Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 3/2018 (M. Of. nr. 327/13.04.2018): efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor se produc exclusiv în cauza penală determinată

În M. Of. nr. 327 din 13 aprilie 2018, s-a publicat Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 3/2018 cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor (rep. M. Of. nr. 288 din 18 aprilie 2014), în condițiile în care inculpatul a facilitat identificarea și tragerea la răspundere penală a persoanei denunțate într-o altă cauză penală și a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, efectele dispoziției penale menționate se aplică tuturor cauzelor penale aflate pe rolul instanțelor de judecată, fără nicio limitare.

Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor

„Art. 19 

Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”.

Instanța care a făcut sesizarea consideră că din economia dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, – din rațiuni ce țin de asigurarea descoperirii infracțiunilor grave – rezultă că legiuitorul a înțeles să confere persoanei care are calitatea de martor, în sensulart. 2 lit. a) pct. 1 din lege, și care a comis o infracțiune gravă, în ipoteza în care denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni grave, beneficiul unei cauze de reducere la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

În acest sens, sintagma „denunță și facilitează tragerea la răspundere penală” presupune formularea, de către persoana care a săvârșit o infracțiune gravă, a unui denunț prin care dezvăluie săvârșirea unei infracțiuni grave de către o altă persoană, ușurând și făcând posibilă tragerea la răspundere penală a acesteia din urmă de către organul judiciar competent, pentru acea infracțiune care, în lipsa denunțului, ar fi rămas nedescoperită.

S-a apreciat că, în situația în care inculpatul a formulat un denunț și a beneficiat, într-o altă cauză penală, de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, în cazul de față în Dosarul penal nr. 9.343/212/2014, el nu mai poate beneficia de această cauză de reducere a pedepsei în alte dosare penale, fără limitare în timp.

S-a concluzionat că problema de drept în discuție este dacă dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, pot fi aplicate de mai multe ori, pentru fapte penale judecate în dosare separate, fără a fi limitată aplicarea acestora.

La nivelul instanțelor naționale, s-a evidențiat opinia majoritară potrivit căreia inculpatul care a formulat un denunț și a beneficiat, într-o cauză penală, de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă ca efect al aplicării dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, nu mai poate beneficia de aceeași cauză de atenuare a pedepsei în alte dosare penale, fără limitare în timp.

În opinia contrară s-a apreciat că beneficiul cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, trebuie recunoscut în toate cauzele penale în care autorul este cercetat sau trimis în judecată la data formulării denunțului.

Ministerul Public – PÎCCJ, Secția judiciară s-a exprimat în sensul inadmisibilității sesizării, apreciindu-se că textul legal a cărui interpretare se solicită este clar, univoc, nicio altă interpretare nefiind posibilă, astfel că intervenția instanței supreme prin mecanismul întrebării prealabile nu se justifică.

La nivelul ÎCCJ, din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

Însă, în ceea ce privește deciziile de speță, au fost identificate două hotărâri judecătorești în care instanța supremă a examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul respectivei sesizări.

Astfel, prin Decizia penală nr. 1.453 din 8 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală s-a reținut că „denunțurile inculpatului s-au materializat prin identificarea și trimiterea în judecată a inculpaților (…) prin rechizitoriul nr. X, însă, în legătură cu acest denunț, inculpatul a beneficiat deja de cauza de reducere a pedepsei prevăzute în art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, în dosarul nr. Y – Decizia penală nr. 2.617 din 29 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, prin care i s-a redus pedeapsa de la 12 la 7 ani închisoare. Ca atare, cum inculpatul nu poate invoca aceeași cauză de reducere a pedepsei în două dosare diferite, recursul său este nefondat sub acest aspect”.

De asemenea, prin Decizia penală nr. 3.967 din 11 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală s-a reținut, referitor la cererea recurentului inculpat de a se constata incidența în cauză a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, că „aceste dispoziții legale sunt aplicabile persoanei care are calitatea de martor și care a comis o infracțiune gravă, iar înainte sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni și au drept consecință reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”.

Notând cauza distinctă în care autorul denunțului era cercetat la data formulării acestuia, instanța supremă a constatat că „(…) denunțul nu s-a formulat de către recurent în cauza dedusă judecății și, în consecință, nu sunt incidente prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor. Dacă s-ar accepta opinia apărării, ar însemna ca un inculpat, care a formulat un denunț finalizat cu tragerea la răspundere penală a unei persoane pentru o infracțiune gravă, să invoce prevederile legale sus-menționate și să beneficieze de reducerea cu jumătate a limitelor de pedeapsă, pentru toate infracțiunile pe care le-ar comite ulterior, ceea ce nu a fost avut în vedere de către legiuitor”.

La nivelul CCR, decizia relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015), prin care, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate, s-a constatat că „soluția legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 care exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care nu a comis o infracțiune gravă este neconstituțională”.

În argumentarea acestei decizii s-a arătat că „(…) rațiunea cauzei de reducere a limitelor pedepsei reglementată de norma supusă controlului de constituționalitate este aceea de a institui un instrument eficient pentru combaterea infracțiunilor grave, prin determinarea persoanelor care dețin informații decisive în acest sens de a le furniza organelor judiciare. Prin urmare, determinantă și suficientă pentru acordarea beneficiului reducerii limitelor pedepsei este acțiunea martorului de a denunța și facilita tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni grave, indiferent de natura și gravitatea faptei comise de el însuși. (…) Așa fiind, comiterea de către martor a unei infracțiuni care nu se încadrează în categoria infracțiunilor grave, așa cum sunt ele definite în art. 2 lit. h) din lege, nu poate fi un element care să îl excludă pe acesta de la beneficiul cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă. Drept urmare, diferența operată de norma supusă controlului de constituționalitate între cele două categorii de martori, după cum aceștia au săvârșit sau nu o infracțiune gravă, nu se bazează pe un criteriu rațional și nu justifică un tratament juridic diferențiat (…)”.

Această decizie a marcat revenirea Curții Constituționale asupra propriei jurisprudențe în materie, reflectată anterior în deciziile nr. 666 din 18 mai 2010 și nr. 378 din 24 septembrie 2013, prin care au fost respinse excepții de neconstituționalitate vizând dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, reținându-se, inter alia, că „principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea unui regim sancționator diferențiat în funcție de conduita persoanelor cercetate care pot contribui la aflarea adevărului în anumite cauze este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca, la aceleași situații juridice, să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite, tratamentul juridic să fie diferențiat. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de recrudescența unor fenomene antisociale grave, precum criminalitatea organizată, terorismul, traficul de droguri și traficul de persoane, respectiv de necesitatea instituirii de către stat a unui sistem de măsuri în vederea asigurării protecției martorilor și nu este de natură să aducă atingere principului egalității în drepturi”.

Prin raportul întocmit în cauză, s-a opinat în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie în Dosarul nr. 17.774/212/2013/a2 și a considerat că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor trebuie interpretate în sensul în care norma consacră o cauză legală de reducere a pedepsei cu aplicare limitată la cauza în legătură cu care a intervenit atitudinea de denunțare și facilitare a martorului care a săvârșit o infracțiune, nu și în cauze distincte, chiar dacă au ele ca obiect infracțiuni concurente.