Cuprinsul și rezumatele articolelor apărute în Revista DREPTUL nr. 3/2019

20 mart. 2019
Vizualizari: 1297

„DREPTUL” nr. 3/2019

CUPRINS

 

 

STUDII-DISCUȚII-COMENTARII

CRISTIAN IONESCU: Câteva reflecții pe marginea definiției dreptului

Rezumat: În acest articol autorul își propune să facă câteva reflecții teoretice și practice pe marginea definiției dreptului. Până în prezent, nu s-a formulat, în nicio școală de drept și în nici un sistem de cultură juridică, o definiție a dreptului, care să fie acceptată ca o definiție universală. Juriștii latini – la care se raportează întreaga civilizație juridică europeană – nici nu au fost preocupați să definească dreptul, dar ne-au lăsat moștenire mai multe definiții ale legii, adică ale dreptului pozitiv. Autorul arată că conceptul științific de drept depinde de particularitățile reglementării juridice a relațiilor sociale, care sunt diferite de la țară la țară și de la un sistem juridic național la altul. Ar fi foarte dificil să se formuleze o definiție universală a dreptului, în condițiile în care fiecare popor are caracteristici psiho-sociale proprii care nu pot fi acomodate cu caracteristici similare ale altor popoare. Autorul consideră că în societățile democratice, bazate pe principiile statului de drept și care au în centrul politicilor lor publice individul, prin drept se realizează un echilibru între forța statului și autonomia voinței individuale. Prin drept se asigură respectarea valorilor fundamentale ale națiunii, o guvernare democratică centrată pe voința suverană a națiunii, precum și drepturile și libertățile individuale ale cetățenilor. În concluzie, autorul arată că procesul de legiferare în orice stat trebuie să fie legitim, adică să exprime voința și cerințele fundamentale ale cetățenilor, interesele cele mai generale ale populației. În final, autorul propune un set de condiții-criterii formale de evaluare a legilor adoptate de parlament.

 

CARMEN TAMARA UNGUREANU: Regimul juridic al prestatorului de servicii român în contractele electronice internaționale specifice economiei colaborative

Rezumat: Evoluția tehnologiei a facilitat dezvoltarea așa numitei economii colaborative. Prin intermediul platformelor colaborative online, care „înlătură” frontierele dintre state, se prestează diverse servicii, precum închirierea locuințelor pe termen scurt (tip Airbnb), transport urban (tip Uber), pet-sitting (tip PetBacker), ș.a.

În România activitățile specifice economiei colaborative sunt în plină dezvoltare, pe fondul absenței unor reglementări specifice materiei.

Scopul lucrării este acela de a stabili care este rolul prestatorului de servicii în contractele electronice încheiate prin intermediul platformelor colaborative și căror reguli trebuie să se supună, luând ca sistem de referință prestatorul de servicii cu reședința obișnuită în România. Este analizată numai situația prestatorilor de servicii-persoane fizice, care pot fi grupați în două categorii: o categorie de persoane care prestează diverse servicii în mod ocazional, în timpul liber, în scopul obținerii unor venituri suplimentare (așa numiții, prosumatori), categorie care stă la baza economiei colaborative și a doua categorie din care fac parte persoanele ce prestează servicii cu regularitate, în mod continuu, pe cont propriu și urmărind obținerea de profit. Distincția între prestatorii de servicii neprofesioniști și cei profesioniști este dificil de realizat; în legislația din domeniul serviciilor nu sunt prevăzute criterii în acest scop. Calitatea de profesionist sau neprofesionist trebuie analizată, deci, de la caz la caz, folosind normele din dreptul comun. De încadrarea prestatorului de servicii într-o categorie sau alta depinde regimul lui juridic.

Contractele din economia colaborativă se încheie prin intermediul platformelor colaborative online. Cele care funcționează în România au, în marea lor majoritate, sediul în străinătate, ceea ce atribuie caracter internațional contractelor încheiate. Utilizând reglementările în vigoare sunt analizate modalitățile de determinare a legii aplicabile contractelor și a autorității competente pentru soluționarea litigiilor, care ar putea surveni între prestatorul de servicii și platformă sau între prestatorul de servicii și utilizatorul acestora.
Studiul realizat surprinde doar o mică parte din fenomenul economiei colaborative și urmărește clarificarea unor situații cotidiene, care pot da naștere unor probleme juridice complexe.

 

ROMEO GLODEANU: Regulamentul general privind protecția datelor. Aplicații practice în materia litigiilor de muncă

Rezumat: Începând cu data de 25.05.2018 a intrat în vigoare Regulamentul (U.E.) nr. 2016/679, denumit și Regulamentul privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Acest regulament, deși înlocuiește directiva anterioară aplicabilă în materie, respectiv Directiva nr. 95/46/CE, preluându-i din principiile de funcționare, aduce noutăți semnificative sub aspectul cadrului general în materia protecției datelor cu caracter personal, circumstanțiind și detaliind multe din regulile obligatorii în materie. Propunându-și a crea un cadru comun la nivel unional, Regulamentul 2016/679 furnizează clarificările necesare pe fundalul evoluției tehnologice galopante și a creșterii accelerate a fluxurilor transfrontaliere de date cu caracter personal.

In acest sens, scopul urmărit de regulamentul menționat este reprezentat de crearea unui cadru coerent și solid în materie de protecție a datelor în Uniune, în contextul unui climat de încredere ce va permite extinderea economiei digitale pe piața internă. Se urmărește, astfel, ca persoanele fizice să beneficieze de un control sporit asupra datelor cu caracter personal, în egală măsură cu consolidarea securității juridice și practice pentru persoanele fizice, operatorii economici și autorități publice.

Nu mai puțin, Regulamentul stipulează în mod riguros premisele în care orice prelucrare de date personale poate fi considerată ca fiind legală și, deci, permisă, concomitent cu circumstanțierea condițiilor în care se poate considera că persona vizată și-a manifestat acordul cu privire la prelucrarea preconizată.

De asemenea, un element central al noii inițiative legislative europene este reprezentat de prevederea măsurilor necesare pentru asigurarea transparenței procesului de prelucrare a datelor cu caracter personal. Sub acest aspect, sunt configurate obligațiile ce le revin operatorilor unor astfel de date în privința informării persoanelor ale căror date sunt prelucrate, ca și cazurile și condițiile în care persoanele fizice au dreptul la rectificarea, ștergerea sau restricționarea utilizării datelor ce le privește pe acestea.

Nu în ultimul rând, regimul sancționator instituit de Regulamentul nr. 679/2016 a fost de natură a crea emoție în ambianța intrării sale în vigoare. Preocuparea generată de intrarea în vigoare a acestui act unional este justificată, având ca temei nivelul deosebit de ridicat al sancțiunilor contravenționale aplicabile în cazul nerespectării prevederilor sale putând ajunge, în anumite cazuri, la o valoare cuprinsă între 10.000.000-20.000.000 de Euro sau până la 4% din cifra de afaceri a operatorului de date.

Astfel, aplicabilitatea practică a Regulamentului nr. 2016/679 este una semnificativă, dispozițiile sale impunând regândirea structurii organizațional interne a tuturor entităților juridice implicate în prelucrarea datelor ce prezintă potențialul de a identifica o anumită persoană fizică.

 

DUMITRU-DANIEL ȘERBAN: Este atacabil raportul prin care comisia de disciplină propune clasarea sesizării disciplinare împotriva funcționarilor publici?

Rezumat: Prezentul studiu ilustrează o problemă sensibilă a procedurii disciplinare privind funcționarii publici, insuficient dezbătută în literatura de specialitate, respectiv posibilitatea titularului sesizării disciplinare de a apela la instanțele judecătorești în vederea infirmării raportului prin care cercetarea disciplinară este finalizată cu o propunere de clasare a sesizării. Cercetarea este structurată plecând de la rezolvarea dată acestei probleme chiar de către instanțele judecătorești, în puținele hotărâri care ating subiectul, rezolvare pe care autorul încearcă să o combată prin prisma legislației în vigoare, la rândul ei insuficientă, coroborată cu abordările relevante extrase din deciziile Curții Constituționale.

Separat de elementele de noutate și originalitate ale analizei, ea se remarcă prin caracterul său aplicat, cunoașterea ideilor vehiculate de autor fiind necesară nu doar funcționarilor publici implicați în conflicte disciplinare – în calitate de persoane reclamate sau de membri ai comisiilor de disciplină –, ci și judecătorilor chemați să decidă asupra legalității și temeiniciei soluțiilor de clasare a sesizărilor disciplinare. Teza inadmisibilității acțiunilor prin care se dorește anularea soluțiilor de clasare ar trebui reconsiderată, autorul fiind de părere că rapoartele comisiilor pot fi incluse în rândul actelor administrative (prin validarea expresă ori tacită de către conducătorul cărora le sunt prezentate) sau al refuzului de efectuare a unei operațiuni administrative, ca act atacabil în baza art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Cert este că sustragerea rapoartelor comisiei oricărei forme de control este nu doar vătămătoare (cel puțin la nivel moral) pentru titularului sesizării, ci și anormală, injustă și nelegală.

În analiza pe care o efectuează, autorul identifică o serie de argumente pe care își construiește teza acordării titularului sesizării disciplinare a dreptului de acces la instanțe, în pofida orientării precedentului jurisdicțional.

Drept concluzie, consideră că dispozițiile normative privind materia răspunderii disciplinare ar trebui reinterpretate și revizuite, astfel încât să nu mai fie exceptate de la controlul judecătoresc rapoartele comisiilor de disciplină de clasare a sesizărilor disciplinare împotriva funcționarilor publici.

 

MARIA FODOR: Mijloacele materiale de probă în procesul civil

Rezumat: Cu titlu de noutate, legiuitorul prevede, în Codul de procedură civilă actual, că proba unui act sau a unui fapt juridic se poate face, printre altele, prin mijloacele materiale de probă (art. 250), cărora le consacră dispozițiile art. 341-344, dispoziții care constituie dreptul comun în materie.

Lucrurile care prin însușirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluționarea procesului sunt mijloace materiale de probă. De asemenea, sunt mijloace materiale de probă, în concepția legiuitorului, și înregistrările privind starea sau situarea unor obiecte ori anumite situații de fapt, indiferent de modul de înregistrare. În această ipoteză, proba materială (conținutul înregistrării) este prezentată instanței prin intermediul suportului tehnic folosit pentru înregistrare.

Soluția legiuitorului de a nostrifica, în Codul de procedură civilă, dispoziții relative la mijloacele materiale de probă este firească, din moment ce, în conformitate cu criteriile folosite în doctrină, probele materiale sunt probe directe, primare, sau nemijlocite, percepute personal de către judecătorul cauzei. Probabil că una din sursele de inspirație a legiuitorului român a fost Codul civil din Québec.

Deși legislația civilă franceză nu cuprinde dispoziții exprese referitoare la probele materiale, doctrina franceză și jurisprudența Curții de Casație franceze în materie au constituit, de asemenea, un reper pentru legiuitorul român.

Anterior încuviințării mijloacelor materiale de probă, instanța va verifica admisibilitatea lor atât din perspectiva dispozițiilor art. 341 C.pr.civ., cât și ale art. 256 C.pr.civ.

Natura acestor mijloace de probă impune conservarea lor, după ce au fost încuviințate de instanță, până la soluționarea definitivă a procesului. Sarcina conservării mijloacelor materiale de probă puse la dispoziția instanței revine acesteia. Această măsură poate fi îndeplinită fie prin păstrarea mijloacelor materiale de probă la sediul instanței, fie, în situația în care aducerea lor în instanță prezintă greutăți, prin lăsarea în depozitul deținătorului sau al altei persoane.

De regulă, verificarea mijloacelor materiale de probă se face de către judecător ex propriis sensibus, raționamentul acestuia fiind necesar doar pentru a desprinde din faptul perceput personal consecințele juridice ale acestuia.

După soluționarea definitivă a procesului, lucrurile puse la dispoziția instanței pentru a servi ca mijloace materiale de probă se restituie celor în drept a le primi, dacă restituirea este posibilă și nu contravine legii.

 

GABRIEL ADRIAN NĂSUI: Aspecte particulare privind citarea și comunicarea în procedura insolvenței

Rezumat: Termination of payments or insolvency is the patrimonial state of an entrepreneur that is outlined by the impossibility of creditors to pay. In this case, a collective procedure is in place to cover the insolvency debtor’s liability, a procedure governed by the provisions of Law 85/2014 on insolvency and insolvency prevention procedures. This procedure, although it is a collective one, retains its contradictory character, litigious issues being usually settled with parties summoning. The fundamental principles of the civil process governed by the Code of Civil Procedure also apply to insolvency. The Code of Civil Procedure is the common law of insolvency where the Insolvency Law does not contain special rules.

The way in which the participants in the procedure are summoned or notified, as well as the manner in which the communications of procedural documents and information in the insolvency proceedings are made, are simplified and dematerialized. Notifications and communications are made through the Insolvency Procedures Bulletin (BPI), an electronic publication managed by the Trade Registry. Anyone can get information on a business partner’s insolvency procedure through a simple search in this database.

This method of summoning and communicating procedural documents was introduced by the old insolvency law (Law 85/2006) but was criticized and subject to the control of the Constitutional Court on the ground that it would violate the right of free access to justice for persons against whom proceedings for insolvency proceedings would be initiated after the opening of the proceedings. The Constitutional Court ruled in 2007 that the provisions of former Art. 7 of the Law no. 85/2006 (now repealed), which provided notifications, citations and communications through BPI to persons wholly foreign to the proceedings and who had not previously been cited under the procedural requirements of free access to justice, is contrary to the Constitution. For this reason, Insolvency Law no. 85/2014, currently in force, stated, at art. 42 para. (4) that the first citation or communication of the procedural documents made to such persons is carried out in accordance with the provisions of the Civil Procedure Code, the rest of the citations and communications being made through BPI, as well as for the other participants in the procedure.

In the insolvency procedure, is regulated, along with the summoning of the parties, according to the Civil procedure code, also a specific summoning of the professionals via an electronic publication called the Bulletin of the Insolvency Procedures (BPI). This specific summons is the rule applied during the procedure course both before the syndic judge, and in the appeal means. As an exception from the summoning rule, respectively the communication via the publishing in the BPI, the communication of the procedure documents before the opening of the procedure and the notice of the opening of the procedure shall be achieved according to the provisions of the Civil procedure code. Also, the first summoning and communication of the procedure documents by the persons against whom a judicial action is filed, on the grounds of Law no. 85/2014, subsequent to the opening of the insolvency procedure, is achieved both according to the provisions of the Civil procedure code and via the publishing in the BPI.

 

CĂTĂLIN-SILVIU SĂRARU: Suspendarea prin hotărâre judecătorească a executării actului administrativ

Rezumat: Acest articol analizează particularitățile suspendării prin hotărâre judecătorească a executării actelor administrative. Instituția juridică a suspendării executării actelor administrative reprezintă un instrument juridic pus la dispoziția persoanelor care se pretind vătămate și constituie o garanție împotriva producerii unor prejudicii ireparabile. Autorul cercetează condițiile și efectele juridice ale suspendării executării actului administrativ după formularea plângerii prealabile și suspendarea solicitată prin acțiunea principală, cuprinzând și unele propuneri de lege ferenda. Cercetarea este realizată ținând cont de ultimele modificări ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative. De asemenea, în cadrul acestei cercetări autorul se referă la deciziile Curții Constituționale cu privire la excepțiile de neconstituționalitate ridicate în această materie.

VALENTIN CRISTIAN ȘTEFAN: O scurtă trecere în revistă a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia cazului de casare privind aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege

Rezumat: Articolul expune două componente ale cazului de casare privind aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege: sfera de incidență a cazului de casare în discuție și soluțiile care pot fi pronunțate subsecvent admiterii căii de atac a recursului în casație și casării hotărârii atacate, în acest caz.

În sfera de incidență a cazului de casare privind aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege se includ multiple ipoteze de încălcare a principiului legalității sancțiunilor de drept penal. În primul rând, recursul în casație este apt să remedieze nelegalități care se referă la însăși natura sancțiunii aplicate: pedeapsă ori măsură educativă. În al doilea rând, se poate formula recurs în casație pentru a remedia nelegalități privitoare la pedepse, indiferent de natura acestora: principale, complementare sau accesorii. În al treilea rând, în interiorul categoriei pedepselor principale, pe calea recursului în casație pot fi remediate nelegalități vizând situarea pedepsei în exteriorul limitelor speciale, în lipsa unei cauze de individualizare. Sub un prim aspect, se pot invoca nelegalități vizând situarea pedepsei sub limita minimă specială, în lipsa unei cauze de atenuare. Sub un al doilea aspect, se pot invoca nelegalități vizând situarea pedepsei peste limita maximă specială, în lipsa unei cauze de agravare. Tot în interiorul categoriei pedepselor principale, pe calea recursului în casație pot fi remediate nelegalități decurgând din aplicarea greșită a tratamentului penal al diverselor cauze de individualizare.

În legătură cu soluțiile care pot fi pronunțate subsecvent admiterii căii de atac a recursului în casație și casării hotărârii atacate, în cazul aplicării pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, se întrevăd două opțiuni. Instanța de recurs în casație poate să rețină cauza spre rejudecare și să înlăture greșita aplicare a legii sau să trimită cauza spre rejudecare la instanța de apel. Criteriul pentru a distinge între cele două opțiuni este reprezentat de activitatea materială care urmează după admiterea căii de atac a recursului în casație și casarea hotărârii atacate. Dacă această activitate se rezumă la o simplă operațiune de ordin matematic, menită să corecteze nelegalitatea pedepsei, instanța de recurs în casație reține cauza spre rejudecare și înlătură greșita aplicare a legii. Dacă este vorba despre o veritabilă activitate de judecată, care implică mai mult decât o corectură matematică a nelegalității pedepsei, instanța de recurs în casație trimite cauza spre rejudecare la instanța de apel.

 

EUGENIU PITERSCHI: Delimitarea infracțiunii de falsificare a probelor de denunțarea falsă și declarația mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă reglementate în Codul penal al Republicii Moldova

Rezumat: The legality of judgments adopted by courts, the effectiveness of law enforcement functions and the enforcement of criminal repression in respect of offenders are the priority issues that justice reform in the Republic of Moldova must address. The existence of an independent and impartial judiciary is an inherent attribution of a state without which a democratic society can not be built. And, the protection of legality in the field of justice is indispensably conditioned by ensuring the achievement of the purposes of the judicial process.

RESTITUIRI

ILIE I. STOENESCU: Evoluția ideei de răspundere civilă. Pedeapsă – culpă – risc – asigurare

Rezumat: În acest studiu, profesorul Ilie Stoenescu abordează dintr-o perspectivă de drept comparat, originea și evoluția instituției juridice a răspunderii civile, astfel cum aceasta a fost reglementată mai întâi în dreptul roman și apoi în dreptul civil modern aparținând familiei de drept continental. Cititorii interesați de istoria doctrinei dreptului civil găsesc în aceste pagini bogate informații utile privind evoluția reglementărilor normative consacrate răspunderii civile.

MIHAIL CIOCÂLTEU: Introducere în cercetarea noțiunei de ordine publică

Rezumat: Articolul semnat de avocatul dr. Mihail Ciocâlteu abordează o temă de mare complexitate și actualitate pentru societatea românească de la jumătatea secolului al XX-lea: definirea noțiunii de ordine publică, problemă care își păstrează și astăzi actualitatea.

Cuprinsul și rezumatele articolelor apărute în Revista DREPTUL nr. 3/2019 was last modified: martie 20th, 2019 by Universul Juridic

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor: