Cuprinsul și rezumatele articolelor apărute în Revista DREPTUL nr. 12/2018

„DREPTUL” nr. 12/2018

CUPRINS

EDITORIAL

MIRCEA DUȚU: Știința juridică românească la 100 de ani de la Marea Unire. Ceea ce a fost, unde s-a ajuns, ceea ce ar trebuie să fie (nu are rezumat)

CENTENARUL MARII UNIRI

CRISTIAN IONESCU: Desăvârșirea unității statale și naționale a României – un proces istoric obiectiv

Rezumat: În acest studiu, realizat pe baza unei solide documentări istorico-juridice, autorul susține argumentat că desăvârșirea statului național unitar român în anul 1918 s-a realizat pe parcursul unui îndelungat proces în care românii din cele două principate surori, Muntenia și Moldova, unite în 1859 într-un stat național, precum și cei din celelalte provincii istorice românești, cuprinse ilegitim în hotarele unor imperii vecine, au acționat cu perseverență pentru înfăptuirea unității lor naționale și statale. Studiul este împărțit în patru părți distincte. În prima parte, autorul prezintă pe bază de documente, mărturii și memorii, ideea unității naționale și statale românești ca o coordonată esențială a istoriei poporului român. Actele de unire ale provinciilor istorice românești cu Regatul Român s-au întemeiat, din punct de vedere juridic, pe principiul naționalităților și pe dreptul acestora la liberă determinare, drepturi recunoscute de puterile învingătoare în primul război mondial ca temei al soluționării aspectelor teritoriale generate de dezmembrarea monarhiei austro-ungare și a imperiului țarist. Actele de unire, înfăptuite prin voință populară exprimată în Adunări naționale larg reprezentative, au fost ratificate prin acte de suveranitate națională de către statul român și recunoscute, ca atare, de către Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. În a doua parte, este evidențiat caracterul constituant al actelor de unire cu România, votate de Adunările naționale constituante din Basarabia, Bucovina și Transilvania pe parcursul anului 1918. Articolul conține date și informații cu caracter documentar privind mișcarea de eliberare națională a românilor din cele trei provincii, Basarabia, Bucovina și Transilvania și acțiunile întreprinse pentru unirea acestora cu Regatul României la sfârșitul primului război mondial. În fiecare dintre cele trei provincii istorice românești se formează diferite adunări, comitete în care participanții se pronunță hotărât pentru unire. Congresul Soldaților Moldoveni, la care participă 800 de delegați, reprezintă un organism larg reprezentativ al tuturor păturilor sociale și grupurilor etnice din Basarabia. Delegații la Congres au votat autonomia politică și teritorială a Basarabiei. Congresul a decis și constituirea Sfatului Țării, organism cu caracter parlamentar alcătuit din reprezentanți ai tuturor naționalităților existente pe teritoriul Basarabiei. Sfatul Țării a adoptat la 14/27 martie 1918 o rezoluție în care s-a proclamat solemn unirea pentru totdeauna a Basarabiei „cu mama sa România”. Și în Bucovina intelectualii români decid convocarea neîntârziată a unei Adunări Constituante care să hotărască integritatea teritorială a provinciei, amenințată de planul Ucrainei de înglobare a acesteia în teritoriul său. Adunarea Constituantă se întrunește la 14/27 octombrie 1918 și hotărăște „unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent…”. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei adoptă o rezoluție în care se hotărăște „unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”. În Transilvania, cei 1228 de delegați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au primit din partea celor ce i-au ales „credenționale”, adevărate mandate imperative prin care au fost învestiți să voteze unirea acestei mari provincii istorice cu România. În partea a treia, autorul trece în revistă tratatele referitoare la România, încheiate în cadrul Conferinței de pace de la Paris. În cadrul Conferinței, puterile europene și reprezentanții Statelor Unite au recunoscut, între altele, principiul coincidenței granițelor politice cu cele etnice. Ultima parte a studiului este consacrată problematicii unificării legislative, necesare pentru consolidarea Marii Uniri.

FLORIN BUCUR VASILESCU: Unirea tuturor românilor. O personalitate remarcabilă a istoriei noastre: Take Ionescu

Rezumat: Take Ionescu was one of Romania’s most remarkable politicians at the end of the nineteenth century and the beginning of the next one, especially before and during the First World War. He was active în politics over 30 years, especially within Conservative Party, whose leader wanted to become, but without success, the competition being intense along with great figures of the Romanian politics of those times: Petre Carp, Alexandru Marghiloman, Nicolae Filipescu, George Gr. Cantacuzino and others. He was one of the brightest orator în the Romanian Parliament, being known and feared by the close logic of his interventions and his great popularity, which attracted close to him many and valuable persons, among them: Constantin Dissescu, Nicolae Titulescu, the historian Xenopol, Dr. C. Istrati etc.

Among his qualities were seriousness and competence, approaches on multiple plans, which was why he was minister în seven governments and, towards the end of his career, was for the short time Prime Minister of the Government. He formed a dissident Conservative Party, which played an important role în the first decades of the 20th century, participating în the exercise of power with other political parties.

Take Ionescu was one of the most conscious fighters for the cause of the Great Union of all the Romanians, tirelessly militating for participation în the World War I, along with the Entente countries, which they supported. He was intended to play an important role at the Peace Conference în Paris, but vanities and politicking games made to be absent from this event, where his contribution would have been particularly useful.

In the end, as Foreign Minister în the Government of General Averescu, Take Ionescu was the architect of the Balkan Pact, which his disciple Nicolae Titulescu put into practice.

IOAN LAZĂR: Baroul Alba în contextul marii Unirii – Avocatul dr. Camil Velican, primul primar român, de după Marea Unire, al orașului Alba Iulia

Rezumat: În acest articol autorul prezintă portretul publicistic al unui reprezentant se seamă al elitei intelectualilor din Transilvania – Camil Velican, a cărui o biografie aparține modelului de intelectual român ardelean de la cumpăna veacurilor XIX-XX. Urmând tradiția familiei, Camil Velican a optat pentru studii juridice, îndreptându-se pentru început spre capitala Ungariei, unde a frecventat, la Universitatea Regală Maghiară, cursurile Facultății de Drept și Științe Politice (1897-1900). Modelul celor mai buni studenți români din Budapesta l-a atras spre Societatea Academică „Petru Maior”, unde se formau talentele literaturii naționale. Și-a continuat din 1900 studiile în cadrul Universității „Ferenc József” din Cluj, unde a obținut doctoratul în drept în 1902, după care se dedică profesiei de avocat.

Camil Velican se consacră ca un reprezentant de seamă al avocaturii românești, profesiune pe care a practicat-o în cadrul baroului Alba, al cărui membru a fost începând cu anul 1903. Cu o bogată activitate politică, a fost primul primar român al orașului Alba Iulia după Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918. A avut o carieră de succes, atât în administrație, cât și în domeniul juridic, și a contribuit, prin cunoștințele sale, la dezvoltarea economică și culturală a comunității căreia i s-a dedicate în totalitate. Trebuie remarcat faptul că Alba Iulia a fost primul oraș în care, la 20 noiembrie 1918, a fost instalată o administrație românească, în cadrul căreia Camil Velican a îndeplinit funcția de primar. Activitatea în rolul de primar a fost una deosebită și a contribuit la dezvoltarea orașului, care devenise unul foarte important pentru țara întreagă, având în vedere evenimentul istoric desfășurat aici. La 12 iunie 1937 s-a întrerupt prematur firul unei vieți pe parcursul căreia ar fi putut continua o activitate prodigioasă în cele mai diverse domenii ale vieții publice: politică, administrație, economie, cultură. Ulterior, sub regimului comunist numele și activitatea lui Camil Velican au fost intenționat date uitării, precum și a altor faptuitori ai Marii Uniri. Mai mult, familia acestuia a făcut obiectul unor persecuții politice, specifice acelor vremuri de tristă amintire. Nici schimbarea de paradigmă din societatea românească după anul 1989 nu a schimbat vechea stare de fapt, memoria celui care a fost Camil Velican fiind în continuare ignorată. Mai mult chiar, casa familiei Velican, care a fost unul din principalele locuri stabilite pentru primirea delegaților și de întâlnire a fruntașilor ardeleni în vederea organizării zilei de 1 Decembrie 1918, se află și în prezent într-o nejustificată și nedreaptă stare de degradare.

