De ce primarul sau primăria nu pot fi executați silit?

17 feb. 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 315

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Eu pe cine execut?

Dacă sunteți executor judecătoresc cu siguranță ați avut pe rol un titlu executoriu prin care s-a dispus o obligație de plată în sarcina unui Primar, a unei Primării ori a unei Comisii locale de fond funciar – organe administrative ale unei comune sau oraș (unitate admi­nistrativ‑teritorială).

Brașov: Conferința GDPR în profesiile liberale, instituții și companii

O situație încurcată pentru că o obligație de plată presupune existența unui patrimoniu din care să se facă acea plată, de bunăvoie sau prin executare silită. Dar lipsa unui patri­moniu face executarea silită imposibilă. Și cum niciuna dintre instituțiile de mai sus, Primar, Primărie ori Comisie locală de fond funciar nu au personalitate juridică și nici patrimoniul atașat, suntem într‑o fractură logică aparent fără ieșire. Patrimoniul este obligatoriu atașat unei persoane fiind unul dintre cele trei atribute ale personalității juridice[1]. Obligația de a da este evaluabilă în bani fiind o obligație de plată care necesită existența unui patrimoniu evaluabil în bani.

Am fost prinsă într‑o astfel de situație când am înregistrat un dosar de executare în care pârâții/debitori „Primarul Municipiului Craiova” și „Primăria Municipiului Craiova” au fost obligați la plata unei sume de bani către reclamantul/creditor o persoană fizică. Deși nu a fost nicio scrisoare pierdută, nu aveam cum să nu mă întreb: Eu pe cine execut?

După o analiză sumară am constatat că niciunul dintre debitorii menționați în titlul executoriu reprezentat de hotărâre judecătorească în discuție nu sunt persoane juridice și deci nu sunt titulari de drepturi și obligații juridice, astfel:

– Primarul nu are personalitate juridică astfel că nu este titular de drepturi și obli­gații. Primarul nu este subiect de drept și nu are patrimoniu propriu. Primarul este șeful administrației locale[2] și organul executiv al Consiliului Local, adică acesta pune în aplicare Hotărârile Consiliului Local. Așadar, Primarul este un organ executiv, autoritate publică locală, ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, potrivit legii electorale. Sub coordonarea Primarului și subordinea Consiliului Local funcționează aparatul tehnic de specialitate al Primăriei, care are propriul personal, funcționari publici, dar și angajați contractual.

– Primăria nu are personalitate juridică astfel că nu este titular de drepturi și obli­gații. Primăria nu este subiect de drept și nu are patrimoniu propriu. Primăria este aparatul de specialitate al primarului. Primăria constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile Consiliul Local și dispozițiile Primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale. Așadar, cele două autorități locale, Primarul și Consiliul Local, își exercită atribuțiile prin intermediul aparatului de spe­cialitate al primarului, cunoscut în limbajul comun sub denumirea de „Primărie”[3]. În funcție de volumul, complexitatea și specificul activității desfășurate, Primăria reunește mai multe compartimente funcționale: direcții, servicii și birouri.

Așadar, nici Primarul, nici Primăria nu au personalitate juridică și nici patrimoniu propriu. Deci, nu pot fi subiecții unei obligații de a da care să poată fi executată[4]. Iar în lipsa unui patrimoniu nu pot fi executați.

 

2. Eroarea de sistem

În activitatea de executor judecătoresc pe care o desfășor, în ultimii cinci ani, am constatat că, în peste 50% dintre titlurile executorii, reprezentate de hotărâri judecătorești, se dispune că obligația de a da trebuie să fie executată de Primar sau alt organ administrativ, precum Comisia Locală pentru aplicarea legii fondului funciar, ambele lipsite de perso­nalitate juridică și fără patrimoniu. Fie că nu știu, fie că nu sunt atenți, și avocații care fac apărarea și judecătorii din instanță generează și mențin o eroare care apare permanent:

(1) Avocatul nu are în vedere că finalitatea procesului civil este executarea sa și nu se concentrează pe chemarea în judecată a persoanei juridice de drept public. El formulează în mod defectuos cererea de chemare în judecată împotriva Primarului sau Primăriei sau Comisiei locale și pierde din vedere că acestea nu au personalitate juridică și nici patrimoniu propriu. Deci nu pot fi subiecții unei obligații. Iar în lipsa unui patrimoniu nu pot fi executați.

(2) Judecătorul alege să stea, fără bătaie de cap, în scaunul său fără să exercite un rolul activ. Astfel că menține comod această confuzie călduță între persoana de drept public și organele de administrare ale acesteia. Deși ar trebui să pună în vedere părților să‑și precizeze acțiunea, în etapa de regularizare, și să cheme în judecată persoana juridică, și nu un organ lipsit de personalitate juridică care este lipsit de un patrimoniu propriu, care ulterior să poată fi executat.

Acum, după câțiva ani buni de experiență ca executor judecătoresc, dacă ar trebui să fac o cerere de chemare în judecată, în calitate de avocat, calitate pe care de altfel o am, fiind suspendată la cerere, aș formula astfel:

 

 

„… chem în judecată municipiul Craiova/comuna Ghercești/județul Dolj – unitate administrativ teritorială, persoană juridică de drept public, cu CIF xxxxxxxxxxxx și sediul în xxxxxxxxxxxx, prin Primar/ Comisia…… și cer ca acesta să fie obligat la plata sumei de bani în cuantum de xxxxx lei, repre­zentând xxxxxxx”

 

Dar în cazul prezentat, ca și în altele, avocatul nu cere ce trebuie și judecătorul nu regularizează și nu cere precizarea acțiunii, iar la executare ne lovim de niște titluri executorii, reprezentate de hotărâri judecătorești, care sunt defectuos redactate.

Tot necazul se sparge în capul executorului. Creditorul, pe bună dreptate, este foarte frustrat, după 2‑3 ani de procese. Când vine să înregistreze dosarul de executare, creditorul nu vrea deloc să audă că, deși are câștig de cauză, are un debit de recuperat, și creanța este certă lichidă și exigibilă, hotărârea judecătorească este defectuos redactată. Atunci, exe­cutorul judecătoresc ar trebui să‑l instruiască să se întoarcă la instanță pentru a cere o lămurire de dispozitiv în care să se precizeze cine este persoana obligată, în concret cine este debitorul obligației. Da, executor care încasează mereu toate frustrările creditorilor care, oricum, urăsc că trebuie să mai ajungă și la faza de executare silită.

În astfel de situații, din considerente de celeritate și eficiență a actului de justiție, consfințite și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, CEDO, care a dat naștere la principiul Dreptului de a pune de îndată în aplicare o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie[5], executorul judecătoresc trebuie să suplinească lipsurile hotărârii judecătorești și să facă operantă efectiv hotărârea judecătorească. Astfel, jurisprudența CEDO statuează că dreptul la executarea deciziilor judiciare definitive și cu caracter obligatoriu, indiferent de tipul jurisdicției, face parte integrantă din „dreptul la o instanță” garantat de art. 6
alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului. În caz contrar, dreptul la un tribunal ar fi unul iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul
unei părți[6].

În plus practica CEDO mai statuează că o persoană care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare nu este obligată să angajeze ulterior o procedură separată pentru a obține executarea forțată[7].

Ce este de făcut? Nu e panică! Pentru a da eficiență juridică obligației de a da prevăzută în titlul executoriu trebuie să identific persoana care este titularul obligației de plată.

 

3. Titularul obligației de a da este o persoană

Singurii deținători ai drepturilor și obligațiilor juridice sunt persoanele. Cu alte cuvinte, titularul obligației, adică subiectele de drept ce dețin drepturi și obligații civile, trebuie să fie o persoană. Astfel că pentru a continua executarea silită trebuie să identificăm cine este titularul obligației de a da, pentru a identifica patrimoniul cărei persoane va fi diminuat prin executare silită privind plata creanței/a sumei de bani prevăzută în titlul executoriu.

Codul civil, la art. 25, statuează că persoanele sunt titularii drepturilor și obligațiilor civile și, totodată, arată că persoanele se împart în:

– Persoane fizice – ființele umane/oamenii, despre care 25 alin. (2) C. civ. sta­tuează că „persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile”;

– Persoane juridice – entități neumane[8]; potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (3) C. civ., „persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și obligații civile”. În doctrină, persoana juridică se mai poate întâlni sub denumirea de: persoană artificială sau persoană‑ficțiune.

Persoana fizică, ființele umane, participă la viața juridică în mod direct și își exprimă voința, așa cum prevede art. 1.241 C. civ., verbal, scris ori prin semne. În timp ce oamenii, persoane fizice, încheie ei înșiși actele juridice, persoanele juridice nu sunt ființe umane pentru că le lipsește corpul fizic care să le permită participarea directă la circuitul civil[9]. Persoanele juridice sunt entități neumane – o ficțiune a legii. Persoana juridică trebuie să suplinească lipsa unui corp uman prin organele sale de conducere și administrare prin intermediul cărora participă la circuitul juridic.

Așadar, numai persoana, fie persoană fizică, fie persoană juridică, este titulară de drepturi și obligații juridice. Persoanele dobândesc drepturi și își asumă obligații prin actele juridice pe care le încheie. Persoana fizică, omul, încheie actele în mod direct. Persoana juridică, în lipsa unui corp uman, încheie actele prin organele sale de conducere și administrare.

Așadar, trebuie identificat titularul obligației de plată din titlul executoriu ca fiind o persoană juridică.

 

4. Persoanele juridice

Persoana juridică este o organizație formată din oameni care au un scop comun. Și din punct de vedere juridic, persoana juridică îmbracă o anumită formă recunoscută de lege care îi dă posibilitatea să aibă drepturi și obligații juridice. Aceste drepturi și obligații juridice îi dau persoanei juridice posibilitatea de a participa la circuitul juridic, de exemplu, prin dreptul de a încheia acte juridice sau dreptul de a da în judecată sau de a fi dat în judecată. Participarea la circuitul civil conferă persoanei juridice posibilitatea de a‑și înde­plini scopul pentru care s‑a format: satisfacerea binelui public, în cazul persoanelor juridice de drept public, sau satisfacerea interesului privat al fondatorilor săi, în cazul persoanelor juridice de drept privat.

Până în anul 2013, în dreptul nostru nu a existat o reglementare expresă a definiției persoanei juridice[10]. De aceea, definirea persoanei juridice a revenit doctrinei. În toate cazurile, definițiile din doctrină au avut la bază privirea persoanei juridice ca pe un „subiect colectiv de drept”, adică ca pe o entitate rezultând dintr‑o asociere de persoane. Persoanele juridice sunt o ficțiune juridică prin care entitățile care nu sunt ființe umane să poată participa la circuitul juridic[11]. Noul Codul civil român, în vigoare din 2013, armonizat cu reglementările internaționale, recunoaște calitatea de subiect de drept a persoanei juridice. În această reglementare modernă, persoana juridică este în prezent o instituție distinctă, de sine stătătoare, care are dedicat exclusiv întregul Titlu IV al Cărții I, de la art. 187 la
art. 251. Cu toate acestea, deoarece persoanele juridice vin într‑o extraordinară varietate de forme, considerăm că actuala lege nu acoperă aria numeroaselor persoane juridice care acționează în sfera vieții juridice.

Totuși, Noul Codul civil român oferă o definiție legală a persoanei juridice, astfel: „persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și obligații civile[12]. Și, totodată, Codul civil precizează elementele constitutive ale persoanei juridice[13]: (1) organizare proprie, (2) patrimoniu propriu și (3) scop licit și moral.

Dacă o entitate îndeplinește simultan cele trei condiții privind organizarea, patrimoniul și scopul înseamnă că se încadrează în categoria persoanelor juridice. Efectele dobândirii personalității juridice sunt relevate în dispozițiile art. 193 alin. (1) C. civ., „persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s‑ar dispune altfel”.


* Articolul este extras din Revista Română de Executare Silită nr. 2/2019.

[1] Art. 187 C. civ. stabilește condițiile de fond existența persoanei juridice. Pentru a se încadra în categoria persoanelor juridice o entitate trebuie să îndeplinească simultan trei condiții, astfel: (1) să aibă o organizare proprie, (2) să aibă patrimoniu propriu și (3) să aibă un scop licit și moral.

[2] Instituția Primarului și a Primăriei sunt tratate pe larg de profesorul D.C. Mâță, Drept admi­nistrativ, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 236 și urm.

[3] Anterior modificărilor aduse de Legea nr. 286/2006, acest aparat tehnic era denumit de legiui­tor aparatul propriu de specialitate al consiliului local.

[4] Condițiile răspunderii administrativ‑patrimoniale potrivit Legii contenciosului administrativ sunt detaliate în D.C. Mâță, Drept Administrativ, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 234
și urm.

[5] A se vedea Ghid privind art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului Dreptul la un proces echitabil (aspectul civil), editat de Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2018, http://ier.gov.ro/, accesat la data de 1 iulie 2019, cazul Hornsby împotriva Greciei, pct. 40; cazul Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), pct. 196, p. 37.

[6] Ibidem, cazul Bourdov împotriva Rusiei, pct. 34 și 37; în caz contrar, garanțiile art. 6 § 1 din Convenție ar fi lipsite de orice efect util, p. 39.

[7] Ibidem, cazul Bourdov împotriva Rusiei (nr. 2), pct. 68, p. 37.

[8] A se vedea și O. Podaru, Drept Administrativ. Vol. I. Actul Administrativ, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 85 și urm.

[9] Este paradoxal că în limba engleză una dintre expresiile atașate noțiunii de persoană juridică este corporate person – or, persoanei juridice tocmai acest lucru îi lipsește, corpul fizic, care să‑i permită participarea direct la circuitul civil.

[10] O reglementare importantă pe scara evoluției conceptului de persoană juridică a fost Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, act normativ ce conținea dispoziții generale privind persoana juridică și care a constituit dreptul comun în materie timp de 57 de ani, până la adoptarea noului Codul civil. Regimul juridic al diferitelor persoane juridice era detaliat, prin legi speciale, care au luat amploare mai ales după anul 1990, odată cu schimbarea regimului politic prin trecerea la democrație.

[11] Cea mai veche persoană juridică a fost însuși Statul român (res publica), care avea patrimoniul său, primea moșteniri și avea debitori, modelul său fiind urmat pentru organizarea municipiilor.

[12] C. civ., art. 25 alin. (3).

[13] C. civ., art. 187.

De ce primarul sau primăria nu pot fi executați silit? was last modified: februarie 14th, 2020 by Mădălina Voican
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Mădălina Voican

Mădălina Voican

Este lector universitar doctor la Facultatea de Drept, Universitatea din Craiova.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter