Cum funcționează angajamentul unilateral prevăzut de Regulamentul (UE) 2015/848 ca alternativă la procedura secundară de insolvență, în România și în Ungaria?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Introducere

Diferențele dintre legislațiile statelor membre, în ceea ce privește normele de fond și de procedură, sunt, de obicei, o sursă de dificultăți în dimensiunea transfrontalieră. Același lucru este valabil și în cazul procedurilor de insolvență. Printre altele, Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului privind procedurile de insolvență (în continuare, EIR‑R sau Regulamentul)^[1] oferă câteva instrumente juridice noi pentru a limita situațiile de deschidere a procedurii secundare de insolvență.

Angajamentul unilateral reglementat de art. 36 din Regu­lament este unul dintre noile mecanisme, care nu au fost cunoscute până acum în sistemele din Europa continentală. Considerăm că punerea în aplicare a prevederilor art. 36 în diferite jurisdicții va întâmpina și unele dificultăți. Pentru a demonstra această presupunere, vom compara legislația ro­mână cu cea maghiară în această materie, identificând dife­rențele și asemănările dintre cele două sisteme.

2. Noul instrument juridic: angajamentul unilateral

Situația premisă este următoarea: procedura principală a fost deschisă într‑un stat membru, iar debitorul are un sediu în alt stat membru, unde se poate deschide o procedură secundară de insolvență. Practicianul procedurii principale de insolvență vrea să evite deschiderea procedurii secundare, deoarece dorește să dispună de bunurile care se află în această țară. Din acest motiv, practicianul în insolvență acordă un angajament unilateral – o promisiune – acelor creditori locali care au dreptul de a formula cererea de deschidere a unei proceduri secundare. În cadrul acestui angajament se trans­mite promisiunea potrivit cu care, atunci când vor fi distri­buite activele sau încasările obținute ca urmare a valorificării lor, se vor respecta normele de distribuire și prioritate în con­formitate cu dreptul intern pe care creditorii l‑ar aplica dacă procedurile secundare de insolvență ar fi deschise în statul membru respectiv. Acordarea unui angajament este o excepție de la legislația reglementând drepturile de distribuire și de prioritate din procedura principală de insolvență,

Precedentul care a dat ideea de a introduce această reglementare în EIR‑R – cunoscut sub numele de „ex parte James” – folosit de avocații din Marea Britanie, conține reguli foarte similare pentru a opri creditorii din demersul pentru deschi­derea unei proceduri secundare de insol­vență. Acest mecanism nou nu este foarte detaliat în EIR‑R, lacunele din reglementările europene oferind legiuitorilor naționali posibilitatea de a le completa, acesta fiind motivul pentru care putem găsi diverse soluții în statele membre. Acordarea unui angajament într‑un alt stat membru decât cel în care are loc deschiderea procedurii principale este o oportunitate excelentă, dar și o mare pro­vocare. Practicianul în insolvență desemnat în procedura principală trebuie să cunoască regulile care reglementează domeniul insolvenței, proce­dura instanțelor străine și alte formalități.deoarece prioritatea creanțelor în procedura principală poate fi diferită de prioritatea creanțelor în statul membru în care s‑a propus angajamentul.

În capitolele următoare vom rezuma regulile relevante referitoare la problema angajamentului în jurisdicțiile română și maghiară și vom face câteva observații cu privire la întrebările și pro­blemele care pot apărea în practică.

3. Caracteristici esențiale ale procedurii insol­venței în România

Procedura de insolvență din România este reglementată în principal de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de preve­nire a insolvenței și de insolvență^[2]. Codul de procedură civilă este, de asemenea, relevant pentru procedura insolvenței^[3].

A. Proceduri

Procedurile de insolvență reglementate în prezent de legislația insolvenței din România sunt:

‑ procedurile de pre‑insolvență: procedura mandatului ad‑hoc și procedura concordatului (practicianul în insolvență este „administratorul concordatar”);

‑ procedurile de insolvență, sub forma reorganizării judi­ciare (practicianul în insolvență este „administratorul judi­ciar”) sau a unei proceduri de lichidare judiciară (practicianul în insolvență este „lichidatorul judiciar”).

Mandatul ad‑hoc este o procedură confidențială, deschisă la cererea debitorului, care implică numirea unui practician („mandatar ad‑hoc”) de către instanță, pentru a negocia o înțelegere cu unul sau mai mulți creditori.

Concordatul preventiv se caracterizează prin posibi­litatea suspendării executării silite pe parcursul câtorva luni, în timp ce se negociază un acord cu creditorii.

Procedura de reorganizare judiciară necesită redac­tarea, aprobarea și implementarea unui plan de reorganizare sub rezerva aprobării de către adunarea generală a creditorilor. În perioada de reorganizare, debitorul este reprezentat de
un administrator special, numit de adunarea generală a acționarilor/asociaților.

Procedura de lichidare duce la lichidarea averii debito­rului și distribuirea veniturilor în vederea achitării datoriilor sale. În timpul acestei proceduri, debitorul este reprezentat doar de lichidatorul judiciar. Lichidatorul judiciar gestionează activitatea debitorului exclusiv în scopul lichidării; el are dreptul de a formula acțiuni judiciare pentru declararea nulității oricăror acte frauduloase în­che­iate de debitor și care aduc atingere drepturilor creditorilor; el vinde activele debitorului și dis­tribuie veniturile către creditori.

B. Creditorii

După deschiderea procedurii de insolvență, creditorii sunt notificați să depună cereri de admi­tere a creanțelor lor. Termenul de depunere a cererilor lor nu poate depăși 45 de zile de la deschiderea procedurii de insolvență. Creanțele sunt analizate de către practicianul în insolvență pentru a fi înregistrate sau nu în lista de creanțe (denumit „tabelul de creanțe”). Dacă creditorul nu depune cererea ori dacă aceasta nu este acceptată, el nu este considerat creditor în cadrul procedurii, excluderea sa din procedură fiind stabilită de către practicianul în insolvență.

De regulă, notificarea creditorilor străini intră în competența administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar. Legislația națională regle­mentează atât un sistem general de publicitate, cât și un sistem special de publicitate prin notificarea individuală a creditorilor. Locul în care se pot vedea „citații, convocări, notificări ale proceselor emise de instanțele de judecată, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar după deschiderea procedurii de insolvență” este BPI (Buletinul Procedurilor de Insolvență^[4]).

Dacă a fost deschisă o procedură de insolvență, toți cre­ditorii trebuie să participe pentru a‑și satisface creanțele împo­triva debitorului. Nicio altă procedură separată sau extraju­diciară nu este posibilă. Procedura de insolvență este monito­rizată de creditori prin adunarea generală a creditorilor, care este convocată și prezidată de administratorul sau lichidatorul judiciar. Se poate constitui un comitet al creditorilor, care urmărește să ofere un organism centralizat de luare a deci­ziilor, pentru a monitoriza cursul procedurii în interesul supe­rior al creditorilor. Comitetul creditorilor este responsabil să analizeze situația debitorului și să facă recomandări cu privire la activitatea debitorului, să negocieze cu administratorul sau lichidatorul de insolvență, să examineze rapoartele întocmite în cadrul procedurii etc.

C. Pregătirea angajamentului

Legea română nu reglementează situația unui angajament unilateral având semnificația și efectele oferite de EIR‑R. Auto­ritățile oficiale în procedura de insolvență sunt judecăto­rul‑sindic, adunarea generală a creditorilor, administratorul special și admi­nistra­torul judiciar/lichidatorul. Activitatea judecătorului‑sindic este, în general, limitată la controlul judiciar al activității practicienilor și la soluționarea litigiilor legate de procedurile de insolvență. Deciziile administrative sau de management vizând averea debitorului nu sunt în competența instanței. Controlul conducerii debitorului în cadrul procedurii este exercitat de către cre­ditori, prin intermediul propriilor lor organisme. Judecăto­rul‑sindic are atribuții de coordonare, în timp ce administratorul, respectiv lichidatorul are în principal atribuții de execuție.

4. Când procedura principală de insolvență se desfășoară în România

4.1. Cine are dreptul de a împuternici practicianul în insolvență să își asume propunerea unui angajament?

În lipsa unor reglementări naționale în acest sens, ar trebui să avem în vedere regulile generale pentru a stabili cine are dreptul în procedura de insolvență să aprobe o astfel de tehnică și ce criterii obiective trebuie luate în considerare. Administratorul judiciar și lichidatorul pot face propuneri vizând averea debitorului în diferite etape și proceduri, dar decizia finală este la îndemâna și în competența creditorilor, exprimată de obicei în adunarea generală a creditorilor. Considerăm că sunt posibile două soluții.

În procedura de reorganizare, administratorul judi­ciar poate propune și asuma un angajament unilateral. Acesta ar putea face parte din planul de reorganizare ca instrument pentru administrarea efi­cientă a procedurii principale de insolvență, în relație directă cu complexitatea procesului de restructurare. Angajamentul unilateral pe parcursul implementării planului de reorganizare este posibil, luând în considerare scopul și efectele sale asupra averii debitorului. Aprobarea planului de reorganizare este atributul adunării creditorilor.

În procedura de lichidare, practicianul în insol­vență poate să prezinte o propunere de angajament. Instanțele au o putere limitată în ceea ce privește administrarea procedurii de lichidare a averii debi­torului. Propunerea de angajament va fi supusă spre aprobare adunării generale a creditorilor, angaja­mentul putând fi o parte importantă a procesului de valorificare a activelor debitorului în procedura de lichidare judiciară.

4.2. Nu sunt reglementate în legislația națională măsuri provizorii sau de protecție pentru a asigura respectarea de către practicianul în insolvență a condițiilor angajamentului, cu excepția regulilor generale referitoare la competențele, îndatoririle, responsabilitatea practicianului în insolvență pentru activitatea sa în cadrul procedurii de insolvență.

5. Situația când procedura principală este deschisă într‑un alt stat membru, iar practicianul în insolvență din procedura principală propune un angajament unilateral creditorilor din România

5.1. A fost desemnată o instanță națională cu competență exclusivă pentru desfășurarea procedurilor secundare de insolvență sau pentru controlul procedurii angajamentului unilateral?

Nu există o astfel de competență exclusivă în România. Conform prevederilor cuprinse în legislația românească în legătură cu instanța națională competentă pentru deschiderea unei proceduri secundare de insolvență, „toate procedurile din prezenta lege (…) intră în sfera de competență a tribunalului sau, după caz, a tribunalului specializat din jurisdicția din care debitorul și‑a avut sediul corporativ/profesional timp de cel puțin șase (6) luni înainte de sesizarea instanței” [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2014].

5.2. Există alte condiții formale pentru angajamentul propus de practicianul în insolvență creditorilor locali în conformitate cu regulile legii românești în materie de insolvență, altele decât cele scrise la art. 36 din Regulament?

Nu există condiții formale reglementate în dreptul intern. Creditorii români ar trebui informați despre deschiderea unei proceduri principale de insol­vență într‑un alt stat membru, despre intenția practicianului în insolvență de a propune un angajament, conținutul angajamentului și argu­mentele care îl susțin, inclusiv efectele asupra drepturilor creditorilor locali și averea debito­rului situată în România.

5.3. Care sunt regulile care trebuie apli­cate pentru aprobarea angajamentului, conform art. 36.5 din Regulament?

Potrivit art. 36 alin. (5) din Regulament, angajamentul trebuie aprobat de creditorii locali cunoscuți, „regulile aplicabile majorității calificate și votării care se aplică pentru adop­tarea planurilor de restructurare în temeiul legii statului membru în care ar fi putut fi deschisă o procedură secundară de insolvență se aplică și pentru aprobarea angajamentului”.

În procesul de aprobare a angajamentului propus de practicianul în insolvență din pro­cedura principală străină creditorilor români ar trebui să fie îndeplinite câteva cerințe proce­durale: o audiere a practicianului din procedura principală de către instanța română căreia i‑ar reveni competența de a deschide procedura secundară; informarea creditorilor locali și, eventual, publicarea hotărârii creditorilor locali de aprobare a angajamentului unilateral.

Potrivit reglementărilor procedurale aplicabile în România, când se deschide o procedură secundară de insolvență credi­torii locali cunoscuți trebuie informați prin notificare individuală și prin publicarea notificării în registrele publice. Când însă nicio procedură judiciară nu este pendinte, o problemă de rezolvat este aceea a notificării creditorilor. Notificarea trebuie înregistrată pentru a primi dată certă. Notificarea părților interesate și comunicările se pot realiza prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu conținut declarat și confirmare de primire, la care să se atașeze dovada de primire/procesul‑verbal de înștiințare, și prin poșta electro­nică, dacă există date relevante în acest scop.

În aplicarea regulilor înscrise în art. 36.5 din EIR‑R, creditorii români, pentru a aproba o propunere de angajament formulată de practicianul din procedura principală deschisă în Ungaria, ar trebui să aibă în vedere reglementările din legislația românească privind votarea planului de reorganizare în procedura insolvenței. Potrivit art. 139 din Legea
nr. 85/2014, pentru exprimarea votului asupra planului de reorganizare, creditorii sunt împărțiți în funcție de cinci categorii de creanțe: creanțe care beneficiază de drepturi de preferință, creanțe salariale, creanțe fiscale, creanțe credito­rilor indispensabili și alte creanțe chirografare.

Planul de reorganizare trebuie aprobat cu majoritate absolută în fiecare categorie, în raport cu valoarea creanțelor, nu cu numărul de creditori. Condițiile pentru confirmarea unui plan de reorganizare sunt: ​​cel puțin trei, două sau jumătate (în funcție de numărul de categorii) dintre categoriile de creanțe enumerate în programul de plăți acceptă planul, dar cu con­diția ca cel puțin una dintre categoriile defavorizate să fi acceptat atât planul, cât și cel puțin 30 la sută din valoarea totală a creanțelor; fiecare categorie defavorizată de creanțe care a respins planul să fie tratată echitabil și corect în plan; creanțele care vor fi rambursate integral în termen de 30 de zile de la confirmarea planului sau în conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care provin sunt considerate creanțe nedezavantajate, care au acceptat planul.

5.4. Există probleme cu aplicarea acestor reguli în practică?

Dificultăți pot apărea în practică în legătură cu modul de identificare a creditorilor locali, stabilirea statutului creditorilor români în procesul de votare, inclusiv justificarea prezenței lor și stabilirea, eventual, contestarea valorii creanței lor. O altă problemă poate fi stabilirea condițiilor în care se pot reuni toți creditorii locali sau doar creditorii relevanți, financiari, bugetari, având în vedere că nu este deschisă o procedură de insolvență și nu este desemnat un practician în insolvență care să notifice creditorii și să îndeplinească demersurile pentru reunirea lor.

Chiar dacă nu există nicio reglementare specială în dreptul intern, judecătorul‑sindic român poate considera admisibilă o cerere formulată în temeiul art. 36 alin. (5) din EIR‑R, pentru a verifica îndeplinirea cerințelor legale ale angajamentului și aprobarea acestuia, dar afirmația este doar o presupunere în absența jurisprudenței relevante. Legislația românească privind insolvența a păstrat concepția tradițională potrivit căreia, în aplicarea procedurii, un rol important revine instanțelor, certificând, astfel, caracterul esențial judiciar al procedurilor colective.

În legătură cu alte cerințe pentru aprobarea angajamentului unilateral, reglementarea europeană referitoare la „regulile privind majoritățile calificate și procedurile de vot care se aplică la adoptarea planurilor de restructurare”, dacă este interpretată în sens larg, poate necesita implicarea instanței (judecătorului sindic) pentru a supraveghea procedura de vot, dacă este obiectul unor litigii sau divergențe între părțile implicate. Deși din textul Regulamentului nu rezultă obliga­tivitatea unei decizii a instanței române pentru aprobarea angajamentului, există totuși posibilitatea ca un judecător să ia în considerare îndatorirea sa de a examina, chiar din oficiu, unele cerințe formale, cum ar fi aprobarea de către o majo­ritate calificată a creditorilor locali, publicarea și notificarea angajamentului, sau posibilitatea reală a credito­rilor „necu­noscuți” (care nu au fost declarați de practicianul din insol­vența principală și nu au fost menționați de alți creditori) să ia cunoștință despre angajamentul unilateral propus.

Se naște, de asemenea, problema condițiilor ce trebuie înde­­­plinite pentru a asigura echilibrul între drepturile credito­rilor locali și scopul general al angajamentului unila­teral pentru procedura principală și averea debitorului. Cum poate judecătorul român să stabilească dacă, creditorii locali vor suferi costuri nejustificate ca efect al nedeschiderii proce­durii secundare de insolvență, prin exercitarea drepturilor privind propriile creanțe în procedura principală din altă jurisdicție, urmând regulile procedurale din respectiva proce­dură, poate necunoscute acestora? Analiza numărului de cre­ditori și a valorii creanțelor acestora, volumului activelor locale, este suficientă pentru un răspuns relevant?

5.5. Este permisă participarea la vot prin mijloace de comunicare la distanță potrivit legii?

În ceea ce privește interacțiunea dintre părți și instanță, în contextul digitalizării, există posibilitatea trimiterii cererilor către instanță prin e‑mail. În cadrul unei proceduri extra­judiciare – pregătirea angajamentului – acest instrument nu poate fi utilizat prin intermediul instanței.

6. Caracteristici esențiale ale pro­cedurii insol­venței în Ungaria

Legea maghiară privind insolvența (denumită, în continuare, HIA) a intrat în vigoare în 1992, fiind modificată de mai multe ori. Legislația se aplică companiilor și oricăror altor entități economice. Insolvența persoanelor fizice și a antreprenorilor individuali nu este acoperită de HIA.

A. Proceduri

HIA reglementează două tipuri de proceduri de insolvență. „Csődeljárás” reprezintă procedura desfășurată chiar de debitor, scopul acestei proceduri este de a încheia un acord cu creditorii pentru a evita insolvența. În această procedură, in­stanța numește un practician în insolvență („vagyonfelügyelő”), al cărui rol este să controleze activitatea debitorului și să evalueze creanțele creditorilor față de debitor. Cealaltă procedură de insolvență, „felszámolási eljárás”, este un tip de procedură de lichidare. Rolul practicantului desemnat în insolvență („felszámoló”) este acela de a finaliza activitățile comerciale ale debitorului și de a distribui activele sale între creditori, conform unei clasificări prevăzută de HIA. La sfârșitul procedurii debitorul este radiat din registrul oficial. Nu sunt reglementate în Ungaria alte proceduri, cum ar fi o procedură pre‑insolvență sau o procedură hibridă care să vizeze referitoare organismele economice.

B. Creditorii

Informații despre deschiderea procedurii de insolvență sunt disponibile pentru creditorii maghiari în Jurnalul Oficial^[5] pentru creditorii străini informațiile din registrul insolvenței^[6]. Cu toate acestea, conform art. 54 din EIR‑R, practicienii în insolvență au, de asemenea, datoria să ofere informații creditorilor străini cu privire la deschiderea procedurii de insolvență.

Pentru a deveni creditor trebuie satisfăcute două condiții. Creditorii trebuie să depună declarațiile de creanță la practi­cianul în insolvență în termen de 30 de zile, în cazul unui csődeljárás, și în termen de 40 de zile, în cazul felszámolási eljárás, de la deschiderea procedurii, iar creditorii trebuie să plătească taxa de înregistrare, care este valoarea a 1% din creanța lor.

a. Pregătirea angajamentului

Dacă procedura principală a fost deschisă în Ungaria, numai practicianul în insolvență al felszámolási eljárás are dreptul să propună un angajament într‑un alt stat membru. În csődeljárás un angajament nu este posibil.

a.I. Situația când a fost deschisă o procedură principală în Ungaria

a.I.1. Cine are dreptul de a împuternici practi­cianul în insolvență să își asume un angajament?

Propunerile de angajament transmise credito­rilor stabiliți în alte state membre sunt considerate valabile numai dacă sunt aprobate în prealabil de instanța maghiară. În cadrul unei cereri înaintate instanței, practicianul în insolvență trebuie să demonstreze existența activelor situate în celălalt stat membru, susținute de situații financiare și documente, valoarea acestora, planurile de vânzare a acestor active și obiectivele pe care trebuie să le îndeplinească angajamentul în numele creditorilor în ansamblu, precum și dezavantajele pe care lipsa de angajament este probabil să le provoace. Informațiile furnizate trebuie să cuprindă o listă a creanțelor creditorilor străini cunoscuți din celălalt stat membru, indicând, de asemenea, normele sta­bilite în HIA pentru plata acestor creanțe și modul în care acestea ar trebui clasificate în ordinea de prioritate furnizată de HIA.

În cazul în care creditorii din celălalt stat membru afectat nu aprobă declarația de angajament care a fost aprobată, în prealabil, de către instanța din Ungaria, practi­cianul în insolvență informează în scris, fără întârziere, cu privire la posibilitatea aderării la procedura principală de insolvență deschisă în Ungaria, inclusiv la obligația care decurge din această opțiune, respectiv de a plăti o taxă de înregistrare, cu condiția ca termenul de depunere a cererilor de creanțe să înceapă în ziua votării declarației de angajament.

În mod tradițional, creditorii și comitetele creditorilor maghiari nu sunt foarte activi în controlul procedurilor de insolvență, acesta este motivul pentru care legiuitorul a transferat sarcina de a controla angajamentul unilateral în procedura principală de insolvență către instanță. Instanța va informa creditorii și le va solicita să formuleze o declarație scrisă cu privire la angajament, dar aceasta nu are caracter obligatoriu pentru instanță. Într‑o astfel de situație (când procedura principală a fost deschisă în Ungaria), orice instanță cu competențe în materie de insolvență poate să aprobe o propunere de angajament unilateral, neexistând nicio instanță cu competență exclusivă în acest sens.

a.I.2. Există măsuri provizorii sau de protecție în conformitate cu legislația națională pentru a asigura respectarea de către practicianul în insolvență a condițiilor angajamentului (art. 36.9 din Regulament)?

În caz de acțiune sau neglijență contrară prevederilor legale, inclusiv neîndeplinirea angajamentelor unilaterale, creditorii străini pot formula obiecții împotriva practicianului în insolvență în termen de 15 zile. Acesta este un remediu legal, prin care creditorii pot cere instanței să‑l oblige pe practicianul în insolvență să îndeplinească angajamentul.

a.II. Atunci când procedura principală este deschisă într‑un alt stat membru, iar practicianul din această procedură intenționează să propună un angajament unilateral în Ungaria

a.II.1. A fost desemnată o instanță națională cu com­petență exclusivă pentru desfășurarea proce­durilor secundare de insolvență sau pentru controlul procedurii privind angajamentul unilateral?

Fővárosi Törvényszék (Curtea Regională a Capitalei) are competența exclusivă pentru deschiderea și determinarea procedurilor deschise sub forma procedurii de insolvență teritorială și pentru controlul procedurii de aprobare a angajamentului unilateral.

a.II.2. Există alte condiții formale pentru anga­jamentul propus de practicianul în insolvență creditorilor locali în conformitate cu regulile legii românești în materie de insolvență, altele decât cele scrise la art. 36 din Regulament?

Declarația de angajament unilateral propusă de către un practician în insolvență străin către creditorii locali conține, de asemenea, o decla­rație prin care se declară că întreprinderea respectă cerințele de valabilitate în conformitate cu legislația națională a statului membru din procedura principală.

Practicianul de insolvență străin va informa creditorii maghiari despre activele situate în Ungaria afectate de angajament, inclusiv valoarea și planurile de vânzare a acestor active, în scris, în limba maghiară și va declara că informațiile sunt complete. În declarația de angajament se vor enumera toți creditorii maghiari cunoscuți și creanțele acestora. Practi­cianul de insolvență străin va informa creditorii locali ma­ghiari despre procesul de vot pentru aprobarea angajamentului său. Votarea se efectuează în prezența unui notar public.

a.II.3. Care sunt regulile care trebuie aplicate procedurii de aprobare – art. 36.5 din Regulament?

La aprobarea angajamentului, creditorii sunt grupați în categorii: creditori cu drepturi de preferință și chirografari. Creditorii au drept de vot conform creanțelor acceptate împo­triva debitorului, 50.000 HUF valoare a creanței în­seamnă un vot. Dacă planul este aprobat cu majoritatea voturilor din ambele categorii, angajamentul este aprobat.

a.II.4. Există probleme cu aceste reguli în practică?

Una dintre cele mai serioase probleme își are originea în dreptul național. HIA nu a putut rezolva problema creanțelor contestate ale creditorilor. O cerere refuzată sau contestată de practicianul în insolvență nu dă drept de vot.

Cererile care au fost contestate de către debitor trebuie să fie luate în considerare drept creanțe condiționate, numai dacă titularul cererii contestate oferă dovada executării creanței sale împotriva debitorului prin proceduri judiciare sau administra­tive și a faptului că a inițiat o astfel de acțiune.

a.II.5. Este permisă participarea la vot prin mijloace de comunicare la distanță potrivit legii?

Normele pentru felszámolási eljárás nu permit votarea la distanță, deci nu este permisă și în cadrul unei proceduri privind angajamentul unilateral. Opinia noastră este că legea trebuie schimbată pentru a urma digitalizarea lumii reale.

7. Concluzii

Din cele de mai sus pare evident că, deși suntem vecini apropiați și există companii cu sediul principal într‑o țară și un sediu în cealaltă, reglementările noastre în materie de insolvență sunt total diferite. Sistemul maghiar este unul vechi, înrădăcinat într‑un act adoptat la sfârșitul secolului al XX‑lea, în timp ce cel românesc este unul nou și foarte asemănător cu legea franceză a insolvenței. Din punct de vedere transfrontalier, legiuitorul ungar a încercat să țină pasul cu noile reguli europene ale EIR‑R privind angajamentul unilateral, cel român nu s‑a trezit încă, în timp ce instanțele vor trebui să se ocupe de problemele și dificultățile proce­durale în legătură cu punerea în aplicare a reglementărilor europene. O soluție poate fi utilizarea regulilor procedurale existente într‑o manieră creativă pentru ca mecanismul oferit de angajamentul unilateral să funcționeze în practică. Din punctul de vedere al creditorilor, regulile neadaptate sau insu­fi­ciente sunt mai bune decât inexistenta unor reguli. Absența reglementărilor duce la incertitudine juridică în situații transfron­­taliere, deoarece rezolvarea problemelor depinde de pregătirea participanților pentru acest proces.

Este foarte interesant a se urmări în viitor diversele soluții practice și jurisprudențiale referitoare la angajamentul unila­teral în cele două jurisdicții. În Ungaria, HIA acordă com­petențe și responsabilitate judecătorului, în timp ce regle­mentările românești se bazează în special pe activitatea credi­torilor, oferindu‑le posibilitatea de a se ocupa de interesele lor.

Scopul nostru a fost să arătăm cât de serioase pot fi pro­vocările pentru practicienii în insolvență, judecători sau cre­ditori, atunci când se confruntă cu situația unui angajament unilateral. Avem probleme comune. Cazuistica națională care va trebui să se ocupe pentru prima dată de angajamentul unilateral ne va arăta posibile direcții de rezolvare situațiilor practice. Această realitate necesită o anumită flexibilitate și atitudinea pozitivă a tuturor părților implicate, debitori, cre­ditori și autorități naționale cu competențe în domeniu, pentru a produce efecte pozitive și pentru a dezvolta anga­jamentul ca un mecanism eficient de cooperare internațională.