Cuprinsul și rezumatele articolelor apărute în Revista DREPTUL nr. 8/2019

STUDII-DISCUȚII-COMENTARII

RADU I. MOTICA, GEORGE MARA: Puterea judecătorească – o veritabilă a treia putere în stat?

Rezumat: Studiul abordează problematica rolului puterii judecătorești în cadrul sistemului separației puterilor în stat, precum și interacțiunea acesteia cu puterea legislativă, respectiv executivă, utilizând preponderent metoda analizei și a studiului de caz, respectiv a studiului jurisprudențial.

Pornind de la necesitatea, justificată într-un stat democratic, de existență a unui sistem de control reciproc între autoritățile chemate să exercite puterea, autorii prezintă rolul creator al judecătorului, chemat să aplice, prin interpretare, dreptul și principiile sale, la o situație de fapt, urmărind respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Desigur că necesitatea limitării comportamentului abuziv ori arbitrar în exercitarea funcțiilor oricărei dintre cele trei puteri ale statului se poate realiza doar atunci când controlul reciproc este efectiv și garantat prin reglementările legale, dar și prin practica instituțională, bazată, de asemenea, pe principiul colaborării loiale între instituții și autorități publice.

Membrii puterii judecătorești trebuie să respecte înalte standarde de etică și profesionalism, iar independența și imparțialitatea acestora reprezintă garanții ale respectării rolului pe care ȋl exercită în cadrul regimurilor democratice fundamentate pe principiul separației puterilor.

Lucrarea prezintă aspecte referitoare la interacțiunea puterii judecătorești cu cea legislativă și respectiv executivă, cu analiza jurisprudenței relevante a Curții Constituționale, care a stabilit parametrii acestei relaționări, astfel încât ea să conducă la garantarea respectării funcțiilor atribuite prin legea fundamentală fiecărei puteri, respectiv respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor și prevenirea arbitrariului  în exercițiul puterii.

MONNA-LISA BELU MAGDO: Evoluția reglementării răspunderii civile delictuale de la Codul civil din 1864 la noul Cod civil

Rezumat: Studiul urmărește o analiză comparativă a reglementărilor legale din Codul civil român de la 1864, în raport cu acelea ale actualului Cod civil, cu privire la răspunderea civilă delictuală, evidențiind asemănări și deosebiri între cele două reglementări, cu prezentarea unor elemente de noutate pe care legiuitorul le-a adus în actualul Cod civil.

A fost avută în vedere o prezentare istorică a concepțiilor doctrinare privind responsabilitatea civilă, fundamentată inițial pe teoria subiectivă și evoluția spre abordarea obiectivă a responsabilității, în variantele riscului profit, a riscului de autoritate și a riscului de activitate, precizându-se coexistența celor două fundamente ale responsabilității, subiectivă și obiectivă și a câmpului de aplicare a fiecăreia dintre acestea.

Reține atenția prezentarea fundamentului răspunderii civile în sistemul de drept național, elementele de convergență și divergență între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală, formele tehnice ale răspunderii delictuale, răspunderea pentru fapta proprie, vinovăția și cauzele exoneratoare de răspundere, ilicitul civil și cauzele de înlăturare ale caracterului ilicit al faptei, răspunderea delictuală a persoanei juridice, elementele de noutate ale reglementării răspunderii pentru fapta altuia (minori, persoane puse sub interdicție, răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de minori) și fundamentul juridic al acestei răspunderi, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale și ruina edificiului. Este reținută și noua viziune a actualului Cod civil în materia răspunderii pentru lucruri, cu privire specială asupra materiei coliziunii vehiculelor și a fundamentului juridic al acestei răspunderi.

Sunt prezentate noile reglementări extensive ale responsabilității civile delictuale, criteriul de apreciere a vinovăției în materie delictuală și dinamica acestuia, noutățile actualului Cod civil în materia cauzelor de înlăturare a vinovăției, ca fundament al responsabilității civile delictuale pentru fapta proprie, condițiile de excludere sau limitare prin act juridic a răspunderii delictuale, ilicitul și vinovăția, condiții distincte ale răspunderii civile, conceptul ilicității comisiv și omisiv și abuzul de drept, concepția organicistă a reglementării actualului Cod civil privind răspunderea directă a persoanei juridice și condițiile de operare, caracterul obiectiv al răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate de organele sale și fundamentul acestei răspunderi, regăsită în obligația de garanție și riscul de autoritate.

Totodată, regăsim o analiză a răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta minorului și a persoanelor puse sub interdicție, caracterul direct, obiectiv și autonom al răspunderii celor ținuți legal, convențional sau judiciar pentru prejudiciile cauzate de aceștia, caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciile cauzate de minori și de către cei puși sub interdicție, fundamentată pe obligația de garanție și riscul de autoritate, condițiile exercitării dreptului de opțiune a victimei, între răspunderea acelora ținuți pentru altul și răspunderea autorului faptei prejudiciabile, caracterul obiectiv al răspunderii subsidiare a aceluia lipsit de discernământ și criteriul de stabilire a indemnizației destinată reparării prejudiciului.

Studiul conține și o analiză a răspunderii comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepuși și procesul evolutiv al fundamentului răspunderii comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepuși, de la prezumția relativă și absolută de culpă, la riscul profit și teoria garanției, cu cele două tendințe, subiectivă și obiectivă, caracterul obiectiv a răspunderii comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepuși și fundamentul acestei răspunderi în viziunea actualului Cod civil, reglementarea extensivă a noului Cod civil în privința raportului de prepușenie și efectele răspunderii, temeiul juridic al acțiunii victimei împotriva comitentului și prepusului, precum și  regresul comitentului împotriva prepusului.

Sunt studiate probleme privind conceptul de pază juridică a animalului, din care decurge prerogativa de comandă, direcție și supraveghere, ipotezele pazei juridice solidare și divizibile, conceptul de pază materială, răspunderea pentru prejudiciile materiale și corporale cauzate de animalele sălbatice și fundamentul juridic al răspunderii obiective pentru prejudiciile corporale cauzate de animalele sălbatice. Apoi, studiul urmărește prezentarea domeniului de aplicare a răspunderii pentru ruina edificiului și cei ținuți de obligația reparării prejudiciului, cerințele de probațiune în materia răspunderii pentru ruina edificiului și temeiul juridic al răspunderii obiective.

În ce privește răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sunt avute în vedere evoluția conceptului de „lucru” cauzator al prejudiciului, conceptul de pază juridică a lucrului și implicațiile legate de paza juridică, delimitarea pazei juridice de paza materială, problema scindării pazei juridice de aceea materială și a scindării folosinței lucrului de structura acestuia, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile furate, paza juridică a lucrului și răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în coproprietate, devălmășie și în cazul proprietății periodice. Reține atenția, de asemenea, ipoteza răspunderii contractuale a pazei juridice pentru prejudiciul cauzat de lucruri, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin coliziunea vehiculelor, terților sau paznicilor juridici ai lucrurilor, fundamentul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri, evoluția de la prezumția relativă sau absolută de culpă, la prezumția culpei în paza lucrului și apoi la teza răspunderii obiective pentru prejudiciile cauzate de lucruri, caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri, consacrat de actualul Cod civil și fundamentul decurgând din obligația de garanție, al cărui suport îl constituie riscul de activitate.

MARIA FODOR: Forța probantă a înscrisurilor autentice

Rezumat: Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică. De asemenea, este autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter. Cu alte cuvinte, pentru a fi calificat „înscris autentic”, un înscris trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: a) să fie întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică; b) agentul instrumentator să fie competent din punct de vedere material și teritorial de a instrumenta înscrisul; c) să fie întocmit cu respectarea formalităților cerute de lege ori cum precizează legiuitorul „în forma și condițiile stabilite de lege”.

Legiuitorul consacră domeniul autenticității înscrisului, precizând elementele asupra cărora poartă autenticitatea, și anume: stablirea identității părților; exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut; semnătura părților și data înscrisului [art. 269 alin. (1) teza a doua C.pr.civ., art. 90 alin. (2) din Legea nr. 36/1995]. Semnătura funcționarului public conferă autenticitate înscrisului pe care este făcută. Rezultă că intră în domeniul autenticității ceea ce agentul instrumentator constată ex propriis sensibus.

Înscrisul care prin forma și aparența sa (semnătura notarului sau a funcționarului public, sigiliul autorității, numărul de înregistrare etc.), are înfățișarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, iar cel care-l contestă, nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals.

Dacă înscrisul prezintă neregularități, lipsuri, vicii materiale sau formale, care demonstrează în mod evident falsitatea sa, el nu se bucură de prezumția de autenticitate, iar instanța îl poate înlătura pe baza propriei constatări, fără a se mai proceda la înscrierea în fals.

În legătură cu puterea doveditoare a înscrisului autentic, legiuitorul distinge între constatările personale ale agentului instrumentator și declarațiile părților cuprinse în înscris. Astfel, mențiunile din înscris care reprezintă constatări personale ale agentului instrumentator fac dovadă deplină față de orice persoană, până la declararea ca fals a înscrisului autentic, printr-o procedură ce poate atrage răspunderea penală a agentului instrumentator care a menționat împrejurări sau declarații pe care nu le-a cunoscut personal ori pe care le-a denaturat. În schimb, declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane. Puterea doveditoare a acestor declarații rezultă din semnătura părților. De aceea, indiferent de forma înscrisului, este firesc ca  aceste declarații să aibă aceeași putere doveditoare.

De asemenea, fac dovadă, până la proba contrară și mențiunile din înscris care nu constituie obiectul principal al actului, dar care sunt în legătură directă cu raportul juridic al părților.

Celelalte mențiuni din înscris, care nu au legătură directă cu raportul juridic al părților, constituie, între acestea, un început de dovadă, care face admisibilă administrarea altor mijloace de probă: depoziții de martori, prezumții. Față de terți, mențiunile din înscris care nu sunt în legătură directă cu raportul juridic al părților reprezintă fapte juridice, care pot fi dovedite sau combătute de aceștia prin orice mijloc de probă.

Înscrisul autentic este lovit de nulitate absolută atunci când: nu au fost respectate formele impuse de lege pentru întocmirea sa valabilă; a fost întocmit de o persoană incompatibilă; a fost întocmit de o persoană necompetentă sau cu depășirea competenței.

Înscrisul nul ca înscris autentic nu este lipsit de orice putere doveditoare. Dacă este semnat de părți, înscrisul nul ca înscris autentic face deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată. În cazul în care nu este semnat de părți, înscrisul nul ca înscris autentic constituie între acestea doar un început de dovadă scrisă. Conversiunea este posibilă numai în situația în care forma autentică nu este cerută de lege ad validitatem, deoarece, altfel, nulitatea înscrisului atrage și nulitatea actului juridic, astfel că nu se mai pune problema probei.

ION TRAIAN ȘTEFĂNESCU: Despre înțelesul rațional al art. 56 alin. (4) din Codul muncii

Rezumat: Pe fundalul unor posibile controverse, interpretarea rațională a art. 56 alin. (4) din Codul muncii implică soluția potrivit căreia nu are loc o încheiere a unui contract individual de muncă de sine stătător, ci contractul salariatului, încheiat inițial, se prelungește cu aprobarea angajatorului. Ca urmare, încetarea de drept a contractului se produce la momentul în care se îndeplinește unul dintre termenele stabilite: unu, doi sau maximum trei ani.

CĂTĂLIN-SILVIU SĂRARU: Calitatea procesuală a părților în litigiile de contencios administrativ

Rezumat: În prezentul articol autorul analizează cine poate avea calitate procesuală activă și pasivă în litigiile de contencios administrativ conform prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative. În articol sunt puse în evidență corelațiile existente între Legea contenciosului administrativ, Codul civil și Codul de procedură civilă în materia analizată. Articolul oferă soluții pentru numeroase probleme practice.

CRISTIAN IONESCU: Natura juridică a comisiilor parlamentare

Rezumat: În acest articol, autorul analizează natura juridică a comisiilor parlamentare și conchide, alături de alți autori, că acestea trebuie considerate ca organe de lucru interne ale fiecărei Camere legislative. Rolul comisiilor parlamentare, fie că este vorba de comisii permanente sau de comisii de anchetă, ori de alte comisii speciale, constă în pregătirea lucrărilor care urmează să fie dezbătute în plenul Adunărilor legiuitoare. Fiind organisme de lucru, Comisiile parlamentare nu au putere decizională proprie asupra problemelor cu care sunt sesizate. Altfel spus, comisiile parlamentare nu exprimă o voință politică, în sens deliberativ, deoarece rolul lor este să examineze problemele cu care sunt sesizate de birourile permanente ale Camerelor legislative  și să facă acestora propuneri. Rapoartele și avizele pe care le întocmesc pe marginea problemelor pe care le examinează, au valoare de recomandare făcută plenului fiecărei Camere legiuitoare, acestea fiind libere – în calitate de corpuri deliberative – să-și însușească soluțiile propuse de comisii sau să le respingă. Fiecare Cameră a Parlamentului are o deplină libertate de a-și constitui comisii specializate în anumite domenii de activitate. Constituția obligă Camerele legislative să-și constituie comisii permanente și să-și înființeze – atunci când consideră necesar – comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Compunerea comisiilor parlamentare reflectă, pe cât posibil configurația politică a Camerei care a decis să le înființeze.

VASILE NESTER, DRAGOȘ-CĂTĂLIN BORCEA: Opinii despre posibilitatea invocării de cereri și excepții în procedura de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală. Consecințe practice

Rezumat: Prezenta lucrare are ca obiective analizarea posibilității ridicării de cereri și excepții în procedura de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, în raport cu exigențele pe care le presupune dreptul la un proces echitabil de care ar trebui să beneficieze suspectul sau inculpatul.

Studiul se raportează la competența funcțională a judecătorului de cameră preliminară și are ca scop exprimarea considerentelor pentru care aceeași procedura ar trebui aplicată și în cadrul procesual al confirmării soluției de renunțare la urmărirea penală. Din acestă perspectivă, vom analiza și competența de verificare a legalității administrării probelor de către organele de urmărire penală prin prisma semnificațiilor pe care le are aceasta.

Totodată, vom vedea dacă Decizia Curții Constituționale nr. 802/2017 prin care instanța de contencios constituțional a consacrat principiul libertății probelor în faza de cameră preliminară, ar trebui aplicată și în procedura de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, în fața judecătorului cameră preliminară, în sensul permiterii administrării oricărui mijloc de probă referitor la legalitatea și loialitatea efectuării actelor de urmărire penală și a administrării probelor.

Nu în ultimul rând, lucrarea cuprinde, pe lângă noțiuni de bază, diverse puncte de vedere exprimate în doctrină, precum și aplicații practice ale articolelor din Codul de procedură penală.

ION RUSU: Elemente de neconstituționalitate cu privire la art. 318 din Codul de procedură penală

Rezumat: În cadrul prezentului studiu am procedat la analiza textului de la art. 318 C. proc. pen., prin prisma practicii judiciare în materie.

De asemenea, am insistat în prezentarea unor disfuncționalități în aplicarea dispozițiilor art. 318 alin. (16) teza a II-a din Codul de procedură penală, dispoziții care în esența lor interzic procurorului de caz adoptarea soluției de renunțare la urmărirea penală în ipoteza în care această soluție a fost inițial respinsă de către judecătorul de cameră preliminară.

Dispoziția în cauză este cu atât mai discutabilă cu cât chiar în cuprinsul acesteia se precizează această interdicție indiferent de motivul invocat, ceea conduce la concluzia că soluția de renunțare la urmărirea penală nu se mai poate dispune de procuror chiar dacă din probele administrate rezultă că se impune adoptarea acesteia.

În acest context, dispozițiile criticate par a fi neconstituționale, deoarece prin aplicarea acestora, procurorul este obligat de legiuitor să încalce mai multe dispoziții ale Constituției, printre care și principiul legalității.

Studiul poate fi util legiuitorului, din perspectiva operării unor modificări în conținutul acestui text, precum și mediului universitar și practicienilor.

PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ

Capcanele interpretării sau despre stabilirea competenței materiale a Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor în privința calificării contractelor publice. Comentariu la Decizia CNSC nr. 824/2019, cu comentariu de Simona Gherghina – Fără rezumat.