CCR: Renunțarea la titlul de doctor în urma unui plagiat este ca şi cum s-ar permite autorului unui furt să scape nepedepsit (DCC nr. 624/2016)

Redacția ProLege
21 Noi 2016
1 Stea2 Stele3 Stele4 Stele5 Stele Voturi: 2
Vizualizari: 1438

Recomandări

 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Vreau detalii!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 624/2016, constată că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2016 privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011 este neconstituțională, în ansamblul său.

Prin această decizie a Curții se arată că acordarea dreptului de a decide cu privire la retragerea unui titlu de doctor obținut prin plagiat universității organizatoare a doctoratului nu asigură pe deplin exigențele protejării dreptului de proprietate intelectuală al autorului a cărui operă a fost plagiată. Motivul esențial este că o astfel de instituție a eșuat deja în obligația sa de supervizare științifică a realizării tezei care a stat la baza emiterii titlului de doctor, astfel încât nu este de dorit ca tot ea să aibă cuvântul decisiv într-o nouă analiză a conformității operei respective. Universitatea organizatoare este transformată într-un judecător al propriei cauze, ceea ce este inacceptabil.

Urmarea firească a „renunțării” ar trebui să fie declanșarea unei cercetări în urma căreia să se constate situația juridică a motivelor de renunțare și, în măsura în care acestea constituie fapte ilicite, să se inițieze demersurile pentru anularea titlului pe calea instanței administrative, împreună cu toate actele subsecvente care au survenit ulterior, pentru înlăturarea tuturor efectelor produse, potrivit principiului repunerii în situația anterioară emiterii actului anulat. Folosirea fără drept și fără indicarea sursei a operei create anterior de un alt autor reprezintă, fără îndoială, o încălcare a dreptului de autor al autorului a cărui operă intelectuală este astfel introdusă în lucrarea ulterioară. Or, dreptul de autor este un drept de proprietate, astfel că folosirea fără autorizare și fără indicarea sursei a operei unei persoane încalcă dreptul de proprietate al acesteia. Prin raportare la aceste elemente, reglementarea care face obiect al sesizării de neconstituționalitate este contrară art.44 alin.(1) din Constituție. Efectul care va fi provocat de posibilitatea ca autorul unui plagiat să renunțe singur la rezultatul acțiunilor sale va fi contrar interesului protejării dreptului de proprietate al autorului operei. Este ca și cum s-ar permite autorului unui furt oarecare să scape nepedepsit prin simplul fapt al abandonării bunurilor furate.

De asemenea, Curtea reține că legea a fost adoptată de Senat cu încălcarea principiului bicameralismului, întrucât, pe de o parte, relevă existența unor deosebiri majore de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului și, pe de altă parte, se abate de la obiectivul urmărit de inițiatorul proiectului de lege și respectat de prima Cameră sesizată. Așadar, Curtea constată că Senatul nu a respectat procedura constituțională și regulamentară de adoptare a Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr.1/2011, fapt ce determină neconstituționalitatea acesteia, în integralitatea sa, prin raportare la dispozițiile art. 61 alin. (2) din Legea fundamentală.

Analiza criticilor de neconstituționalitate intrinsecă. Referitor la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, prin Decizia nr.732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 27 ianuarie 2015 (paragraful 29), că trăsătura esențială a statului de drept o constituie supremația Constituției și obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) și că „Statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea tuturor legilor și tuturor actelor normative cu aceasta” (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că aceasta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelență un stat în care se manifestă domnia legii” (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). În acest sens, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea a reținut că una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative și că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându- se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

Cu privire la aceleași cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007, 24 mai 2007 și 5 ianuarie 2010, pronunțate în cauzele Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66), Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34) și Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității. În plus, a fost statuat faptul că nu poate fi considerată drept “lege” decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr- o anumită faptă.

Raportând aceste considerente de principiu la speța dedusă judecății, Curtea constată că o parte dintre reglementările modificatoare ale Legii educației naționale nr. 1/2011 nu întrunesc condițiile de claritate, precizie și previzibilitate ale normelor legale.

