Cum am ajuns o societate de consum și de ce este dificil de schimbat rapid ceva?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

7.2. Stimularea consumului efectiv al populației

Multor români poate să li se pară ceva amuzant, dar și în cazul în care s-a asigurat putere de cumpărare prin acumulare în timp, creștere de salarii sau prin facilitarea îndatorării, nu este simplu la nivel global nici să convingi populația să o folosească masiv pentru consum (ca debușeu pentru o producție cât mai mare).

Un motiv foarte important este acela că majoritatea cetățenilor țărilor dezvoltate au necesitățile de bază acoperite. Alte nevoi fiind, de regulă, mai puțin presante, sunt mai dificil de „stimulat” pentru consum.

Relevant este și faptul că puterea de cumpărare nu este distribuită uniform, unele excese ale politicilor neoliberale din ultimele decenii mărind mult diferențele de venit. Numeroși oameni ar consuma suplimentar, dar nu au cu ce, în timp ce există și miliardari cu o putere de cumpărare enormă, dar câte bunuri și servicii poți să-ți și cumperi până la urmă.

Acest al doilea motiv este și cel pentru care, după cum menționam mai sus, majorarea salariului minim într-o țară are un efect în consum mai mare decât o majorare a altor categorii de venituri. Astfel, beneficiarii unei majorări de salariu minim sunt dintre cei mai lipsiți de bunuri diverse și cei mai înclinați să folosească majorarea respectivă pentru a-și cumpăra lucruri pe care nu le aveau până atunci, în loc să economisească.

Rămâne, însă, problema de calibrare menționată – dacă se mărește salariul minim prea mult și repede, se riscă orientarea unor investiții către alte țări sau accelerarea eficientizării și automatizării care să ducă la concedieri, cu reducerea consumului intern, creșterea nevoii de ajutor de șomaj și mărirea deficitului comercial pentru că produse care se făceau până la acel moment în țară se vor cumpăra din străinătate unde vor fi mai ieftine.

În România, de exemplu, o parte importantă a forței de muncă nu este încă formată suficient ca să-și crească productivitatea sau să poată migra ușor către slujbe care necesită competențe tehnice mai complexe, precum cele informatice. Din acest motiv, deși salariul minim trebuie mărit regulat, a-l mări prea rapid, fără o analiză atentă și fără diferențieri între industrii, poate condamna, de fapt, o parte din forța de muncă respectivă la șomaj într-un orizont de timp destul de scurt, în loc să o ajute. Munca „la negru” are și ea o tendință să crească în astfel de situații, cu afectarea potențială a veniturilor bugetului de stat.

Pentru a convinge oamenii să cheltuiască cât mai mult din ce au pentru a susține consumul, s-a stimulat, mai ales în ultimii 50 de ani, și se stimulează permanent (a) creșterea numărului de bunuri de același tip cumpărate, (b) înlocuirea rapidă a bunurilor achiziționate cu altele de generație mai nouă, precum și (c) satisfacerea unor dorințe/nevoi noi.

De asemenea, pentru unele bunuri esențiale, precum locuințele, prețurile cresc destul de natural (fără cine știe ce stimulare) cam odată cu economia și populația (românii știind bine cât a evoluat prețul unui apartament între 1997 și 2007, de exemplu).

Uneori au loc și schimbări de paradigmă tehnologică (naturale sau parțial stimulate artificial) care duc la modificări majore ale structurii consumului și reașezări ale unor sectoare întregi.

Cu privire la creșterea numărului de bunuri de același fel, majoritatea oamenilor au, de exemplu, în prezent mult mai multe cămăși, costume, perechi de pantofi, obiecte casnice, mobilă etc. decât părinții lor. Destui au mai multe telefoane, ceasuri, frigidere, televizoare iar un procent în creștere au două mașini pe familie sau chiar o a doua sau a treia reședință.

Pe lângă evoluția tehnică în sine, înlocuirea rapidă a fost încurajată atât prin reglementări (de exemplu, cerințele Euro 1, 2, 3, 4 si 5 pentru mașini), cât mai ales prin marketing pur comercial sau chiar calitatea bunurilor, o serie întreagă de produse fiind menite să nu dureze mai mult de câțiva ani și să nici nu funcționeze bine în combinație cu altele mai noi.

Politicile de promovare comercială vizând „nevoi” noi asigură și informarea consumatorilor, dar merg, parțial, inerent spre stimularea de confort, poziționare statutară, dorințe și frici.

Numeroase reclame (dar și filme, video-clipuri, emisiuni și articole), involuntar sau nu, încurajează creșterea continuă a confortului, precum și compararea „în sus” cu alții, epatarea, defularea în consum a complexelor și frustrărilor sau alimentarea fricilor (de a te îngrășa, de prea mulți microbi, de protejare insuficientă a copiilor, de insecte, de prea mult soare, de hoți, de accidente, de rămânere în urmă dacă nu faci ceva etc.) care conduc, de fapt, la achiziționarea de produse și servicii care să reducă riscurile.

Dacă ne gândim puțin la vremea străbunicilor și la ce se cumpăra pe atunci și cum nu se arunca aproape nimic, iese în evidență mai clar cu câtă lejeritate și cu ce frecvență multiplicăm și înlocuim în prezent hainele, încălțămintea, ceasurile, televizoarele, telefoanele, echipamentele de uz casnic, și chiar mașinile.

Orice țară reacționează similar, diferențele între țări fiind date în principal de calitatea instituțiilor, echilibrul promovat de politicile publice și unele înclinații culturale.

Lucrurile nu trebuie privite conspiraționist. La nivel planetar, căutarea de clienți de fiecare furnizor de bunuri și prestator de servicii duce inerent la o presiune spre căutarea și folosirea întregului spectru de nevoi și dorințe umane care pot duce la o decizie de cumpărare, de la cele mai benefice, până la cele mai vicioase (unele și ilegale, precum drogurile).

Problema ține în principal de faptul că – după cum s-a observat în Fabula albinelor^[5] cu 300 de ani în urmă – numeroase vicii pot genera semnificativ mai mult consum în economie decât abordările virtuoase.

Deși se poate discuta pe marginea fabulei respective, este clar că nevoile modelului economic sunt decuplate de cele ale modelului spiritual în privințe importante – un individ cât de cât cu bani care ar fi simultan alcoolic, cartofor și narcisist „valorează” economic mult mai mult decât un ascet iubitor al cărților filozofice și meditației.

De aceea și sunt foarte puțini patroni de crâșme din satele românești care să-și dorească sincer ascensiunea spirituală a celor mai fideli clienți.

Tot din cauza acestui conflict esențial între logica economică și aspirațiile spirituale, lumea din jur va rămâne nesatisfăcătoare timp de mulți ani de acum încolo pentru foarte mulți oameni.

8. Acumularea problemelor și nedescoperirea încă a unui nou model

Dincolo de conflictul menționat mai sus, o primă problemă importantă acumulată este aceea că s-a cam ajuns la limitele îndatorării ca modalitate a ultimelor decenii de stimulare a puterii de cumpărare și consumului și nu s-a descoperit vreun alt model.

Dacă analizăm procentul cu care au crescut datoriile majorității țărilor în ultimii 10 ani, precum și datoriile private, ne dăm seama că funcționăm în continuare, într-o măsură importantă, tot pe „modul” datorie.

Datoriile publice ale statelor OECD au crescut cu aproape 50% între 2007 și 2017, de la aproximativ 49,8% din PIB la aproximativ 73% din PIB, in medie. Cea a Chinei a crescut cu același procent, de la 33% la 50%.

Datoriile externe totale (incluzând și datoriile private) sunt mult mai mari (peste 350% din PIB în Vest și peste 300% în China).

Acest nivel de îndatorare reflectă, în esență, că numeroase popoare cheltuiesc an de an mai mult decât le-ar permite venitul.

Unele state decalate, precum România au încercat și politici de creștere accelerată a veniturilor populației (wage-led-growth) – specifice mai mult ciclului de până în anii 70”. Orice politică publică trebuie să tindă spre o mai mare bunăstare a populației, dar am văzut mai sus că fără o corelare suficientă cu creșterea de productivitate, se riscă pierderi serioase de competitivitate și probleme și mai mari în pasul doi.

A „cumpăra” creștere economică excesiv cu îndatorare folosită în consum nu are nimic genial, dimpotrivă, mai ales într-o țară cu deficit comercial structural. Oricine poate să dea când nu dă din banii proprii.

Noua criză care tocmai a început pare să fie abordată exact la fel, pandemia neajutând. Aceasta va ridica nivelul de complexitate și îndatorare.

Desigur, se vorbește extensiv de datornici, dar puțin de creditori în prezent. Or, este o încrengătură complexă de datorii și creanțe reciproce la nivel global. Pe ansamblu, alături de segmente mari de populație, Orientul Mijlociu și Asia au ajuns însă să crediteze net o serie de țări din Vest cu sume importante. Este un aspect, totuși, relativ în contextul în care, fără consumul ridicat din Vest, economiile din regiunile respective ar fi relevant mai mici, având posibilități mai reduse de export^[6].

O a doua problemă acumulată este aceea că un procent important din populație are deja un nivel de consum dificil (și chiar periculos) de crescut iar populația crește în Occident și China foarte lent sau scade^[7]. Este motivul principal pentru care cred că decalajele de venit la nivel global vor tinde să scadă pe termen mediu (ca ponderi), modelul având nevoie de o mai mare redistribuire de venituri pentru a sprijini consumul (și aici, orice exagerare putând fi foarte periculoasă și să aibă efectul contrar).

A treia problemă, legată de cea de mai sus este aceea că societatea de consum a pus o presiune semnificativă și în creștere asupra resurselor planetei.

Or, continuarea dezvoltării piramidei economice la nivel global implică intrarea unui număr din ce în ce mai mare de oameni în era supraconsumului, cu riscurile aferente pentru mediul înconjurător.

O intrare a încă 2-3 miliarde de persoane în rândul consumatorilor de calibrul celor occidentali ar putea fi dezastruoasă pentru planetă dacă nu se modifică suficient obiectul consumului (de exemplu, mai puțină apă irosită și mai puțin plastic și mai mult echipament de sport).

În fine, o a patra problemă este aceea că efectele negative non-economice ale societății de consum au devenit foarte serioase, după cum vom discuta mai pe larg cu o altă ocazie.

Pe termen mediu trebuie, deci, pregătită trecerea la un model economic compatibil atât cu sustenabilitatea planetei, cât și cu confortul populației, nu doar cu unul dintre cele două aspecte.

9. De ce nu se poate schimba situația rapid?

După cum explică Ray Dalio (unul din primii 25 de americani ca avere), „cheltuiala cuiva reprezintă venitul altei persoane”. Dacă o persoană cheltuie mai puțin, cei de la care ar fi cumpărat vor consuma la rândul lor mai puțin de la alte persoane/societăți și așa mai departe. Persoane cu venit mai mic se vor putea și împrumuta mai puțin, puterea de cumpărare generală scăzând din ambele direcții.

O reducere a consumului duce la restructurări în cadrul societăților comerciale care furnizează bunurile și prestează serviciile afectate. Acestea, precum și cei disponibilizați își reduc consumul propriu de bunuri și servicii, etc, scăzând practic numărul de oameni cu bani, cu efecte negative în lanț.

Având în vedere situația demografică din UE și SUA și (cvasi)plafonarea speranței de viață, o reducere notabilă a numărului de diverse bunuri consumate ar risca un efect de spirală „în jos” periculos.

