secția I civilă a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea „modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 159 alin. (5) și a dispozițiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în sensul de a stabili:

a) Dacă, în cazul unei acțiuni în instanță prin care se solicită constatarea valabilității unei promisiuni bilaterale de schimb privind bunuri imobile și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor imobile care fac obiectul promisiunii bilaterale de schimb (promitenții copermutanți) să prezinte instanței certificatul de atestare fiscală prevăzut de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 sau orice act din care să rezulte că, la data pronunțării hotărârii care ține loc de act autentic de schimb, proprietarul actual al bunului are achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează.

b) Dacă, în cazul promisiunii bilaterale de schimb privind bunuri imobile în care imobilele nu au aceeași valoare (iar unul dintre copermutanți are obligația de a achita o sumă de bani – sultă), trebuie ca ambii promitenți proprietari să aibă achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează sau se poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract autentic de schimb și în cazul în care doar proprietarul din patrimoniul căruia va ieși bunul imobil cu valoare mai mare și în al cărui patrimoniu va intra bunul cu valoare mai mică are achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale și, respectiv, dacă în cazul promisiunii bilaterale de schimb privind bunuri imobile cu aceeași valoare, instanța poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract autentic de schimb chiar și în situația în care promitenții copermutanți au obligații fiscale neachitate.

c) Dacă executarea unei promisiuni bilaterale de schimb, prin pronunțarea de către instanță a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de înstrăinare apt pentru intabularea în cartea funciară, reprezintă o procedură de executare silită în sensul dispozițiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 (Codul de procedură fiscală)”.

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

62. Asupra admisibilității sesizării, în doctrină, dar și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, condițiile de admisibilitate au fost identificate după cum urmează:

a. existența unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanță;
b. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
c. o chestiune de drept cu caracter de noutate;
d. Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare;
e. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

63. În examinarea primelor două condiții de admisibilitate, se constată că tribunalul, legal învestit cu soluționarea unui apel împotriva unei sentințe pronunțate în judecata unei cereri prin care se urmărește constatarea valabilității unei promisiuni bilaterale de schimb și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, va pronunța o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, deoarece valoarea fiecărui imobil promis a se da în schimb nu depășește suma de 200.000 de lei; prin urmare, aceste cerințe de admisibilitate sunt întrunite.

64. La rândul său, condiția referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită este îndeplinită.

Cu toate că dispozițiile supuse interpretării sunt preluate în art. 159 alin. (5) și (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, unde se regăseau în art. 113 alin. (4) și (6), cerința noutății este întrunită, deoarece criteriul vechimii nu trebuie absolutizat, relevante fiind existența și dezvoltarea unei jurisprudențe continue în materie.

Din această perspectivă, au fost emise adrese către toate curțile de apel, care au procedat la verificări ale jurisprudenței la nivelul instanțelor judecătorești situate în circumscripțiile lor teritoriale și au comunicat Înaltei Curți de Casație și Justiție că nu au fost identificate hotărâri judecătorești în materia care face obiectul sesizării de față (a promisiunii de schimb).

Cum caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor și întrucât asemenea dezlegări nu există, se apreciază că cerința noutății este întrunită.

65. Este îndeplinită și condiția de admisibilitate care impune ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat. Deși textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislația procesual penală internă, modalitatea în care instanța supremă să fi statuat asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, cerința legală este îndeplinită, întrucât problemele de drept semnalate nu au fost soluționate printr-o hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii și nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

De asemenea, potrivit evidențelor statistice, nu au fost identificate nici decizii de speță în practica secțiilor instanței supreme privind soluționarea problemelor de drept semnalate.