STUDII-DISCUȚII-COMENTARII

IOAN ADAM: Răspunderea și repararea prejudiciului pentru tulburările de vecinătate

Rezumat: În acest studiu autorul arată că deși în România nu se poate vorbi despre un veritabil regim de responsabilitate pentru inconveniente de vecinătate, ci mai degrabă de o identitate între această formă de răspundere și cea pentru abuzul de drept, totuși realitățile sociale economice, culturale etc. impun o atare reglementare. Din punct de vedere juridic nu există o definiție exactă a acestei noțiuni, în doctrina juridică făcându se frecvent referire la studiile sociologice care au examinat relațiile de vecinătate sau la studiile geografice, în care se cuprinde esența acestei noțiuni din punct de vedere spațial.

Autorul arată că vecinătatea poate fi definită ca fiind o stare de fapt ce surprinde coexistența unor persoane, unor bunuri, fie ele mobile sau imobile, configurând acele spații de conflict și punând în discuție apropieri și distanțe. Codul civil instituie reguli precise privind protecția mediului și buna vecinătate, considerate a fi limite legale ale dreptului de proprietate privată, astfel, potrivit dispozițiilor art. 603 C. civ.: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

Noua reglementare nuanțează anumite aspecte care, în practică, ridică numeroase probleme, cu titlu de exemplu menționăm: folosirea apelor, picătura streșinii, distanța și lucrările intermediare pentru anumite construcții, lucrări și plantații, vederea asupra proprietății vecinului, dreptul de trecere, iar în final sunt reglementate limitele judiciare.

Aceste limite judiciare determină expressis verbis consecințele depășirii limitelor normale ale vecinătății, mai exact, dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relațiile de vecinătate, instanța de judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum și la restabilirea situației anterioare atunci când acest lucru este posibil.

Din dispozițiile art. 630 alin. (1) C. civ. se desprinde ideea potrivit căreia există două tipuri de inconveniente de vecinătate respectiv:

– inconveniente normale de vecinătate;

– inconveniente mai mari decât cele normale, pe care noi le vom denumi, inconveniente anormale.

Noțiunea de inconvenient este interpretată în practică ca fiind mai de grabă un prejudiciu, fie el moral, corporal sau material, ce are un caracter continuu, putând fi catalogat uneori ca fiind chiar permanent. Teoria inconvenientelor de vecinătate este construită în jurul următorului principiu: vecinii au obligația de a suporta inconvenientele normale de vecinătate, iar în subsidiar aceștia au dreptul de a le fi reparate daunele provocate de inconvenientele anormale de vecinătate.

Autorul arată că exercitarea dreptului de proprietate, dar și a celorlalte dezmembrăminte obligă pe „actorii” săi să adopte o conduită prin intermediul căreia să nu încalce drepturile vecinilor.

Sub aspectul răspunderii juridice nu există nici o diferență între persoana care are cali¬tatea de proprietar și cea care are se bucură doar de unul dintre atributele drep¬tului de proprietate, astfel că trebuie să avem în vedere sensul extensiv al noțiunii de vecin, evitând în acest sens limitarea dreptului de a sta în justiție pentru inconvenientele anormale de vecinătate suferite.

În ce privește fundamentul răspunderii juridice pentru inconvenientele anormale de vecinătate, acesta se regăsește în: ideea de responsabilitate bazată pe cvasi contract; abuzul de drept; teoria riscului; judecata de echitate; principiul conform căruia nimeni nu trebuie să cauzeze altuia un inconvenient de vecinătate.

În ce privește obligația de reparare a prejudiciilor anormale, vecinii au obligația de a suporta inconvenientele normale de vecinătate, putând fi angajată răspunderea pentru inconvenientele anormale în cazul în care sunt întrunite următoarele condiții: exercitarea excesivă a unei obligații normale de vecinătate; prezența unui prejudiciu direct sau indirect; prejudiciul să aibă caracter continuu sau să fie permanent; în doctrina juridică franceză se adaugă lipsa unei fapte intenționate, în timp ce doctrina juridică română nuanțează condiția existenței unei oarecare vinovății sub forma imprudenței sau neglijenței.

EUGEN CHELARU: Despre concesionarea și închirierea pajiștilor proprietatea publică a comunelor, orașelor și municipiilor

Rezumat: Dintre bunurile care fac obiectul proprietății publice și sunt susceptibile de concesionare și închiriere o importanță deosebită o au pajiștile permanente. Acestora le-a fost consacrat un act normativ special, respectiv O.U.G. nr. 34/2013, care reglementează inclusiv concesionarea și închirierea pajiștilor proprietatea publică sau privată a comunelor, orașelor și municipiilor.

În ceea ce privește concesionarea și închirierea pajiștilor proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale menționate mai sus, legiuitorul a înțeles să deroge în unele privințe de la dreptul comun. Astfel, autoritățile publice locale sunt obligate să aprobe până la data de 1 martie a fiecărui an concesionarea sau închirierea pe o durată cuprinsă între 7 ani și 10 ani, fără a avea posibilitatea de a aprecia asupra oportunității acestor operațiuni juridice, locul studiului de oportunitate este luat de amenajamentul pastoral, procedura de atribuire se declanșează la cererea scrisă a crescătorilor de animale înscriși în Registrul național al exploatațiilor, nu există posibilitatea schimbării destinației bunurilor concesionate sau închiriate, chiar dacă ar exista acordul proprietarilor, contractul de arendare a pajiștilor este netransmisibil chiar și în ipotezele reglementate de art. 1846 C. civ. ș.a.

Regimul juridic derogatoriu al concesionării pajiștilor proprietate publică este justificat de importanța pe care legiuitorul o acordă punerii în valoare a acestor bunuri. Astfel, în expunerea de motive a actului normativ citat se arată că creșterea animalelor este o activitate de interes național iar pajiștile permanente proprietatea unităților administrativ-teritoriale constituie pentru mulți crescători singura sursă de asigurare a hranei acestora. În același timp, punerea în valoare a acestor bunuri constituie premisa acordării de subvenții pe suprafață. Aceste subvenții fiind acordate din fonduri europene importanța concesionării respectivelor bunuri este de netăgăduit.

Așa se explică de ce unitățile administrativ-teritoriale cărora li s-a adresat o cerere de concesionare nu au posibilitatea de a aprecia asupra oportunității unei asemenea operațiuni juridice, prin lege fiindu-le impusă obligație de a concesiona pajiștile permanente. În mod corelativ, crescătorii de animale, persoane fizice sau persoane juridice, care formulează în termen cereri de concesionare dobândesc dreptul de a participa la procedura de atribuire, drept care poate fi apărat prin recurgerea la acțiunea în contencios administrativ.

NORA DAGHIE: Reflecții pe marginea reglementării de lege lata a consilierii psihologice a minorului în faza executării silite

Rezumat: Art. 913 din Codul de procedură civilă reglementează două situații în care executorul judecătoresc va constata existența unui impediment la executare: atunci când însuși minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor, respectiv atunci când minorul manifestă aversiune față de creditor.

Confruntat cu oricare dintre cele două ipoteze, executorul judecătoresc nu va face presiuni asupra minorului (nu va folosi forța, nu îl va brusca), ci va întocmi un proces-verbal de constatare, pe care îl va comunica părților și reprezentantului direcției generale de asistență socială și protecția copilului, care va sesiza instanța competentă (instanța de tutelă și de familie) pentru a dispune, ca măsură de ocrotire necesară pentru a evita refuzul ulterior al minorului la executare) un program de consiliere psihologică adecvat vârstei minorului. Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat în mod obligatoriu.

Conform legii, programul de consiliere psihologică nu poate depăși 3 luni. După o evaluare psihologică inițială a copilului, psihologul numit de instanță va stabili durata și conținutul programului de consiliere psihologică.

La finalizarea programului de consiliere psihologică dispus de instanța de tutelă, psihologul întocmește un raport pe care îl comunică instanței, executorului judecătoresc și direcției generale de asistență socială și protecția copilului.

Întrucât punctul de plecare pentru noua reglementare l-a constituit prezumția că parcurgerea de către minor a programului de consiliere va conduce la modificarea atitudinii sale față de creditorul obligației, după primirea raportului întocmit de psiholog, executorul judecătoresc va relua procedura de executare silită, în condițiile art. 911 C. pr. civ., așadar în prezența unui reprezentant al direcției generale de asistență socială și protecția copilului și, dacă acesta din urmă apreciază necesar, a unui psiholog, putând beneficia, când este cazul, și de concursul agenților forței publice.

Pornind de la scopul adoptării noii proceduri de executare silită în materie de minori, analizăm în ce măsură reglementarea în vigoare a consilierii psihologice în cadrul executării silite respectă principiul interesului superior al minorului.

Doctrina a evidențiat valoarea adăugată a noii reglementări, amintind că, în jurisprudența dezvoltată în sistemul Codului de procedură civilă de la 1865, anterior introducerii amenzilor cominatorii, s-a reținut că hotărârea judecătorească în care se prevedea predarea minorei către reclamant este susceptibilă de executare silită și că nerespectarea hotărârii judecătorești nu era imputabilă pârâtei, care nu se opusese executării, imposibilitatea executării provenind din opunerea minorei.

Consilierea psihologică reprezintă o activitate prin care se urmărește modelarea acțiunilor comportamentale ale persoanei consiliate într-o situație dată sau, în general, în viață și activitatea cotidiană. Fără echivoc, în materia analizată, consilierea psihologică este un remediu prețios, chiar fără rival, aspect care se desprinde și din jurisprudența CEDO.

Terapia de familie, în care terapeutul se concentrează asupra experienței copilului, observând în același timp întreaga familie, răspunde cel mai bine nevoilor copilului în context, acordând astfel importanța cuvenită situațiilor specifice prezentate de oamenii implicați.

Oricare ar fi originile problemelor unui copil, abordarea vizează: reunirea descrierilor distincte oferite de diferiții membri ai familiei; explicarea apariției anumitor blocaje ale resurselor interioare, care conduc la incapacitatea familiei de a-și rezolva singură problemele; utilizarea resurselor interioare individuale sau ale familiei pentru a ajunge la conștientizări, interacțiuni și conduite mai complexe și mai avantajoase pentru rezolvarea dificultăților .

Concluziile raportului de consiliere psihologică dispus în cadrul executării silite ar trebui să permită instanței judecătorești o reevaluare a măsurilor cuprinse în titlul executoriu, în raport cu interesul superior al copilului și situația de fapt actuală.

GABRIEL OANCEA, IOAN DURNESCU: Arestul preventiv ca ultima ratio în practica judiciară din România

Rezumat: Articolul prezintă rezultatele unei cercetări derulate în șase țări europene în principal cu privire analiza caracterului excepțional al arestului preventiv în cadrul acestor jurisdicții. În cadrul acestuia sunt prezentate principalele rezultate ale cercetării derulate în România, cercetare care a avut la bază o serie de interviuri cu judecători, procurori și avocați. Principalele arii investigate au vizat aspecte precum analiza procesului decizional, situația cetățenilor străini subiecți ai măsurilor preventive, modul de aplicare al măsurilor alternative la arestul preventiv, analiza cadru normativ procesual penal actual precum și a impactului în practica curentă a reglementărilor europene etc. Concluziile la care ajunge studiul sunt în sensul în care la nivelul României s-au înregistrat și unele aspecte care reprezintă un progres în sensul protejării drepturilor fundamentale ale omului în cazurile în care se pune problema luării unor măsuri preventive în cauze penale – așa cum este faptul că tendința, cel puțin, în ceea ce privește folosirea arestului preventiv este una descrescătoare. Au fost constatate însă și deficiențe majore, care țin de organizarea formării inițiale și a celei continue în cazul magistraților, în sensul că s-a constatat că aceștia nu cunosc instrumente judiciare importante pentru activitatea lor. Este vorba chiar despre instrumente care sunt de natură să îmbunătățească situația unor persoane străine în raport cu statul în care se pune problema judiciară – respectiv Ordinul european de supraveghere.

CĂTĂLIN-NICOLAE CONSTANTINESCU: Incidența dreptului european al drepturilor omului asupra instituției juridice a morții suspecte în contextul justiției de tranziție

Rezumat: Moartea suspectă reprezintă una dintre instituțiile juridice cheie în materia dreptului la viață. Prezentul studiu urmărește conceptul morții suspecte în dreptul român, evoluția sa și relația dintre dispozițiile legale în vigoare în materie și art. 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chiar dacă imposibil de cuantificat în prezent, o mare parte a abuzurilor săvârșite de agenți ai regimului comunist și care au condus la moartea victimelor reprezintă morți suspecte conform legislației penale române. Art. 2 CEDO pe latură procedurală trebuie interpretat în sensul obligării statului român la dispunerea unei anchete efective asupra împrejurărilor în care s-au produs decesele oponenților regimului comunist din România, dacă și atunci când împrejurările în care s-a produs decesul ridică posibilitatea ca respectivul deces să se fi produs ca urmare a unui abuz al unui agent al statului român sau în custodia sa.

PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ

ALEXANDRU ȚICLEA: Discuții privind răspunderea disciplinară a magistraților (fără rezumat)

LUCIAN SĂULEANU: Limitarea caracterului de titlu executoriu al contractului de asistență juridică la onorariu și la cheltuielile efectuate de avocat în interesul clientului (fără rezumat)

Calculul termenelor prescripției răspunderii penale, cu notă de Ioan-Paul Chiș (fără rezumat)

Ipoteze de inadmisibilitate a recursului în casație, cu note de Valentin Cristian Ștefan (fără rezumat)

RESTITUIRI

TITU ONIȘOR: Alba-Iulia în lumina tehnicei juridice

Rezumat: În acest număr al revistei, consacrat îndeosebi Centenarului Marii Uniri din 1918, publicăm, la rubrica Restituiri, un interesant articol apărut în Revista de Drept Public, Anul X, nr. 3-4/1935, sub semnătura lui Titu Onișor, doctor în drept și referent la Consiliul Legislativ. Articolul, intitulat „Alba-Iulia în lumina tehnicei juridice”, conține o analiză aprofundată din punct de vedere al efectelor juridice ale Rezoluției adoptate de Adunarea Națională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Cum „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească adunați prin reprezentanții săi aleși la Alba Iulia”, a avut un necontestat caracter constituant, și Rezoluția adoptată de aceasta la 1 decembrie 1918 întrunește caracterul de act constituțional.

Autorul, cunoscut și apreciat în doctrina de specialitate și pentru alte lucrări, printre care menționăm studiul „Opera legislativă a Consiliului Dirigent”, analizează pe larg textul Rezoluției și conchide că acest act „nu subordonează unirea Transilvaniei cu regatul României unor anumite condițiuni, cum ar fi respectul acelor puncte din rezoluțiune care conțin enunțări principiare de viitoare organizare de stat”.