Astfel, în ceea ce privește dispozițiile cuprinse în art. unic pct. 6, care vizează modificarea art. 158 alin. (7) din Legea nr. 1/2011, respectiv cadrul legal referitor la organizarea școlilor doctorale, noua reglementare prevede că organizarea acestora în cadrul IOSUD se face prin hotărâre a Senatului universitar. Potrivit dispozițiilor art.158 alin.(2) din Legea nr.1/2011, școlile doctorale se pot organiza de către o universitate sau un consorțiu universitar ori de către consorții sau parteneriate care se stabilesc legal între o universitate sau un consorțiu universitar și unități de cercetare-dezvoltare. Universitățile, respectiv parteneriatele sau consorțiile organizatoare de una sau mai multe școli doctorale acreditate sau autorizate provizoriu constituie o instituție organizatoare de studii universitare de doctorat, denumită IOSUD, recunoscută ca atare de Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice. Astfel, în condițiile în care școala doctorală este organizată de o universitate, Senatul universitar al acesteia, prin hotărâre, dispune cu privire la organizarea programului universitar de doctorat. Însă în condițiile în care școala doctorală este organizată de un consorțiu universitar sau de un parteneriat între o universitate sau un consorțiu universitar și unități de cercetare-dezvoltare, norma cu aplicabilitate generală care face vorbire de hotărârea Senatului universitar devine neclară și imprevizibilă. Cu alte cuvinte, noua lege reglementează o nouă structură, respectiv Senatul universitar al IOSUD, căreia îi sunt atribuite prerogative semnificative, fără însă a se preciza natura juridică a acestui organism, componența, procedura de selectare a membrilor și de desemnare a conducerii, procedura de luare a deciziilor în cadrul Senatului, actele juridice pe care le poate adopta, precum și raporturile sale cu structurile componente ale IOSUD, universități, consorții universitare și unități de cercetare-dezvoltare. În mod similar, prin art. unic pct. 9-11, care vizează modificarea art.168 din Legea nr. 1/2011, se introduc prevederi referitoare la competența Senatului universitar al IOSUD de a aproba instituirea unor „comisii cu rol științific”, a căror componență și criterii de selecție a membrilor nu sunt stabilite prin lege. În absența unor astfel de reglementări, Curtea reține că se creează incertitudine cu privire la aplicarea uniformă a prevederilor noii legi, existând riscul încălcării principiului legalității și a principiului securității raporturilor juridice.

Aceleași argumente sunt valabile și în ceea ce privește art. unic pct. 11 referitor la completarea art. 168 din Legea nr. 1/2011, care prevede că rectorul eliberează diploma de doctor în baza hotărârii Senatului universitar sau a Prezidiului Academiei Române de acordare a titlului de doctor. Or, pe de o parte, este incert care rector eliberează diploma în cazul unui IOSUD reprezentat de un consorțiu format din mai multe universități (fiecare cu propriul rector) și, pe de altă parte, în cazul în care diploma de doctor este eliberată ca urmare a absolvirii școlii doctorale organizate de Academia Române, remarcăm că în cadrul acestei instituții nu există funcția de rector. Dispozițiile nu numai că sunt eliptice și confuze, dar în situațiile prezentate, ele sunt susceptibile a crea veritabile blocaje instituționale în procedura acordării titlului de doctor.

Așa fiind, în condițiile în care una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative și că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite trăsături calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea și coerența, pentru a putea fi aplicat, Curtea constată că dispozițiile art. unic pct. 6, 9-11 nu întrunesc cerințele de calitate menționate, încălcând astfel prevederile art.1 alin.(5) din Constituție.

Potrivit dispozițiilor legale în vigoare, respectiv art. 168 alin. (7) din Legea nr.1/2011, titlul de doctor se atribuie prin ordin al ministrului educației naționale și cercetării științifice, după validarea tezei de doctorat de către CNATDCU. Legea supusă controlului de constituționalitate abrogă aceste dispoziții, înlocuindu-le cu următoarele: „În baza hotărârii Senatului universitar/Prezidiului Academiei Române de acordare a titlului de doctor, rectorul eliberează diploma de doctor”. Având în vedere aceste dispoziții, Curtea reține că, în ambele ipoteze, titlul de doctor este un act cu caracter administrativ, calitate ce atrage incidența normelor privind contenciosul administrativ. Astfel, potrivit art.1 alin.(6) din Legea nr.554/2004, „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. În cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunță, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, și asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor juridice produse de acestea. ”

Potrivit jurisprudenței instanțelor judecătorești și a Curții Constituționale, prevederile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 constituie consacrarea legislativă a principiului revocabilității actelor administrative, conținând norme de procedură ce instituie calea prin intermediul căreia pot fi supuse controlului de legalitate, la cererea autorității emitente, actele administrative care nu mai pot fi revocate, întrucât au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice. Potrivit acestui text legal, actele administrative care au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice nu mai pot fi revocate de autoritățile emitente, constatarea nulității sau anularea acestora putând fi dispusă numai de instanța judecătorească competentă prin introducerea unei acțiuni în termen de un an de la data emiterii actului. Principiul revocabilității actelor administrative este, alături de principiul legalității, un principiu de bază al regimului juridic al actelor administrative, având consacrare constituțională implicită (art.21 și 52 din Constituție) și suport legal (art.7 alin.(1) al Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ). Jurisprudența au statuat că, în principiu, toate actele administrative pot fi revocate, cele normative oricând, iar cele individuale cu unele excepții, iar printre actele administrative individuale exceptate se regăsesc și actele administrative care au intrat în circuitul civil și au generat drepturi subiective garantate de lege. Or, titlul științific de doctor este un act administrativ individual care, odată intrat în circuitul civil, produce efecte juridice în materia drepturilor personale, patrimoniale și nepatrimoniale.