66. În ceea ce privește condiția de admisibilitate care impune ca soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se apreciază că legătura dintre problema de drept sesizată și soluționarea pe fond a căii de atac poate fi identificată, întrucât prima instanță a reținut că dispozițiile art. 113 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, în vigoare la data pronunțării sentinței, care se regăsesc în prezent în art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, se aplică nu doar în cazul înstrăinării proprietății asupra imobilelor prin contracte autentice încheiate de notarul public, ci și în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești care ține loc de act autentic, acțiunea fiind respinsă întrucât proprietarii pârâți au datorii fiscale neachitate și promisiunea bilaterală de schimb privește imobile care nu au aceeași valoare, iar reclamanții, prin apelul declarat, au susținut că, în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești care ține loc de act autentic de înstrăinare, dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 nu sunt incidente, motivat de faptul că această procedură de înstrăinare a bunurilor imobile este una de executare silită și se încadrează în situațiile de excepție prevăzute de alin. (7) al aceluiași articol.

Prin urmare, soluția asupra fondului cererii atârnă de modul în care aceste dispoziții legale vor fi dezlegate.

67. Asupra fondului sesizării, se reține că, la data pronunțării sentinței atacate cu apel, erau în vigoare dispozițiile art. 113 alin. (4), (5) și (6) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dar acest act normativ este în prezent abrogat.

68. Începând cu 1 ianuarie 2016, aceste prevederi au fost preluate în aceeași formă în noul act normativ în vigoare de la această dată, respectiv în art. 159 alin. (5), (6) și (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

69. Pe lângă condițiile generale de fond pentru validitatea unei convenții, prevăzute de art. 948 din Codul civil de la 1864, dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 au instituit o condiție suplimentară de fond, pentru valabilitatea înstrăinării clădirilor, terenurilor și mijloacelor de transport, cea a lipsei obligațiilor fiscale către bugetul local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află bunul supus impozitării.

70. Sancțiunea încălcării acestei condiții speciale este nulitatea de drept a actului de înstrăinare, potrivit art. 159 alin. (6) din aceeași lege.

71. În conformitate cu art. 159 alin. (7), prevederile alin. (5) și (6) nu sunt aplicabile în cazul procedurii de executare silită, al procedurii insolvenței și al procedurilor de lichidare.

72. Așadar, doar în cazul înstrăinării bunurilor supuse impozitării prin procedura de executare silită, prin procedura insolvenței și prin cea de lichidare nu se impune ca proprietarul să aibă achitate toate obligațiile fiscale datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează.

73. Dintre cele trei situații de excepție, la care se referă art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să dezlege măsura în care pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic de schimb poate fi încadrată în ipoteza procedurii de executare silită.

74. În condițiile în care raționamentul titularului sesizării pare a se fundamenta pe argumentul că obligația de a încheia un contract de schimb poate fi executată silit prin pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic, iar art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală se referă la procedura de executare silită, fără să indice vreo distincție, se apreciază că, pentru a răspunde acestei ultime întrebări – care, în ipoteza unui răspuns afirmativ, face inutilă analiza celorlalte două -, trebuie să deceleze rațiunea instituirii normei de excepție.

75. Executarea silită este reglementată de Codul de procedură civilă în cartea a V-a, intitulată „Despre executarea silită” care cuprinde dispoziții generale, precum și norme privind urmărirea silită mobiliară și imobiliară, eliberarea și distribuirea sumelor realizate prin executare silită.

76. Dintre acestea, prezintă relevanță prevederile cap. III al titlului II din cartea a V-a a Codului, privind modalitățile în care se eliberează și se distribuie sumele realizate prin executarea silită.

77. Astfel, în măsura în care nu există un singur creditor urmăritor, art. 865 din Codul de procedură civilă instituie ordinea de preferință în care creditorii urmează să fie îndestulați; la lit. e) sunt indicate creanțele fiscale provenind din impozite, taxe, contribuții și din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale și bugetelor fondurilor speciale.

78. În scopul îndestulării creditorilor, art. 869 alin. (3) din Codul de procedură civilă impune executorului obligația de a înștiința din oficiu debitorul, creditorii urmăritori, organele fiscale locale, administratorii-sechestru, adjudecatarul și pe titularii drepturilor și sarcinilor stinse prin adjudecare despre fixarea termenului în care trebuie depuse titlurile de creanță.

