Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 25/2018 (M. Of. nr. 468/6.06.2018): termenele prev. de art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (2) L. nr. 165/2013 se aplică persoanelor care au optat pentru returnarea dosarelor către entităţile învestite cu soluţionarea notificării

În M. Of. nr. 468 din 6 iunie 2018, s-a publicat Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 25/2018 cu privire la aplicarea corespunzătoare a termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 (M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013; cu modif. ult.), în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

„(1) Persoanele îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pot opta pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entitățile învestite cu soluționarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) De prevederile alin. (1) beneficiază și persoanele îndreptățite la despăgubiri în temeiul legilor funciare, inclusiv cele care au optat potrivit art. 42 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, după expirarea termenului legal”.

Art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

„Art. 33

(1) Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;

b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;

c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri

(…)

Art. 35

(…)

(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor”.

Instanța care a făcut sesizarea consideră că problema de drept care se impune a fi interpretată se referă la sintagma „cereri înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi”, prevăzută de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, respectiv dacă în această noțiune se include și notificarea care a fost soluționată în procedura Legii nr. 10/2001 prin emiterea unei dispoziții de către unitatea deținătoare și care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, era înregistrată la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii măsurilor compensatorii și cu privire la care persoana considerată îndreptățită a optat pentru returnarea dosarului de notificare către prima entitate învestită în vederea restituirii în natură sau prin compensare cu alte bunuri.

Definind înțelesul unor expresii și termeni utilizați în cuprinsul Legii nr. 165/2013, art. 3 arată că prin „cereri” se desemnează „notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (…), aflate în curs de soluționare la entitățile învestite de lege sau, după caz, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor”. Apoi, prin sintagma „persoana îndreptățită” se înțelege „persoana căreia i-a fost recunoscut dreptul la restituire în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii”, iar „entitatea învestită de lege” este fie „unitatea deținătoare, în înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001”, fie „Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, înființată potrivit prezentei legi”.

În viziunea titularului sesizării, dificultatea interpretării rezidă în faptul că, la data adoptării Legii nr. 165/2013, legiuitorul nu a avut în vedere și situația reînvestirii „entităților învestite de lege”cu soluționarea unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, notificare ce primise anterior o soluție, necontestată, și care recunoscuse într-o primă etapă administrativă calitatea notificatorului de persoană îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În opinia instanței de trimitere, termenele prevăzute de art. 33 și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se aplică și pentru situația prevăzută de art. II alin. (1) din Legea nr. 368/2013, normă care a permis persoanelor îndreptățite să solicite returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către unitățile deținătoare, chiar dacă aceasta este reglementată printr-un act normativ ulterior.

La nivelul instanțelor naționale, s-a evidențiat existența unor opinii divergente asupra chestiunii de drept analizate.

Astfel, într-o opinie s-a apreciat că în cazul persoanelor care au optat pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entitățile învestite cu soluționarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor, nu se aplică termenele prevăzute de art. 33 și art. 35 din Legea nr. 165/2013, întrucât aceste dispoziții se referă la cereri înregistrate și nesoluționate.

Într-o altă viziune, s-a considerat că termenele introduse de legiuitor la capitolul IV din Legea nr. 165/2013 în vederea urgentării soluționării cererilor de retrocedare (art. 33 și art. 35 din lege) se aplică și în ipoteza vizată, arătându-se că alegerea notificatorului de a relua procedura administrativă nu poate pur și simplu să conducă la prorogarea unor termene de decădere expres prevăzute de legiuitor în urma pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, cu atât mai mult cu cât, la momentul opțiunii, aceste termene erau deja împlinite.

Punctele de vedere au fost divergente și cu privire la aspectul subsidiar invocat prin sesizare, reținându-se, într-o orientare, că instanța învestită cu soluționarea pe fond a cererii formulate conform art. II din Legea nr. 368/2013, constatând că cererea nu poate fi soluționată prin restituirea în natură sau prin acordarea de bunuri în compensare, va respinge cererea, apreciind că dispoziția inițială aflată la dosarul returnat continuă să producă efecte, neputându-se realiza o reevaluare a ceea ce s-a acordat inițial decât strict sub aspectul posibilității restituirii în natură, respectiv a compensării cu alte bunuri, în timp ce, într-o altă opinie, s-a considerat că se va reanaliza notificarea și se vor dispune măsurile reparatorii potrivit art. 1 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 165/2013 (măsuri compensatorii prin puncte).

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 49/C/81/III-5/2018 din 22 februarie 2018, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

La nivelul ÎCCJ, din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

La nivelul CCR, au fost identificate mai multe decizii relevante în cauză, constatându-se că dispozițiile art. 33 și 35 din Legea nr. 165/2013 au făcut obiectul unui număr foarte mare de dosare aflate pe rolul Curții Constituționale. Astfel, pot prezenta relevanță pentru chestiunea de drept analizată în cauză Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014; Decizia nr. 137 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 29 mai 2014; Decizia nr. 712 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 17 martie 2017; Decizia nr. 225 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 19 mai 2016; Decizia nr. 110 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016; Decizia nr. 551 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 18 august 2015.

Relevante sunt și deciziile menționate în cuprinsul încheierii de sesizare, respectiv Decizia nr. 600 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 973 din 5 decembrie 2016, și Decizia nr. 786 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017.

Prin raportul întocmit în cauză, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, iar asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. II din Legea nr. 368/2013, în cazul persoanelor îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, care au optat pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entitățile învestite cu soluționarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii, se aplică în mod corespunzător termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Astfel, termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 curg de la data înregistrării dosarelor returnate la entitățile învestite cu soluționarea notificării, iar dacă cererea formulată conform art. II din Legea nr. 368/2013 nu poate fi soluționată prin restituirea în natură sau prin compensare cu alte bunuri, dispoziția/decizia inițială aflată în dosarul returnat de Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor continuă să producă efecte, fiind incidentă procedura măsurilor compensatorii sub formă de puncte prevăzută de capitolul III al Legii nr. 165/2013.