Este oarecum ironic, dar chiar și a cheltui pe tot felul de mofturi și vicii susține locuri de muncă. Dacă populația oricărei țări dezvoltate ar consuma doar strictul necesar timp de 1 an, este posibil să nu mai poată ajunge la nivelul de confort anterior timp de decenii, iar foarte mulți oameni să rămână fără locuri de muncă. Bugetele statelor ar risca și ele o contracție de zeci de procente, cu consecințele de rigoare asupra serviciilor publice și salarizării funcționarilor publici.

Pandemia coronavirus oferă o mostră destul de clară cu privire la impactul a doar 2 luni de restrângere parțială a consumului – peste 1 150 000 de români au avut nevoie de sprijin de la stat, deficit etc.

Astfel de cifre arată că trăim într-o lume foarte bogată, dar de o bogăție foarte fragilă, dependentă de funcționarea permanentă la viteză similară. Este cumva ca la călătoriile în spațiu – dacă vehiculul oprește sau încetinește relevant, va avea nevoie de foarte mult timp pentru a ajunge din nou la viteza maximă.

Practic, în stadiul actual, a reduce un consum fără a pune altul în loc rapid ar duce la consecințe de tipul de mai sus pentru ani buni.

Cu alte cuvinte, prioritatea până la următorul salt tehnologic ar fi nu atât o reducere a consumului global, cât mai degrabă evitarea (supra)stimulării celui nou și reorientarea parțială a celui existent către zone (a) care erodează mult mai puțin planeta, (b) cu o pondere mai mare de utilitate și (c) cu risc mai mic. În aceste privințe sunt necesare politici publice abile pentru evitarea unor reașezări economice dure.

Este posibil ca toată discuția la nivel european despre Pactul Ecologic (European Green Deal) – deși destul de netransparentă și cu elemente discutabile și foarte riscante pentru interesele României – să aibă în vedere tocmai nevoia de a se merge în direcțiile de mai sus.

Green Deal necesită modificări serioase, dar direcția generală se va păstra în linii mari și are legătură cu problemele obiective menționate. Să sperăm că nu se va paria pe cai perdanți tehnologic sau economic.

Reorientarea consumului este foarte importantă și din motive non-economice.

10. Ce schimbă pandemia coronavirus?

COVID-19 nu modifică nimic esențial cu privire la modul în care funcționează modelul economic.

Arată însă care ar putea fi consecințele unei schimbări dacă nu se gândește foarte bine ce se pune în loc, precum și cât de departe suntem de a putea asigura sustenabil un venit minim universal cât de cât suficient.

Va influența și obiceiurile de consum pe termen scurt, până la găsirea unui tratament care să țină boala sub control rezonabil.

De asemenea, va mări în doar câțiva ani îndatorarea multor țări cu aproximativ 20% din PIB și va duce la o revenire relevant mai lentă decât un „V”, consumul urmând să rămână înfrânat o vreme din motive medicale/psihologice, chiar dacă România va reveni ceva mai repede decât UE din cauza punctului de plecare și pentru că nivelul nostru de dezvoltare împinge mulți români spre pragmatism economic.

Unele circuite geografice vor fi modificate, dar nu așa dramatic cum se crede. E greu pentru mulți cetățeni europeni sau americani să redevină muncitori în fabrici. Fluxurile de producție repatriate vor și genera produse mai scumpe, forța de muncă fiind mai costisitoare. În afara unor fluxuri esențiale, mai degrabă vor profita India și alte state din sudul Asiei, precum și nordul Africii și unele țări din sudul SUA.

11. Situația României

Cu o populație cu puțină informație înainte de 1989 și cu restricții severe asupra consumului, intrarea în epoca economiei capitaliste de stimulare a supraconsumului a avut efecte psihologice și culturale negative mai serioase decât asupra altor popoare. Pe lângă alte consecințe, România nu a avut excedent comercial în niciun an din ultimii 30 de ani, contribuind prin deficitele respective la consumul altor țări^[8]. După cum am văzut, suntem într-o companie selectă, dar SUA are un număr foarte mare de atuuri pe care noi nu le avem.

România a pierdut startul luptei de după 1989 pentru piețe externe noi unde putea să-și plaseze supraproducția. A pierdut destul de ușor și poziții deja câștigate în străinătate la momentul 1989. Aproape că nu are companii care să fie active regional, și cu atât mai puțin global. Polonia, de exemplu, stă semnificativ mai bine proporțional.

Intrând în capitalism fără capitaliști și cu un cerc conducător fără expertiză adaptată noului context, sectorul românesc de producție a înregistrat o pierdere rapidă de poziții și pe „propria” piață.

Plecând de la o situație rară, de creditor cu aproximativ 1,5 miliarde de dolari în 1989, datoria externă totală României a ajuns la aproximativ 38% din PIB în 2019 corespunzând unei sume de peste 100 de miliarde de euro.

Problema nu ține doar de suma în sine, ci și de faptul că prea puțin din capitalul respectiv a fost folosit cu vreun folos stabil în timp. Nu se poate spune că România e plină de autostrăzi, noduri logistice, sisteme de irigații, conducte, poduri, cai ferate performante sau porturi moderne. Dacă s-au strâns datorii de 100 de miliarde de euro cu puține urme solide vizibile ce se va întâmpla atunci când România chiar va începe să-și modernizeze infrastructura?

Este, astfel, destul de evident că în România (și în numeroase alte țări) trăim, în medie, peste ce permite venitul din prezent, diferența fiind acoperită prin îndatorarea viitorului. De asemenea, se fac prea puține pentru folosirea mai productivă a banilor, deși soluții există. Reașezarea unor fluxuri la nivel global post-pandemie oferă șanse reale și României, dar vor fi necesare o gândire holistică și strategii bine adaptate. Câteva „flori” nu vor aduce primăvara.

12. Unele concluzii

Puține din deciziile majore din lume nu derivă direct sau indirect din evoluțiile menționate.

Sunt și probleme în creștere, precum și speculatori și note de plată incorecte, dar a ignora componenta structurală a celor de mai sus și constrângerile aferente poate afecta și modul în care România se poziționează pentru a reduce efectele negative și fructifica oportunitățile.

Presupunând că pandemia coronavirus va fi lăsată în urmă cândva anul viitor, sunt premise să fie timp suficient pentru echilibrarea modelului. Pentru că zone întinse ale globului încă se situează pe un nivel de dezvoltare redus, modelul actual are potențialul de a rezista în linii similare încă 2-3 decenii și să genereze în continuare multă bogăție. Ar fi, însă, nevoie de schimbarea calității consumului într-un grad suficient.

Consumul este, astfel, foarte necesar, dar utilitatea sa generală ar trebui urmărită cu mult mai mare grijă, iar „doparea” evitată pe cât posibil (și folosită doar la investiții). Zonele României de deficit comercial ar merita o strategie specială, inclusiv educațională. Consecințele non-economice (comportamentale mai largi) ale modelului economic ar trebui avute în vedere foarte atent.

Cu caracter mai general, sunt necesare politici publice care să aibă în vedere cam toate cele de mai sus, inclusiv opțiunile legate de puterea de cumpărare și tipurile de consum de încurajat. Green Deal trebuie modificat măcar pentru faptul că forma actuală reduce semnificativ fondurile planificate anterior pentru convergență regională și implică modificări dezechilibrate.

Societatea de consum a început acum 100 de ani ca o poveste – „a fost odată ca niciodată”. Sunt șanse să se poată sfârși în același stil – „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar diferența între acest final și unul mult mai puțin avantajos va depinde de inteligența politicilor publice din următorii 10 ani.