79. După parcurgerea acestei etape, Codul de procedură civilă reglementează modalitatea în care plata sumelor obținute prin executarea silită urmează a se realiza efectiv.

80. Din cele expuse mai sus, se apreciază că legea creează un mecanism eficace pentru ca toți creditorii (inclusiv organele fiscale locale) să poată fi îndestulați în cazul executării silite, așa încât excepția instituită prin dispozițiile art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală este pe deplin justificată.

81. De aceea, prevederile art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, analizate în cele de mai sus, vizează numai ipoteza procedurii de executare silită reglementată de cartea a V-a a Codului de procedură civilă sau de alte legi speciale, care creează mecanismul expus anterior sau altele similare, de natură să asigure îndestularea tuturor creditorilor.

82. Instituirea acestei excepții are și aptitudinea de a nu bloca procedura de executare silită, în cazul în care debitorul urmărit ar evita ori ar refuza să își achite obligațiile fiscale către bugetul local, în condițiile în care executarea silită este o parte integrantă a procesului civil, care asigură preeminența dreptului și fără de care drepturile recunoscute de instanțe ar rămâne iluzorii.

83. Rațiunea exceptării procedurii de executare silită de la cerința inexistenței obligațiilor fiscale către bugetul local, impusă de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, nu se regăsește însă și în ipoteza în care instanțele sunt sesizate de creditorul obligației de a dobândi proprietatea unui bun supus impozitării cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri care ține loc de act autentic.

84. Trebuie subliniat că, de esența executării silite, este existența unui titlu executoriu, potrivit art. 622 din Codul de procedură civilă.

85. De aceea, cererea de pronunțare a unei hotărâri care ține loc de act autentic de schimb nu poate fi calificată ca o procedură de executare silită, pentru că, în cadrul unui proces având un atare obiect, se valorifică un drept subiectiv, în scopul obținerii unui titlu, dar nu se pune în executare un titlu.

86. Promisiunile de schimb, la fel ca și cele de vânzare-cumpărare, nu au fost reglementate în Codul civil din 1864, după cum nici posibilitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic nu a fost reglementată.

87. Noul Cod civil a definit promisiunea de a contracta în art. 1279, text care, în alin. 3, reglementează și executarea silită a unei promisiuni. Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, numai art. 5 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005 a consacrat executarea silită a unei promisiuni asupra terenurilor.

88. Odată cu adoptarea noului Cod civil, pe lângă norma cu caracter general a art. 1279, a fost reglementată în art. 1669 executarea silită a promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, precum și a celei bilaterale de vânzare.

89. Se cuvine subliniat că, în materia schimbului, se aplică dispozițiile privitoare la vânzare, potrivit art. 1764 alin. (1) din Codul civil; și în sistemul Codului civil de la 1864, aceleași dispoziții erau aplicabile, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 1409.

90. Confirmând opiniile exprimate în doctrină, jurisprudența dezvoltată sub imperiul codurilor anterioare a recunoscut posibilitatea pronunțării unei hotărâri ce ține loc de act autentic, dacă se face proba încheierii unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare, invocându-se ca fundament juridic dispozițiile art. 1073, 1077 și cele ale art. 970 din Codul civil de la 1864. Pentru identitate de rațiune, a fost acceptată și posibilitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de schimb, în cazul unei promisiuni de schimb.

91. Pe calea unei promisiuni, părțile își asumă doar obligații de a face, respectiv de a încheia în viitor contractul și, eventual, de a efectua alte operațiuni necesare valabilei încheieri a contractului.

92. În cazul în care convenția nu este executată de bunăvoie, poate fi executată direct, dar atipic, prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de schimb.

93. Desigur că obligațiile de a face pot fi executate silit, dar executarea în natură a unei asemenea obligații, prin pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic, nu este echivalentă cu executarea silită a unei obligații de a face cuprinsă într-un titlu executoriu. În acest din urmă caz, dispozițiile art. 904 din Codul de procedură civilă prevăd posibilitatea creditorului de a fi autorizat de către instanța de executare, prin încheiere executorie, să îndeplinească obligația de a face el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului.

94. Prin urmare, pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic de schimb nu poate fi calificată ca o procedură de executare silită, considerându-se util să examineze cu prioritate ultima întrebare, pentru că un răspuns afirmativ la aceasta ar fi făcut inutilă analiza primelor două aspecte cuprinse în sesizare.

95. În examinarea celorlalte două întrebări, se cuvine notat că, inspirându-se din doctrina și din jurisprudența dezvoltată anterior, noul Cod civil a impus în art. 1279 cerința ca toate celelalte condiții de validitate să fie îndeplinite, pentru a putea fi pronunțată o hotărâre care să țină loc de contract.

96. Prin urmare, instanțele trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor de valabilitate, generale și speciale.

97. La fel ca notarul public, care verifică aceleași condiții cu ocazia întocmirii unui act de schimb voluntar, instanțelor le revin obligații similare, deoarece, prin hotărârea care ține loc de act autentic, se suplinește doar consimțământul părților la întocmirea actului de schimb; înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate, ca și actul din care să rezulte că proprietarul actual al bunului are achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrative-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează sunt însă aceleași.

98. Potrivit art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, „pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor și a mijloacelor de transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligațiilor de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit alin. (2).”

99. Schimbul a fost definit în art. 1405 din Codul civil de la 1864, ca fiind un contract „prin care părțile își dau respectiv un lucru pentru altul”.

100. Și noul Cod civil a reglementat schimbul în art. 1763, definindu-l ca pe contractul „prin care fiecare dintre părți, denumite copermutanți, transmite sau, după caz, se obligă să transmită un bun pentru a dobândi un altul”.

101. După cum s-a arătat mai sus, ambele coduri cuprind norme de trimitere, potrivit cărora dispozițiile privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzător, și schimbului.

102. Mai mult, noul Cod civil prevede, în art. 1651, că dispozițiile capitolului privind obligațiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligațiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligații în general nu rezultă altfel.

103. În materie de schimb, efectul translativ de proprietate este reciproc, fiecare parte fiind considerată vânzător, în ceea ce privește bunul pe care îl înstrăinează, și cumpărător, în ceea ce privește bunul pe care îl dobândește.

104. De aceea, atât timp cât dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală impun, pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse impozitării (clădiri, terenuri și mijloace de transport), cerința suplimentară a prezentării certificatului de atestare fiscală din care să rezulte achitarea tuturor obligațiilor de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul care se înstrăinează, iar efectul pronunțării unei hotărâri judecătorești care ține loc de act autentic de schimb constă în transferul proprietății bunurilor, se apreciază că noțiunea de „înstrăinare” utilizată de norma juridică acoperă și situația unei acțiuni în validarea unei promisiuni de schimb privind asemenea bunuri.

105. O atare cerință este aplicabilă și atunci când bunurile promise sunt de valoare diferită, întrucât nu valoarea bunurilor impune prezentarea certificatului, ci operațiunea de transfer al dreptului de proprietate, în sine.

106. Interpretarea propusă de instanța de trimitere, potrivit căreia o hotărâre judecătorească ce ține loc de act autentic de schimb poate fi pronunțată fără îndeplinirea cerinței prevăzute de dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în situația în care imobilele obiect al schimbului au aceeași valoare, respectiv în condițiile îndeplinirii sale doar de către proprietarul din al cărui patrimoniu se transferă imobilul cu valoare mai mare și intră bunul cu valoare mai mică, pornește de la o analiză trunchiată a considerentelor prezentate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1.021 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 10 octombrie 2011, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 113 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și ale art. 254 alin. (7) și art. 259 alin. (6^1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

107. Instanța de trimitere a apreciat că, în cazul unui schimb, patrimoniul fiecărei părți fie rămâne la aceeași valoare, atunci când bunurile obiect al schimbului sunt de aceeași valoare, fie va crește sau va scădea în cazul schimbului unor bunuri de valoare diferită.

108. Este real că instanța de contencios constituțional a reținut că dispozițiile examinate dau expresie obligației pozitive a statului de a asigura ritmicitatea și certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligațiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor.

109. În considerarea acestui argument, instanța de trimitere a considerat că, atunci când imobilul cu valoare mai mare părăsește un patrimoniu, în schimbul unui alt bun, cu valoare mai mică, patrimoniul se va diminua, așa încât, în acest caz, apare ca fiind justificată îndeplinirea de către acest proprietar a cerinței de a avea achitate toate obligațiile fiscale, de vreme ce se poate prezuma un grad ridicat de dificultate în recuperarea creanțelor autorității administrației publice locale. În situația inversă, când din patrimoniu iese bunul cu valoare mai mică și intră bunul cu valoare mai mare, acesta va crește după schimb, astfel că instanța de trimitere consideră că nu se poate reține că va fi îngreunată recuperarea creanțelor autorității administrației publice locale, ci, dimpotrivă, se creează premisa opusă, aceea a creșterii posibilităților de recuperare a creanțelor fiscale neachitate, astfel că este excesiv a pretinde ca proprietarul să aibă toate obligațiile fiscale achitate. Iar dacă schimbul privește bunuri de valoare egale, patrimoniul niciunui proprietar nu se modifică valoric, astfel că, în acest caz, instanța de trimitere a apreciat că nu se justifică validarea promisiunii bilaterale de schimb de achitarea tuturor obligațiilor fiscale datorate bugetului local.

110. Acest raționament pare a ignora nu numai dispoziția expresă a art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care leagă cerința suplimentară pe care o instituie, de operațiunea juridică a înstrăinării dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse impozitării (clădiri, terenuri și mijloace de transport), nu de valoarea acestora, ci și ansamblul considerentelor reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1.021 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 10 octombrie 2011, care le preia pe cele expuse anterior, în Decizia nr. 1.069 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 14 august 2009, din care rezultă că rațiunea care a stat la baza soluției legislative în dezbatere a fost crearea unui climat de stabilitate și securitate juridică, nu doar preocuparea statului în a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să își execute obligațiile fiscale, indiferent de natura și cuantumul lor.

111. Cum norma cuprinsă în art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală este una de protecție a dobânditorului, se apreciază că, în interpretarea și aplicarea unitară a acestei dispoziții, ea trebuie dezlegată în sensul că în cazul unei acțiuni prin care se solicită constatarea valabilității unei promisiuni bilaterale de schimb privind bunuri imobile de aceeași valoare sau de valori diferite și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor imobile să prezinte certificatul de atestare fiscală prevăzut de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 și să aibă achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează, iar executarea unei promisiuni bilaterale de schimb, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de înstrăinare apt pentru intabularea în cartea funciară, nu reprezintă o procedură de executare silită în sensul dispozițiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015.

112. Mai mult, pentru ca pârâtul să nu paralizeze eficiența acțiunii, prin refuzul de a prezenta certificatul de atestare fiscală, art. 57 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 a pus în sarcina instanței obligația de a solicita certificatul de atestare fiscală referitor la bun.

113. În aceeași ordine de idei, este util a se menționa și că, pentru a se evita o conduită abuzivă din partea copermutantului pârât, ar trebui să se acorde copermutantului reclamant (dacă formulează un petit în acest sens), posibilitatea de a plăti el însuși obligațiile datorate la bugetul local de către cealaltă parte, simultan cu abilitarea de a cere, în cadrul aceluiași proces sau pe cale separată, obligarea acesteia din urmă la suportarea unor daune-interese egale cu cuantumul obligațiilor achitate.