Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 7/2018 (M. Of. nr. 548/2.07.2018): Art. 55^1 („Compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare”) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

În M. Of. nr. 548 din 2 iulie 2018, s-a publicat Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 7/2018 cu privire la dezlegarea chestiunii de drept având ca obiect interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 514 din 14 august 2013; cu modif. ult.).

În acest sens, Înaltei Curți i s-a solicitat să clarifice dacă, în interpretarea prevederilor menționate, începând cu data de 24.07. 2012, perioada executată efectiv din pedeapsa din executarea căreia inculpatul a fost liberat condiționat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, având ca efect micșorarea restului rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, trebuie recalculată pentru a se determina restul de pedeapsă neexecutat, în vederea aplicării regimului sancționator stabilit de art. 104 alin. (2), coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal.

Art. 55^1 („Compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare”) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

„(1) La calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, și executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată.

(2) În sensul prezentului articol se consideră condiții necorespunzătoare cazarea unei persoane în oricare centru de detenție din România care a avut lipsuri la condițiile impuse de standardele europene.

(3) În sensul prezentului articol se consideră executare a pedepsei în condiții necorespunzătoare cazarea în oricare dintre situațiile următoare:

a) cazarea într-un spațiu mai mic sau egal cu 4 mp/deținut, care se calculează, excluzând suprafața grupurilor sanitare și a spațiilor de depozitare a alimentelor, prin împărțirea suprafeței totale a camerelor de deținere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de dotarea spațiului în cauză;

b) lipsa accesului la activități în aer liber;

c) lipsa accesului la lumină naturală sau aer suficient ori disponibilitatea de ventilație;

d) lipsa temperaturii adecvate a camerei;

e) lipsa posibilității de a folosi toaleta în privat și de a se respecta normele sanitare de bază, precum și cerințele de igienă;

f) existența infiltrațiilor, igrasiei și mucegaiului în pereții camerelor de detenție.

(4) Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător și la calcularea pedepsei executate efectiv ca măsură preventivă/pedeapsă în centrul de reținere și arestare preventivă în condiții necorespunzătoare. (5) În sensul prezentului articol nu se consideră executare a pedepsei în condiții necorespunzătoare ziua sau perioada în care persoana a fost:

a) internată în infirmerii din cadrul locurilor de deținere, în spitale din rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor, a Ministerului Afacerilor Interne sau din rețeaua sanitară publică;

b) în tranzit.

(6) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică în cazul în care persoana a fost despăgubită pentru condiții necorespunzătoare de detenție, prin hotărâri definitive ale instanțelor naționale sau ale Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri și a fost transferată sau mutată într-un spațiu de detenție având condiții necorespunzătoare.

(7) Beneficiul aplicării dispozițiilor alin. (1) nu poate fi revocat.

(8) Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiții necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012”.

Art. 41 („Recidiva”) alin. (1) din Codul penal

„(1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare”.

Art. 43 („Pedeapsa în caz de recidivă”) alin. (1) din Codul penal 

„(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta”.

Art. 104 („Revocarea liberării condiționate”) alin. (2) din Codul penal

„(2) Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă liberarea și dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracțiune se stabilește și se execută, după caz, potrivit dispozițiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară”.

Solicitarea punctului de vedere al instanțelor judecătorești cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, a relevat existența a trei direcții principale. Așadar, avem în vedere următoarele opinii divergente:

– Determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în scopul aplicării tratamentului sancționator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal presupune recalcularea, începând cu data de 24.07.2012, a „perioadei executate efectiv” din pedeapsa pentru care s-a dispus liberarea condiționată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 (prin considerarea ca executate, suplimentar, a 6 zile din pedeapsa aplicată pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare), cu efectul micșorării restului rămas neexecutat din pedeapsa anterioară;

– Determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat, pentru a se putea aplica tratamentul sancționator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, nu implică recalcularea, începând cu data de 24.07.2012, a „perioadei executate efectiv” din pedeapsa din executarea căreia inculpatul a fost liberat condiționat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017;

– Revocarea unei liberări condiționate dispusă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017, determină revocarea întregului restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, indicat în sentința de liberare, caz în care se aplică o nouă pedeapsă conform regulilor de la recidivă postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară. În această situație, problema aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 vizează pedeapsa rezultantă și este o chestiune ce se rezolvă în cursul executării pedepsei, în vederea calculării fracției pentru o nouă liberare condiționată.

În viziunea Parchetului de pe lângă ÎCCJ, cauza supusă soluționării vizează persoanele condamnate, dar liberate condiționat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, care săvârșesc o nouă infracțiune în perioada termenului de liberare condiționată. Astfel, efectul compensatoriu prevăzut de art. 55^1 presupune considerarea ca executată mai devreme a primei pedepse aplicate, pentru care s-a dispus liberarea condiționată, dat fiind restul de pedeapsă rămas neexecutat, dar mai mic, a cărui stabilirea se va face prin scăderea perioadei efectiv executate din întreaga pedeapsă. De asemenea, în acest sens, se vor elimina și zilele calculate ca executate, rezultate din existența condițiilor necorespunzătoare de detenție, așa încât restul obținut se va adăuga la pedeapsa aplicată pentru infracțiunea dedusă judecății și comisă în cursul termenului de liberare condiționată. Așadar, PÎCCJ împărtășește în genere, opinia instanței cărei îi aparține sesizarea.

Față de chestiunea de drept care face obiectul sesizării, a fost identificată practică judiciară în această materie la nivelul următoarelor instanțe: Curtea de Apel Suceava (Judecătoria Botoșani – Secția penală), Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, precum și Judecătoria Sectorului 1 București. Se observă, astfel, lipsa unei jurisprudențe bogate în raport cu obiectul sesizării, dată fiind identificarea unui număr foarte mic de hotărâri judecătorești care să vizeze problematica dată.

Atât la nivelul Înaltei Curți, cât și la nivelul Curții Constituționale, nu au fost identificate decizii relevante strâns legate de chestiunea de drept ce se are în vedere.

Mai mult, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu conține nici ea, trimiteri strict la problematica abordată, deși în unele cauze, s-a constatat existența condițiilor improprii de detenție din penitenciarele românești, reamintindu-se că acest lucru constituie o încălcare a dispozițiilor art. 3 din Convenție. În acest sens, în cauza Iacov Stanciu c. României, Curtea a precizat faptul cp stabilirea măsurilor reparatorii ce trebuie luate de către un stat pârât nu intră în competența sa, dar eforturile constante și pe termen lung, precum adoptarea unor măsuri suplimentare, trebuie continuate pentru a ajunge la o deplină conformitate cu art. 3 și art. 46 din Convenție.

Judecătorul-raportor a opinat în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală, trebuie admisă, pe fond urmând să se pronunțe o hotărâre prealabilă prin care să se stabilească faptul că „perioada executată efectiv” din pedeapsa din executarea căreia inculpatul a fost liberat condiționat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 nu trebuie recalculată, în vederea determinării restului de pedeapsă rămas neexecutat și aplicării tratamentului sancționator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal.