Cuprinsul și rezumatele articolelor apărute în Revista DREPTUL nr. 6/2020

100 DE ANI DE LA SEMNAREA TRATATULUI DE LA TRIANON

MIRCEA DUȚU: Tratatele de pace de la Paris din 1919–1920 și moștenirea lor juridico-istorică pentru ultimul secol

Rezumat: La 100 de ani de la încheierea lor, tratatele de pace de la Paris din 1919–1920 reprezintă deopotrivă un eveniment important al istoriei și un moment fondator al dreptului internațional modern. Punând capăt Primului Război Mondial, ele au consfințit juridic noile realități politico-statale rezultate din aplicarea principiului naționalităților și exercitarea dreptului la autodeterminare de popoarele asuprite de marile imperii europene, care au condus la apariția de noi state ori întregirea altora existente. Noua ordine europeană și internațională se întemeia în primul rând pe drept, organizarea păcii și menținerea statu-quo-ului fiind încredințată, conform Pactului, Societății Națiunilor, prima instituție internațională cu vocație universală. S-au prefigurat noi principii de drept internațional, statul național a devenit principalul subiect al vieții internaționale, organizațiile subregionale de securitate colectivă (Mica Antantă, Înțelegerea Balcanică) au jucat un rol important în echilibrul internațional. Moștenirea juridică a momentului 1919–1920 s-a exprimat după cel de Al Doilea Război Mondial prin Carta care a pus bazele dreptului internațional contemporan și O.N.U. (1945). Tratatul de la Versailles cu Germania (1919), precum și cel de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920) sunt tratatele ale căror clauze teritoriale au rezistat istoric fiind preluate de tratatele de pace din 1947 și consfințite de actele internaționale ulterioare pertinente. Tratatul de la Trianon prin efectele sale teritoriale a devenit obiectul unei acțiuni susținute și permanente de revizionism din partea Ungariei și de antirevizionism, ca reacție din partea celorlalte state ale căror granițe au fost stabilite prin acesta. Integrarea euroatlantică a deschis noi perspective soluționării neînțelegerilor teritoriale astfel generate, în pofida persistenței unor aspecte de neorevizionism.

MARIUS BĂLAN: Tratatul de la Trianon și ordinea politică central-europeană

Rezumat: Tratatul de la Trianon dintre Puterile Aliate și Asociate și Ungaria a fost semnat la 4 iunie 1920 și a modificat drastic harta politică a Europei Centrale. Deși sistemul tratatelor încheiate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris nu s-a dovedit viabil, ordinea politico-teritorială creată la Trianon – expresie a dreptului popoarelor la autodeterminare – a supraviețuit. Textul de față își propune să examineze circumstanțele încheierii Tratatului de la Trianon, conținutul acestuia precum și efectele sale pe termen lung asupra ordinii politice central europene. În final, autorul face o evaluare generală a raporturilor româno-maghiare prin prisma raportării la prevederile acestui tratat.

TITUS CORLĂȚEAN: Necesitatea unei legi pentru declararea zilei de 4 iunie ca Zi a Tratatului de la Trianon

STUDII-DISCUȚII-COMENTARII

MONNA-LISA BELU MAGDO: Buna-credință în cadrul raporturilor contractuale

Rezumat: Studiul abordează buna-credință ca un concept uniform, dar flexibil, cu multiple fațete în cadrul raporturilor contractuale .

După analiza caracterului ambivalent al conceptului de bună-credință, în antiteză cu abuzul de drept în forma relei-credințe și a ilicitului contractual, studiul se apleacă asupra funcțiilor bunei-credințe, care concretizează principiul la dimensiunile sale instituționale și formale și anume funcția interpretativă a contractelor, funcția completivă, moderatoare sau limitativă și adaptativă. În abordarea ilicitului contractual și a relei-credințe, ca fundament al răspunderii contractuale, studiul evidențiază că buna-credință se constituie într-un standard în cuantificarea acestora, iar limbajul juridic al bunei-credințe se constituie într-o normă supremă a dreptului contractual, într-un mijloc al jurisdicției contractuale, menit să limiteze principiul libertății contractuale.

Studiul abordează loialitatea contractuală ca subcategorie a bunei-credințe, ca fațetă obiectivă și morală a acestui concept și rolul bunei-credințe ca factor în realizarea echilibrului contractual. Sunt aduse în atenție, cu această ocazie, remediile Codului civil orientate spre revizuirea contractului și a formelor acestor remedii, în funcție de cauzele dezechilibrelor.

Echitatea, ca și concept moral, complex și fluid, care se adaugă bunei-credințe, fără a se confunda cu aceasta, este analizată în dimensiunea obiectivă, asociată noțiunii de justiție și subiectivă, care trimite la egalitate și echilibru, dar și ca instrument la care judecătorul recurge pentru a suplini voința părților în vederea stabilirii drepturilor și obligațiilor acestora, fără însă a modifica sau denatura actul juridic.

CORINA BODEA: Influența dreptului roman asupra dreptului pozitiv privind forma și formalismul actului juridic civil (I)

Rezumat: Formalismul în dreptul roman predomină în toate ramurile sale, începând cu procedura de judecată și finalizând cu relațiile interpersonale. Rolul său era de a asigura validitatea consimțământului și procurarea mijloacelor de probă. Actul juridic în dreptul roman era practic inexistent. Actele juridice romane primeau forma cuvenită după practică, potrivit cutumelor existente. Obiceiul era cel care dicta forma pe care trebuia să o aibă orice instrument menit să producă efecte juridice concrete, dar și efecte juridice viitoare. Raportul juridic se forma prin intermediul gesturilor și al formalităților religioase, care au dat naștere unor principii ce asigurau funcționarea optimă a sistemului de drept raportat la contextul epocii. Actualizarea formalismului s-a impus în momentul în care s-a constat o piedică în realizarea scopurilor și ordinii publice și private. Nevoia de schimbare a dreptului privat evidențiată de subiecții unui raport juridic și impusă de evoluția economică a comerțului a transformat un formalism care își avea originea în religie, într-un formalism dictat de practici curente.

În dreptul actual, actul juridic civil ia naștere prin manifestarea expresă de voință a subiecților de drept, voință ce trebuie să ia o anumită formă. Respectarea formei este asigurată de formalismul procedural impus de normele legale în vigoare.

Prezentul studiu analizează formalismul dreptului roman și amprenta acestuia în formarea actului juridic din dreptul pozitiv.

VASILE LUHA: Pensia de serviciu a magistraților. Consecințe practice rezultate dintr-un examen obligațional

Rezumat: Autorul reține în acest studiu că dreptul la pensie presupune două prerogative de natură diferită: apartenența persoanei beneficiare de pensie de serviciu la un statut profesional, parte a personalității individului (profesională ori socială) și dreptul de a cere și primi o alocație bănească lunară, componentă patrimonială.

În raport cu premisa teoretică enunțată, a fost fixat momentul nașterii și eficientizării dreptului la pensie, precum și regimul juridic al pensiei de serviciu a magistraților. Avem de-a face cu un drept afectat de o dublă modalitate: o condiție suspensivă alcătuită din trei elemente cumulative (vârstă, vechime în magistratură și conduită deontologică) și un termen suspensiv.

Modelul aplicat, dedus din conceptul de obligație civilă, indică apoi limitele în care legea nouă poate afecta pensia magistraților, drept subsecvent contributivității sau gratificație guvernamentală; abordarea teoretică a oferit soluții pentru a indica limitele în care dreptul la pensie al magistraților poate fi limitat, desființat sau impozitat.

CRISTIAN ALEXANDRU MITROI: Schimbarea categoriei de folosință a unor terenuri catalogate drept păduri în cazul neconcordanței dintre categoria de folosință și situația juridică reală

Rezumat: În prezentul studiu, printr-o metoda inductivă, vom încerca să abordăm problema, soluția și argumentele ce ar putea fi găsite în anumite situații în care există o neconcordanță între categoria de folosință a unui teren catalogat drept pădure și situația juridică reală a acestuia, neconcordanță care generează în mod nejustificat limitări ale dreptului de a construi pe terenul în cauză.

În cazul în care un teren are menționată în titlul de proprietate categoria de folosință „Pădure” (Pd), dar acest teren nu îndeplinește în realitate condițiile legale prevăzute de art. 1, 2, 19 alin. (1) și 20 alin. (2) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic pentru a putea fi considerat pădure, pentru a face parte din fondul forestier național și pentru a fi supus obligatoriu regimului unui amenajament silvic, atunci acest teren trebuie considerat numai un teren cu vegetație forestieră din afara fondului forestier național sau un simplu teren nesupus în niciun fel dispozițiilor Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic, pentru care se poate solicita schimbarea categoriei de folosință potrivit art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic.

VLADIMIR-ADRIAN COSTEA: Considerații asupra consecințelor indezirabile ale recursului compensatoriu. Provocări conceptuale și structurale

Rezumat: În acest articol analizăm etapele de adoptare și abrogare a Legii nr. 169/2017, în raport cu dinamica nivelului de ocupare al penitenciarelor și cu jurisprudența CEDO în materie. Identificăm principalele efecte indezirabile ale aplicării recursului compensatoriu, determinate de redefinirea bruscă a paradigmei de executare a pedepsei privative de libertate, cu implicații inclusiv asupra (re)integrării postdetenție.

PAGINI DE ISTORIE A DREPTULUI

IULIU CRĂCANĂ: Judecătorul Mihail C. Ardeleanu și școala dongoroziană sau „disciplina” dreptului penal

Rezumat: Subiectul tratat în acest studiu este legat de una dintre puținele polemici desfășurate în paginile Revistei Române de Drept în anii ’80. În nr. 1/1987 al revistei, Octavian Cojocaru, a criticat în studiul „Reabilitarea judecătorească. Cerere introdusă de soț sau rude apropiate, după moartea condamnatului, înainte de executarea pedepsei” o sentință corectă a Tribunalului județean Suceava, pronunțată în 1985, în dezacord cu prevederile Codului penal în vigoare în acea vreme și împotriva unei decizii a Tribunalului Suprem, potrivit cărora condamnatul care decedase înainte de executarea pedepsei nu mai putea fi reabilitat. Ulterior, în 1988, Valeriu Ciucă, judecător la același Tribunal județean Suceava, publică în aceeași revistă un articol critic la nota de jurisprudență semnată de Octavian Cojocaru, în care demonstrează cu solide argumente, că hotărârea pronunțată de Tribunalul județean Suceava era corectă din punct de vedere juridic.

În regimul comunist, un părinte condamnat și nereabilitat constituia o pată gravă și de neșters în dosarul de cadre al fiului său. În 1985, un complet de judecată al Tribunalului Județean Suceava, condus de judecătorul Mihail C. Ardeleanu, a pronunțat o sentință curajoasă, contra legem, cu implicații interesante pe termen scurt și mai ales lung. În speță, un tânăr absolvent, șef de promoție la Institutul de Marină Militară din Constanța nu putea deveni ofițer și nici avansa în grad, pentru că tatăl său, decedat în închisoare, nu fusese reabilitat.

Studiul analizează implicațiile teoretice pe care le are, spre deosebire de școala penală promovată de profesorul Ion Tanoviceanu, școala dongoroziană, care separă criminologia, influențată de școala pozitivistă, de „disciplina” dreptului penal. Este cunoscut că marele penalist român, Vintilă Dongoroz, creează un sistem teoretic în care nu lasă prea mult loc de interpretare judecătorului, în privința actului de judecată.

Potrivit prevederilor art. 137 din Codul penal din 1968, reabilitarea persoanei decedate în închisoare era imposibilă. Condamnatul nu putea îndeplini două cerințe obligatorii pentru reabilitare, prevăzute În Codul penal, decât fiind în viață. Cu toate acestea, împotriva doctrinei și a unei decizii a Tribunalului Suprem, judecătorul Mihail C. Ardeleanu a folosit metoda de interpretare analogică și a pronunțat o sentință prin care tatăl tânărului a putut fi reabilitat.

Polemica declanșată în Revista Română de Drept a făcut ca, în cele din urmă nedreptatea izvorâtă din textul legii, să piardă în fața curajului de a întrona dreptatea, de care a făcut dovadă judecătorul Mihail Ardeleanu iar în anul următor, tema, ca argumentație juridică, să fie transformată în subiect la examenul de capacitate (definitivat) pentru judecători.

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Dreptul la respectarea corespondenței. De la suporturile „tradiționale” de comunicații la cele „moderne”. Inviolabilitatea corespondențelor – drept autonom. Amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept. Respectarea criteriilor de legalitate, legitimitate și necesitate. Exigența privind „calitatea legii” și limitarea amestecului la ceea ce este „necesar într-o societate democratică”. Standardul european în materie. Lupta contra terorismului. Interceptările de securitate sau ascultările administrative. Legislație națională litigioasă. Examen in abstracto al acestei legislații, cu notă de Ovidiu Predescu (fără rezumat)

PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ REZUMATĂ ȘI COMENTATĂ

Regulator de competență pronunțat de Curtea de Apel București. Stabilirea competenței de soluționare a litigiului privind angajarea răspunderii patrimoniale a unui fost funcționar public în favoarea judecătoriei, cu notă de Victor Penteleev (fără rezumat)

Aplicarea criteriului valoric pentru stabilirea instanței competente material a soluționa acțiunea având ca obiect desființarea unor acte de reconstituire a dreptului de proprietate privată, cu notă de Viorel Terzea (fără rezumat)

Repararea în natură a prejudiciului cauzat prin infracțiunea de evaziune fiscală. Desființarea înscrisurilor care atestau operațiuni fictive, cu notă de Adrian Șandru, Dorel Herinean  (fără rezumat)