În acest context constituțional și legal, dispozițiile modificatoare ale art.168 alin. (72) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora „actul administrativ constatator al titlului științific se anulează de la data emiterii actului de revocare și produce efecte doar pentru viitor” constituie o încălcare a principiului irevocabilității actelor administrative individuale, cu consecințe grave asupra drepturilor subiective născute ca urmare a intrării în circuitul civil a respectivului act. Posibilitatea revocării actului administrativ de către autoritatea emitentă încalcă principiul stabilității raporturilor juridice, introduce insecuritate în circuitul civil și lasă la dispoziția subiectivă a autorității emitente existența unor drepturi ale persoanei care a dobândit titlul științific.

Într-o atare situație, dacă există suspiciuni cu privire la nerespectarea procedurilor sau a standardelor de calitate sau de etică profesională, Curtea reține că actul administrativ poate fi supus controlului unei entități independente față de entitatea care a emis titlul de doctor, cu competențe specifice în acest domeniu, care poate lua măsuri sancționatorii cu privire la retragerea titlului în cauză. Însă, dacă opțiunea legiuitorului este pentru revocarea sau anularea actului administrativ, aceasta nu poate opera decât în condițiile stipulate de lege, respectiv măsura nu poate fi dispusă decât de o instanță judecătorească, cu respectarea dispozițiilor Legii nr.554/2004. De altfel, aceasta este și soluția consacrată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea Decizia nr.3068 din 19 iunie 2012 sau Decizia nr.4288 din 23 octombrie 2012), potrivit căreia dispozițiile Legii nr.1/2011 nu constituie excepții de la regula irevocabilității actelor administrative individuale, reglementată de dreptul comun în materie, respectiv de Legea nr.554/2004.

Mai mult, Curtea observă că legea modificatoare operează cu noțiuni autonome, al căror regim juridic diferă în mod evident. Astfel, soluțiile legislative adoptate sunt de natură să creeze dificultăți de aplicare, întrucât conduc la efecte contradictorii prin utilizarea unor instituții juridice contrarii în cazul prevederilor potrivit cărora „actul administrativ constatator al titlului științific se anulează de la data emiterii actului de revocare și produce efecte doar pentru viitor”, sau celor conform cărora „IOSUD anulează diploma” în baza „ordinului ministrului de retragere a titlului” de doctor/atestatului de abilitare. Astfel, potrivit dispozițiilor legale, printr-un act de revocare „se anulează” un act administrativ constatator al titlului științific, iar anularea diplomei se realizează în baza unui act prin care se retrage titlul. Dincolo de imprecizia ipotezelor de incidență a legii, având în vedere că instituția revocării/retragerii produce efecte pentru viitor, iar cea a anulării produce efecte și pentru trecut, Curtea constată că aceste prevederi, confuze și lipsite de rigoare juridică, generează incertitudine cu privire la aplicarea unitară a legii, împrejurare de natură să aducă atingere principiului securității juridice, principiu ce reclamă ca normele să fie clare, coerente și neechivoce, iar pentru a fi corect interpretate și aplicate, terminologia utilizată trebuie să fie certă și suficient de previzibilă.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile potrivit cărora „actul administrativ constatator al titlului științific se anulează de la data emiterii actului de revocare și produce efecte doar pentru viitor”, precum și cele conform cărora „IOSUD anulează diploma” în baza ordinului ministrului de retragere a titlului de doctor/atestatului de abilitare, cuprinse în dispozițiile art. unic pct.13 și 17 contravin principiului legalității, prevăzut de art.1 alin.(5) din Constituție.

O situație similară sub aspectul lipsei de rigoare în redactarea conținutului normativ o constituie norma cuprinsă în art. unic 11 al legii criticate prin care se introduce un nou aliniat (54) la art.168 din Legea nr. 1/2011, potrivit căruia „ Titularul unui titlu științific de doctor poate solicita, după caz, Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice ori IOSUD care i-a acordat titlul de doctor renunțarea la titlul în cauză.f…]” Curtea observă că, prin completările aduse la art. unic pct. 11 și 13 din legea criticată, odată cu renunțarea la titlul de doctor, legiuitorul nu stabilește statutul lucrării de doctorat care a stat la baza acordării titlului și nici efectele ce se vor produce în planul raporturilor juridice (de muncă), ca urmare a actului unilateral al renunțării. De asemenea, nici completările aduse prin art. unic pct.17 din legea criticată referitoare la retragerea titlului de doctor/anularea diplomei nu prevăd efectele juridice ale sancțiunii civile aplicate.

În acest context, Curtea reține că deținerea titlului de doctor poate constitui o condiție pentru accederea într-o funcție, pentru dobândirea unei calități profesionale, a unui statut profesional, iar, uneori, are implicații inclusiv sub aspect patrimonial, acolo unde legiuitorul a înțeles să gratifice persoana care posedă titlul de doctor cu sporuri salariale corespunzătoare acestei pregătiri științifice. Or, noile dispoziții legale omit să stabilească în ce măsură sunt afectate raporturile juridice încheiate de persoana în cauză în calitate de doctor, limitându-se a dispune cu privire la efectele „actului de revocare prin care se anulează actul administrativ constatator al titlului științific’”, care se vor produce „doar pentru viitor”. Nereglementarea efectelor actului unilateral de renunțare sau ale retragerii titlului de doctor, după caz, naște riscul ca fostul deținător al titlului de doctor să continue să beneficieze de acele drepturi dobândite în virtutea titlului, deși nu mai întrunește calitatea care a determinat acordarea acestora. Tratamentul juridic astfel reglementat legitimează atingerea adusă dreptului de proprietate intelectuală al autorului inițial, în condițiile în care plagiatul are consecințe în plan patrimonial, pe de o parte, și creează posibilitatea ca persoana care s-a abătut de la respectarea standardelor de etică profesională să se bucure în continuare de rezultatul fraudei sale, pe de altă parte. Or, Curtea apreciază că o atare finalitate a legii este inacceptabilă din punct de vedere juridic și social, întrucât încurajează comportamente ilicite și elimină caracterul punitiv și preventiv al sancțiunii de retragere a titlului de doctor.

Pe de altă parte, Curtea constată că renunțarea voluntară la titlul de doctor lasă fără obiect dispozițiile legale referitoare la activitatea organelor abilitate să analizeze suspiciunile cu privire la nerespectarea procedurilor sau a standardelor de calitate sau de etică profesională, întrucât manifestarea unilaterală de voință în sensul renunțării la titlu desistează activitatea de investigare a organelor care pot dispune sancțiunea retragerii titlului. Astfel, îndeplinirea unei condiții pur potestative, respectiv solicitarea persoanei care deține calitatea de doctor de a se lua act de renunțarea sa la titlu, împiedică declanșarea unei proceduri de investigare a modului în care a fost dobândit titlul sau, în situația în care o atare procedură este în curs, îi pune capăt în mod arbitrar. Apare cu evidență faptul că legea creează premisele ca persoane suspectate de obținerea titlului de doctor prin fraudarea procedurilor legale să preîntâmpine aplicarea unei sancțiuni renunțând voluntar la titlu. Conduita ilicită de însușire, integrală sau parțială, a unei lucrări științifice, creație a altei persoane, și prezentată drept creație personală, ce determină efecte juridice atât în cadrul raporturilor de muncă, cât și în cadrul raporturilor izvorâte din dreptul de proprietate intelectuală va rămâne, așadar, nesancționată în virtutea dispozițiilor legale care prevăd renunțarea voluntară la titlu. Astfel, în condițiile în care legea prevede retragerea titlului de doctor ca sancțiune pentru nerespectarea standardelor prevăzute pentru elaborarea ei, inclusiv pentru plagiat, în cazul renunțării voluntare la titlul de doctor, noile dispoziții nu fac altceva decât să încurajeze un comportament neonest, ilicit, într-un domeniu care ar trebui să fie caracterizat de rigoare, profesionalism și probitate etică.

Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că, prin nereglementarea expresă a efectelor pe care le generează renunțarea la titlul de doctor, prevederile art. unic 11, referitor la introducerea alin.(54) al art.168, precum și cele ale art. unic pct.17, referitor la retragerea titlului de doctor/anularea diplomei, nu întrunesc condițiile privind claritatea și previzibilitatea normei, consacrate de art. 1 alin. (5) din Constituție.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii DECIDE:

Admite obiecția de neconstituționalitate și constată că Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.4/2016 privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr.1/2011 este neconstituțională, în ansamblul său.

Definitivă și general obligatorie.

Sursa informației

 

CCR: Renunțarea la titlul de doctor în urma unui plagiat este ca și cum s-ar permite autorului unui furt să scape nepedepsit (DCC nr. 624/2016) was last modified: noiembrie 21st, 2016 by Redacția ProLege

Recomandări

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter