Curtea Constituțională a României, la 30 de ani de existență

De la început trebuie să vă mărturisesc bucuria și onoarea de mă afla în fața dumneavoastră cu acest prilej festiv – aniversarea celor 30 de ani ai Curții Constituționale, în calitate de președinte al acesteia – cel de-al șaptelea președinte din istoria Curții.

Și, pentru că am pomenit de istorie, trebuie să încep prin a vă aminti că această instituție fundamentală a statului a reprezentat, în perioada 1990-1991, adică timp de aproape un an și jumătate, cât a durat elaborarea tezelor proiectului de Constituție și apoi, dezbaterea proiectului, un subiect de aprige dispute, ba chiar un „măr al discordiei”, cum s-a exprimat un fost membru al Comisiei. Membrii Adunării Constituante și experții chemați să înfăptuiască această unică și covârșitoare misiune au avut de cântărit și de decis cu privire la modalitatea de exercitare a controlului de constituționalitate în România, inspirându-se din cele două mari modele care s-au remarcat în practica statelor democratice ale lumii:

1) modelul european, în care controlul de constituționalitate aparține unui organ unic, special și specializat, independent de orice altă autoritate publică;

2) modelul american/anglo-saxon, în care controlul de constituționalitate este integrat controlului judecătoresc.

La acel moment al dezbaterilor, oponenții modelului european invocau pericolul creării prin această instituție specializată, unică și independentă, a celei de-a patra puteri în stat sau a unei superputeri. Modelul european de control de constituționalitate a învins, în final, prin avantajul efectului său general – erga omnes – și cel al răspândirii în majoritatea țărilor din Europa cu tradiție constituțională, acestea fiind unele dintre argumentele decisive pentru ruperea de modelul american, abordat la noi în țară mai întâi pe cale pretoriană, apoi stabilit ca atribuit al Curții de Casație și Justiție prin Constituția din 1923.

În urmă cu 30 de ani, Curtea Constituțională era, prin urmare, o instituție nouă, așa cum nouă era și arhitectura întregului stat român, proaspăt intrat în rândul țărilor democratice, cu o nouă ordine de drept și o nouă Constituție, gândită să garanteze drepturile și libertățile fundamentale ale omului și să asigure funcționarea statului pe principiile democratice ale statului de drept.

Cu toate acestea, Curtea Constituțională și-a ocupat rapid locul în rândul jurisdicțiilor constituționale din Europa, racordându-se la jurisprudența acestora și la cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, în misiunea sa de garant al supremației Constituției. În îndeplinirea acestei funcții fundamentale, Curtea a primit atribuții atât în sfera controlului de constituționalitate abstract, direct – a priori ‒, cât și concret și indirect – a posteriori ‒, prin care analizează conformitatea legislației primare cu normele și principiile Constituției, precum și în materie electorală, cu referire exclusiv la alegerile prezidențiale și în materie referendară, în anumite condiții prevăzute în Constituție, în Legea sa de organizare și funcționare – Legea nr. 47 din 1992 sau în legislația incidentă materiei referendare.

A fost o perioadă de muncă intensă, provocatoare, în condițiile în care întreaga legislație a trebuit fie abrogată, fie adaptată noii ordini juridice, fie implementate noi soluții legislative. În această etapă de plină dezvoltare legislativă, Curtea Constituțională a jucat un rol extrem de important, contribuind, de pildă, la asanarea legislației pre-constituționale sau la îmbunătățirea calității legii. Este suficient să amintesc aici doar numeroasele probleme juridice pe care o formă comună de proprietate publică, specifică legislației anterioare, din vechiul regim – cea a avutului obștesc – le-a ridicat în societatea acelor vremuri și pe care Curtea le-a desțelenit prin deciziile sale din anii 1992-1993; sau primele două hotărâri din anul 1995, prin care Curtea, învestită fiind cu verificarea îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, constata vidul legislativ în această materie, imposibilitatea de a efectua verificările respective și făcea, în chiar dispozitivul hotărârii, „un apel către Parlament și Guvern pentru elaborarea și adoptarea unei legi privind inițiativa legislativă a cetățenilor, în vederea asigurării caracterului efectiv al exercitării acestui drept constituțional și a condițiilor necesare realizării lui”. Legea cu pricina a fost adoptată abia în anul 1999.

Prima decizie a Curții a fost pronunțată la scurt timp de la intrarea în vigoare a legii sale organice, în 30 iunie 1992, asupra unei legi privind societățile comerciale, la sesizarea Curții Supreme de Justiție. Completul de atunci al Curții era format din nume emblematice ale dreptului românesc: Vasile Gionea, primul președinte al Curții, și judecătorii Viorel-Mihai Ciobanu, Ioan Murar, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan, Florin Vasilescu, Victor Dan Zlătescu. Patru dintre aceștia au fost membri ai Comisiei Constituționale, în calitate de membrii ai Parlamentului României sau experți special cooptați pentru redactarea proiectului Constituției României. Sunt fericit să îi evoc pe acești adevărați pionieri, să mă înclin și să le fiu recunoscător pentru efortul, devotamentul, pasiunea și profesionalismul cu care au zidit fundația Curții Constituționale și a justiției constituționale din România! Este, totodată, meritul autorităților publice ale vremii – Președintele și Parlamentul României –, care au avut grijă să asigure, prin alegerea judecătorilor, atât o prevalență profesională, cât și o reprezentare echilibrată a tuturor forțelor politice, inclusiv a minorităților, de remarcat în acest sens fiind faptul că primul președinte al Curții, numit ca judecător de Președintele României, era un fost reprezentant al PNȚCD (Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat), care a dat un vot negativ cu privire la Constituția din 1991.

Și dacă am amintit de Plenul Curții, nu pot să nu spun aici, pentru că este cel mai potrivit loc, că de la înființare până în prezent, la Curtea Constituțională au activat, în total, 41 de judecători constituționali, 12 dintre aceștia fiind implicați direct în procesul de elaborare a Constituției din 1991 sau în cel de reformă constituțională din 2003.

Potrivit legii fundamentale și legii sale organice, Curtea Constituțională este proiectată ca una dintre instituțiile fundamentale ale statului, fiind unicul garant al supremației Constituției, apărător al drepturilor omului, scut al statului de drept și democrației și factor de echilibru și stabilitate.

Revizuirea Constituției noastre a avut loc pe fondul aderării României la structurile euro-atlantice, dar și al experienței și al lecțiilor învățate într-un deceniu de la trecerea în rândul democrațiilor constituționale. Calitatea României de stat membru al Consiliului Europei și, mai apoi, al Uniunii Europene s-a reflectat și se reflectă și în jurisprudența Curții Constituționale, care a înglobat, pe lângă prevederile Tratatelor constitutive și ale dreptului european derivat, și considerentele de principiu elaborate de CEDO și CJUE.

Revizuirea din anul 2003 a Constituției marchează un punct de cotitură și în istoria Curții Constituționale și, implicit, în evoluția constituționalismului românesc, deoarece a adus în competența Curții Constituționale o serie de noi atribuții, care au influențat în mod nemijlocit dinamica activității noastre jurisdicționale și au sporit, prin urmare, importanța jurisdicției constituționale în statul nostru de drept.

Astfel, dacă, în primii 12 ani de activitate, până la revizuirea din octombrie 2003 a Constituției, Curtea a primit aproximativ 4.000 de sesizări de neconstituționalitate în total, soluționând, în medie, circa 400 de dosare într-un an, după anul 2004 și până în prezent vorbim de o creștere de peste 10 ori a numărului de sesizări, respectiv cca 50.000 de cauze în total, în ultimii 18 ani. Nu vreau să intru în alte statistici – și, în general, nici nu mai avem timp de statistici foarte elaborate ‒, vă mai spun doar că astăzi, pe rolul Curții, se află cca 8.000 de dosare.

Nu știu dacă e mult, dacă e puțin – apreciați dumneavoastră ‒, însă incontestabil este că aceste cifre sunt un barometru clar al încrederii pe care cetățenii o au în justiția constituțională, la care aceștia apelează ca ultimă instanță națională și – să o spunem direct ‒ ca ultimă speranță a salvgardării drepturilor și libertăților lor pretins încălcate. Poate că mai înseamnă și un indicator al calității legii, iar instanțele judecătorești, în special Înalta Curte de Casație și Justiție, înțeleg foarte bine ce vreau să spun.

În decursul celor 30 de ani, Curtea a admis cca 1.000 de sesizări, constatând neconstituționalitatea textului criticat sau a unui act normativ în integralitatea lui, ceea ce reprezintă cca 4,5 % din totalul actelor jurisdicționale pronunțate până în prezent de Curtea Constituțională (22.151).

Vorbind despre efectul definitiv și general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, trebuie din nou să punctăm momentul revizuirii constituționale din 2003, când Curtea a fost nu doar învestită cu atribuții suplimentare, dar deciziile sale de admitere au devenit obligatorii inclusiv pentru Parlament, astfel că orice lege încă nepromulgată și constatată ca fiind neconstituțională nu mai putea să rămână nemodificată doar prin votul a două treimi din numărul deputaților sau al senatorilor și să intre în fondul activ al legislației, ci reexaminarea legii pentru punerea ei de acord cu decizia Curții a devenit o obligație constituțională a legiuitorului, înscrisă în art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală.

Uitându-ne la dinamica activității Curții Constituționale în cei 30 de ani, putem să afirmăm, fără să greșim, că aceasta și-a urmat misiunea, cea de garant al supremației Constituției, în sensul că prin majoritatea atribuțiilor sale a apărat și apără drepturile și libertățile fundamentale individuale, democrația și statul de drept. Numită și Constituția Drepturilor Omului, Constituția României este instrumentul de lucru al Curții Constituționale, un instrument ce își găsește sensul și vitalitatea prin prisma jurisprudenței Curții, chemată să dea normelor fundamentale o interpretare vie, care să pună în centrul tuturor lucrurilor omul, așa cum a fost voința Constituantului, transpusă în spiritul, viziunea și litera Actului nostru Fundamental.

Însă nu doar cetățenii sunt cei care apelează la justiția constituțională, prin invocarea excepției de neconstituționalitate, care ocupă peste 90% din volumul nostru de activitate, ci și autoritățile publice, în limita dreptului lor de sesizare a Curții Constituționale.

Și mă refer aici la creșterea numărului de sesizări directe pe care, începând cu anul 2003, ni le adresează Avocatul Poporului, deopotrivă pentru exercitarea controlului a priori și a posteriori, sau la cererile de soluționare a unui conflict juridic de natură constituțională dintre autoritățile publice.

Această ultimă atribuție, conferită Curții Constituționale tot urmare a reformei constituționale din anul 2003, a adus Curții și un plus de „vizibilitate”, cu toate avantajele și dezavantajele unei asemenea expuneri. Deși este o atribuție care poate pune Curtea într-o poziție uneori sensibilă sau chiar vulnerabilă, prin rolul de „arbitru” pe ringul luptelor deseori cu miză politică dintre exponenții/reprezentanții autorităților publice, această atribuție este necesară pentru asigurarea separației și echilibrului puterilor statului, iar majoritatea curților constituționale o exercită. Evoluția constituționalismului a dovedit că, dincolo de orice inconvenient de moment, polemici în spațiul public sau chiar adversități pe care această atribuție le atrage în mod inevitabil, intervenția curții constituționale în astfel de blocaje constituționale este esențială pentru buna funcționare a statului și a autorităților publice, restabilirea ordinii de drept și apărarea principiilor pe care se fundamentează o democrație constituțională.

Din anul 2005 și până în prezent, Curtea a pronunțat, în total, 55 de decizii cu privire la cererile de soluționare a unui conflict juridic de natură constituțională, construind și consolidând astfel o bogată jurisprudență în această materie. Indiferent de speța în sine și dacă sesizarea a fost sau nu admisă, ideea centrală ce reiese cu evidență din toate aceste decizii ale Curții este cea a necesității respectării Constituției și a rolului pe care aceasta îl configurează fiecărei autorități publice în arhitectura statului. Curtea a reiterat, de fiecare dată, obligația constituțională pe care o au autoritățile publice ca, în exercitarea puterilor de stat conferite de Legea fundamentală, acestea să acționeze împreună, în direcția funcționării statului, cu bună-credință și în spiritul colaborării loiale. Principiul separației și echilibrului puterilor, reglementat expres în art. 1 alin. (4) din Constituție, nu urmărește numai asigurarea delimitării exacte a competențelor fiecărei autorități în parte și a unui sistem reciproc de control, ci presupune, ab initio, o cooperare loială între autoritățile și instituțiile publice, prin reprezentanții lor, în scopul asigurării unui ansamblu statal echilibrat, stabil și funcțional.

Astfel, jurisprudența Curții în această materie a construit și consolidat un nou principiu constituțional ‒ principiul colaborării loiale și al respectului reciproc între autoritățile/instituțiile statului ‒ ce nu are o consacrare expresă în Legea fundamentală, ci implicită, prin art. 1 alin. (3) și (5), fiind extras ca o nouă dimensiune și o valoare intrinsecă a statului de drept.

Curtea a stabilit că principiul colaborării loiale semnifică, în mod intrinsec, nu doar respectarea normelor de drept pozitiv, ci are o semnificație mai amplă, și anume adoptarea acelor comportamente și practici constituționale instituționale care nu se subordonează doar ordinii normative constituționale, ci se integrează culturii constituționale specifice unei comunități naționale. Cu alte cuvinte, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul față de lege, respectul reciproc al autorităților/instituțiilor statului și co-responsabilitate, ca expresie a unor valori constituționale asimilate, asumate și promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Finalitatea primordială a comportamentului instituțional trebuie să fie buna funcționare a autorităților statului, buna administrare a intereselor publice și respectul față de drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Finalitatea secundară este evitarea conflictelor interinstituționale și înlăturarea blocajelor în exercițiul prerogativelor lor legale. Curtea a subliniat în mod constant că funcționarea în chip efectiv și armonios a construcției etatice depinde în mod inevitabil de interpretarea coroborată, în mod pozitiv și cu bună-credință, a normelor constituționale, în sensul producerii de efecte juridice, și nu în sens contrar, al blocajului instituțional. Instrumentele care concură la realizarea acestor finalități și care fac dovada unui comportament loial față de valorile constituționale sunt dialogul instituțional și stabilirea unor practici reciproc acceptate. Aceste instrumente trebuie să constituie fundamentele soluționării „împreună”, „prin acordul părților”, iar nu „împotriva”, „în detrimentul” uneia sau alteia, a eventualelor diferende ivite în raporturile dintre autorități, cauzate de situații de fapt sau de drept confuze, echivoce. În virtutea principiului cooperării loiale între autorități este, astfel, necesar ca fiecare dintre acestea să depună diligențe raționale și sporite în cadrul dialogului instituțional legal pentru evitarea pe cât cu putință a generării de conflicte juridice de natură constituțională.

Am insistat cu aceste considerente pentru că, personal, cred cu tărie că un stat nu se poate guverna decât împreună, prin co-responsabilitate, că nicio autoritate nu poate exercita în mod solitar sau suprem o putere publică, iar Constituția trebuie să fie liantul ce ne unește și ne justifică acțiunile ce trebuie să servească intereselor publice și să protejeze drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.

Cred că acesta a fost spiritul ce a animat Adunarea Constituantă la momentul elaborării Legii noastre fundamentale și al proiectării rolului Curții Constituționale de garant al supremației Constituției. Curtea este gardianul imparțial și obiectiv al Constituției, instanța unică, independentă și specializată în analiza conformității legislației primare cu normele fundamentale, iar prin deciziile sale este singura instituție împuternicită să restabilească ordinea normativă constituțională și echilibrul puterilor în statul de drept. În ordinea juridică națională și arhitectura statală, Curtea Constituțională este instituția fundamentală care are nu doar dreptul, dar și obligația să garanteze supremația Constituției, transformând-o astfel în apărător vigilent al drepturilor omului, în scut al statului de drept și democrației și în factor național de echilibru și stabilitate.

Desigur, toate autoritățile și instituțiile publice și fiecare persoană în parte au misiunea de a contribui, prin propria conduită, în primul rând, și dincolo de exercitarea atribuțiilor și obligațiilor constituționale, la respectarea Constituției. Mă gândesc, în primul rând, la rolul constituțional al Președintelui României, de a veghea, prin mediere, la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, la instanțele judecătorești, care exercită controlul de constituționalitate și de legalitate asupra legislației infraconstituționale, ele fiind cele care sesizează Curtea Constituțională, la solicitarea părților, a reprezentantului Ministerului Public sau chiar din oficiu. Curtea Constituțională se bucură însă de un rol activ și distinct, în acest mecanism al statului de drept, de protejare a principiilor și drepturilor înscrise în Constituție și are legitimitatea constituțională de a „spune dreptul” ca unică jurisdicție constituțională.

Distinși invitați,

Doamnelor și domnilor,

Aș vrea să închei prin a-mi exprima, încă o dată, convingerea că un stat de drept nu poate exista fără controlul de constituționalitate, iar Curtea Constituțională a României și-a îndeplinit până acum cu dăruire, profesionalism, imparțialitate și devotament misiunea sa de garant față de valorile și principiile Constituției.

Mai cred că acele critici, care acuză, la un moment dat sau altul, conjunctural, Curtea sau judecătorii săi de un anumit partizanat, uită în mod deliberat faptul că o instanță constituțională nu poate fi influențată politic, judecătorii ei fiind aleși, din 3 în 3 ani, prin votul majorității parlamentare sau numiți de Președintele României de la acel moment, iar această ciclicitate, a reînnoirii Curții la fiecare 3 ani cu câte 3 noi judecători, după un mandat de 9 ani, în cazul Curții Constituționale a României, este gândită și aplicată în multe țări din Europa tocmai pentru a împiedica orice tentativă de ingerință a politicului în activitatea jurisdicțională. În doctrină se vorbește despre dimensiunea politico-jurisdicțională a naturii Curții Constituționale, dimensiune care are în vedere, pe de o parte, modul de numire a membrilor săi (autoritățile de numire fiind actorii principali ai vieții politice) și, pe de altă parte, dar cel mai important, atribuțiile Curții de a confrunta actele normative – legile, ordonanțele Guvernului, hotărârile Parlamentului sau chiar tratatele sau alte acorduri internaționale – cu normele și principiile Legii fundamentale – act care, prin esența sa, este un document atât politic, cât și juridic. Constituția înglobează, într-un instrument juridic, voința politică de la un moment dat al vremii, într-o societate, fiind confirmat prin referendum și obținând, astfel, legitimitatea supremă prin exercitarea și exprimarea în mod direct a suveranității populare. Dacă ar fi să vorbim de vreo influență, atunci eu aș afirma că aceasta acționează chiar în sens invers, dinspre Curte înspre clasa politică, deoarece deciziile Curții, fiind definitive și general obligatorii, impun actorilor politici și autorităților publice – entități alese în mod liber prin care statul este guvernat – anumite conduite în exercitarea atribuțiilor acestora, un exemplu concret fiind fie reexaminarea legii în sensul punerii ei de acord cu decizia Curții, fie un anumit comportament sau acțiune necesară pentru eliminarea unui blocaj constituțional constatat de Curte, toate aceste efecte fiind conforme normelor constituționale.

Și dacă tot am amintit de unele aspecte din viața Curții atât de intens mediatizate, trebuie să ne referim și la faptul că, tot la nivel media, s-a creat impresia unei adevărate sincope în relația CCR-CJUE, plecând de la faptul că prin două hotărâri recente ale CJUE, analizându-se raportul dintre dreptul național și dreptul european prin prisma supremației dreptului european, Curtea de la Luxembourg s-a pronunțat în sensul prevalenței absolute a dreptului european, inclusiv asupra Constituției României, menționându-se expres că deciziile CCR nu trebuie respectate de instanțele judecătorești dacă sunt afectate interesele financiare ale UE. Or, din punctul nostru de vedere, plecând de la recunoașterea obligațiilor României, ca stat membru UE, rezultate din Tratatele UE și dreptul Uniunii, o hotărâre a CJUE, care apără Tratatele constitutive și dreptul european, nu poate să ajungă la negarea obligativității deciziilor CCR, care sunt date, la rândul lor, în apărarea și în temeiul Constituției, prin care se garantează supremația acesteia și care trebuie respectate în virtutea prevederilor art. 4 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, care se referă la respectarea de către Uniune a egalității statelor membre în raport cu tratatele, precum și a identității lor naționale. Această concluzie este apărată și de curți constituționale de prestigiu (Franța, Italia, Portugalia, Germania, Spania, Ungaria ‒ patru dintre fiind reprezentate la evenimentul nostru de astăzi). Eventualele divergențe se rezolvă amiabil, prin dialog. Acest dialog însă nu se poate rezuma doar la formarea unor întrebări preliminare, pentru că, în acest caz, CJUE dispune definitiv, și nu poate fi, așadar, o formă de dialog judiciar între egali.

Nu pot totuși încheia această sintetică alocuțiune fără a afirma și a aduce un elogiu și un cuvânt de recunoștință pentru toți judecătorii Curții Constituționale și întregului său personal, de la înființarea acesteia și până în prezent. Prin contribuția lor deosebită, prin munca fără preget, prin profesionalismul lor, au dat valoare și importanță activității instituției. Relevant și demn de subliniat este faptul că toți judecătorii care au slujit Curtea Constituțională au fost oameni cu un prestigiu și o prestanță profesională deosebită, foarte mulți profesori universitari, cercetători științifici, foști judecători, procurori sau avocați, parlamentari remarcați în activitatea lor publică.

Doresc să subliniez că și actualii mei colegi întrunesc aceleași mari calități și se ridică la nivelul predecesorilor lor.

Tuturor celor care au fost și celor care sunt le mulțumesc în modul cel mai călduros pentru activitatea depusă, pentru eforturile lor generoase în slujba acestei instituții fundamentale a statului, cu atât mai mult cu cât tot timpul s-a muncit în condițiile unui volum de activitate enorm, cu resurse umane insuficiente și sub o presiune psihologică deosebită, întrucât, așa cum a menționat aici distinsul Președinte al CEDO, domnul Robert Spano, curțile constituționale sunt de multe ori ținta unor atacuri, fiind așadar deosebit de vulnerabile.

Se cuvine, de asemenea, să aduc un pios și sincer omagiu acelor judecători care, din păcate, au trecut la cele veșnice și pe care îi numesc cu recunoștință:

• Vasile Gionea;
• Ion Filipescu;
• Fazakás Miklos;
• Antonie Iorgovan;
• Viorel-Mihai Ciobanu;
• Mihai Constantinescu;
• Victor-Dan Zlătescu;
• Ioan Deleanu;
• Romul Petru Vonica;
• Costică Bulai;
• Șerban Viorel Stănoiu;
• Petre Ninosu;
• Ion Predescu;
• Ioan Muraru.

Vă adresez rugămintea de a le păstra un moment de reculegere!

Onorată asistență, nu pot totuși declara închiderea lucrărilor acestei adunări festive mai înainte de a mulțumi încă o dată înalților reprezentanți ai autorităților fundamentale statului, reprezentanților celorlalte instituții, tuturor celor care au luat cuvântul onorându-ne și dând valoare evenimentului, tuturor celor care ne-au onorat cu prezența și, nu în ultimul rând, reprezentanților mediului universitar, ai revistelor de specialitate și ai editurilor cu profil juridic, inclusiv Editura Universul Juridic, care a manifestat o atenție permanentă pentru prezentarea activității noastre, precum și Regiei Monitorul Oficial al României.

Vă mulțumesc!