Critici referitoare la nelegala constituire a completului de judecată ca urmare a neparticipării procurorului la judecata apelului. Respingerea recursului declarat ca fiind nefondat

• Constituţia României: art. 44
• Legea nr. 255/2010: art. 22 alin. (3)
• Legea nr. 33/1994: art. 23 alin. (1)
• NCC: art. 2500
• NCC: art. 2501
• NCC: art. 2503 alin. (2) pct. 3
• NCC: art. 562 alin. (2)
• NCPC: art. 30
• NCPC: art. 453 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5
• NCPC: art. 497
• NCPC: art. 92 alin. (3)
• O.U.G nr. 80/2013: art. 1
• O.U.G. nr. 80/2013: art. 3
• O.U.G. nr. 80/2013: art. 31
• O.U.G. nr. 80/2013: art. 33
• O.U.G. nr. 80/2013: art. 34

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj – secția civilă, la data de 05 iunie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să se constate nulitatea absolută a donației materializată prin Oferta de donație autentificată sub nr. x de către notar public C., rectificată prin încheierea nr. 6/28.03.2016, și Declarația de acceptare a donației autentificată sub nr. x/15.07.2016 de către notar public C.; să se constate că a avut loc o expropriere de fapt în ceea ce privește: imobilul situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, în suprafață de 42 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x; imobilul situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, în suprafață de 140 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x; imobilul situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, în suprafață de 64 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x și imobilul situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, în suprafață de 67 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x, respectiv să fie obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca la acordarea unei juste despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 01 octombrie 2020, Tribunalul Cluj – secția civilă a respins excepția netimbrării, invocată de pârâți prin întâmpinare.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 663 din 27 aprilie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Cu titlu prealabil, se constată că deși recurenții-pârâți au înțeles să formuleze recurs inclusiv împotriva încheierii de dezbateri, de la singurul termen de judecată din fața instanței de apel, din 19 mai 2022, Înalta Curte va proceda doar la examinarea legalității deciziei instanței de prim control judiciar, din moment ce recurenții-pârâți nu au formulat critici față de încheierea din 19 mai 2022.

1. Privitor la critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ. referitoare la nelegala constituire a completului de judecată, ca urmare a neparticipării procurorului la judecata apelului, respectiv a încălcării dispozițiilor art. 92 alin. (3) C. proc. civ.

În esență, recurenții-pârâți susțin că, în cauză, se impunea participarea obligatorie a procurorului în fața instanței de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, respectiv ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010.

Criticile formulate au caracter nefondat.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au susținut existența unei ingerințe în dreptul lor de proprietate, calificată de aceștia drept o „expropriere de fapt”.

Drept urmare, se observă că obiectul acțiunii reclamanților se deosebește de o expropriere propriu-zisă, în conformitate cu procedura reglementată de legile speciale, intimații reclamând repararea prejudiciului suferit tocmai ca efect al lipsei oricărui demers din partea autorității în vederea declanșării procedurii legale a exproprierii și a plății unei despăgubiri echitabile.

În atare circumstanțe, nu vor putea fi reținute ca fiind aplicabile, în cauză, prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, respectiv ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, din moment ce obligația privitoare la participarea obligatorie a procurorului se referă doar la cauzele având ca obiect „expropriere”, privită stricto sensu, ca efect al demarării procedurilor prevăzute de acest cadru normativ special, nu și la litigiul pendinte, deosebit de cea dintâi categorie, pentru motivele anterior arătate.

Prin urmare, neparticiparea procurorului la judecata realizată în fața instanței de apel nu se poate traduce într-o nesocotire a dispozițiilor privitoare la constituirea instanței de apel și nici într-o încălcare a prevederilor art. 92 alin. (3) C. proc. civ.

2. Privitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

– În ceea ce privește critica referitoare la greșita înlăturare, de către instanța de apel, a criticilor recurenților-pârâți relative la respingerea excepției nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată

În esență, prin această critică, recurenții-pârâți au arătat faptul că în mod eronat au fost respinse, de către instanța de apel, criticile privitoare la greșita respingere a excepției nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, de către prima instanță, prin încheierea din data de 01 octombrie 2020.

În acest sens, au invocat aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, respectiv ale art. 1, art. 3, art. 31, art. 33 și art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013, în condițiile în care au apreciat că, în acord cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, reclamanții aveau obligația de a achita taxa judiciară de timbru la valoare, având în vedere că scopul demersului lor judiciar este unul patrimonial.

Înalta Curte constată că eventuala nelegală timbrare a acțiunii nu constituie motiv de casare, din moment ce problema privind nelegala timbrare a cererii de chemare în judecată nu reprezintă un motiv de nulitate a hotărârii pronunțate în fond, astfel că este lipsită de relevanță critica vizând acest aspect.

Învestită fiind cu soluționarea apelului, singura soluție pe care instanța de prim control judiciar o putea dispune, raportat la prevederile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, unicul remediu prevăzut de lege în ipoteza semnalată, era aceea de obligare a părții în cauză la plata taxelor judiciare de timbru aferente stadiului procesual anterior, urmând ca dispozitivul hotărârii să constituie titlu executoriu, iar nu desființarea soluției primei instanțe și anularea cererii de chemare în judecată, ca insuficient timbrată.

Cum, însă, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu dispozițiile procedurale incidente, respectiv art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc faptul că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar, în cauză, recurenții-pârâți au calitatea de părți căzute în pretenții, se constată că, și în ipoteza în care critica ar fi admisibilă în acest stadiu procesual, se constată lipsa de interes a recurenților-pârâți în formularea acesteia.

Aceasta întrucât rezultatul admiterii sale ar fi însăși îngreunarea situației juridice a recurenților-pârâți, prin obligarea lor la plata unor sume suplimentare, stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată, motiv pentru care critica formulată va fi înlăturată.

– Privitor la critica de nelegalitate referitoare la greșita menținere, de către instanța de apel, a soluției primei instanțe, de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește petitul de obligare a pârâților la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenurilor în litigiu

În esență, în dezvoltarea acestei critici, recurenții-pârâți au invocat faptul că în mod nelegal a fost reținută aplicabilitatea dispozițiilor art. 2503 alin. (2) pct. 3 C. civ. și art. 30 C. proc. civ. de către instanța de apel, din moment ce petitul privitor la acordarea despăgubirilor reprezintă însuși scopul pentru care a fost solicitată anularea ofertei de donație, considerând ca fiind incidente dispozițiile art. 2500 – art. 2501 C. civ.

De asemenea, au mai susținut și că termenul general de prescripție, de 3 ani, a început să curgă de la data autentificării ofertei de donație a imobilelor, 08.01.2016, iar nu de la data constatării nulității absolute a actului de donație, precum și că termenul de prescripție este împlinit și în ipoteza în care ar fi avută în vedere situația în care termenul ar fi început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 3504/2016, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2019, respectiv data de 26.05.2017.

Critica formulată are caracter nefondat.

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, intimații-reclamanți au susținut existența unei privări de proprietate, calificată de aceștia drept o „expropriere de fapt”, reclamând existența unei ingerințe în dreptul lor de proprietate, ce constă în acțiunea autorității publice locale, de impunere a unui regim juridic determinat de proiectarea unor lucrări de utilitate publică locală, demers ce le îngrădește exercițiul atributelor dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu.

Date fiind textele de lege care fundamentează pretențiile intimaților-reclamanți și având în vedere că obligația de reparație a prejudiciului ia naștere pentru orice fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, reclamanții au invocat lipsa oricărui demers al recurenților-pârâți în vederea demarării procedurii exproprierii și a plății unei despăgubiri, atât timp cât terenurile în litigiu sunt afectate unei utilități publice.

Or, pornind de la elementele de fapt și temeiul de drept indicate în acțiune, ce conturează pretenția reclamanților, solicitată pentru imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, ce ar echivala cu o pretinsă „expropriere de fapt”, ce contravine art. 44 din Constituție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța de apel a stabilit în mod judicios că, deși terenurile în litigiu au fost preluate în mod efectiv în proprietatea recurentului-pârât Municipiul Cluj-Napoca, fiind afectate unei servituți publice, despăgubirea cuvenită reclamanților nu a fost acordată simultan sau ulterior, cu încălcarea dispozițiilor constituționale și a normelor de drept material ce reglementează exproprierea de utilitate publică.

În acest context, se cuvine a se menționa că aserțiunea recurenților-pârâți prin care aceștia susțin că termenul general de prescripție a început să curgă „de la data autentificării ofertei de donație a imobilelor, și anume la data de 08.01.2016 și nu de la data constatării de către instanța de judecată a nulității absolute a actului de donație” ignoră faptul că premisa petitului prin care se solicită acordarea unei juste despăgubiri este însăși constatarea nulității Ofertei de donație nr. 14/08.2016, rectificată prin încheierea nr. 6/28.03.2016, și a Declarației nr. 584/15.07.2016, prin care a fost acceptată donația.

Drept urmare, construcția juridică a demersului judiciar al reclamanților presupune respectarea unei consecutivități, doar de la momentul constatării nulității transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor, pe calea donației către municipalitate, începând să curgă termenul general de prescripție pentru exercitarea acțiunii în acordarea de despăgubiri.

A considera altfel ar însemna ignorarea atât a funcției și a finalității prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea și lipsa de diligență a titularului dreptului la acțiune în realizarea pretenției sale, ipoteză neîndeplinită în lipsa realizării situației premisă, cât și a faptului că ingerința în dreptul de proprietate are un caracter continuu.

Așadar, se observă că, în lipsa invalidării, pe cale judecătorească, a transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, intimații-reclamanți nu aveau deschisă posibilitatea de a acționa în vederea reparării eventualului prejudiciu suferit.

Drept urmare, în mod legal a respins instanța de apel criticile privitoare la modalitatea de soluționare, de către prima instanță, a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

– Privitor la criticile de nelegalitate referitoare la soluția pronunțată pe fondul cauzei

În ceea ce privește criticile referitoare la faptul că, în speță, soluția exproprierii nu era singura variantă pentru transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor, sens în care și-ar găsi aplicabilitatea prevederile art. 562 alin. (2) C. civ. privind stingerea dreptului de proprietate, Înalta Curte constată că acestea au un caracter pur formal.

Astfel, se observă că instanța de apel a reținut în mod judicios faptul că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 562 alin. (2) C. civ., din moment ce, prin Declarația nr. 14/08.01.2016, nu a operat o stingere a dreptului de proprietate, ci o transmitere inter vivos a dreptului de proprietate în favoarea recurentului-pârât Municipiul Cluj-Napoca, care a acceptat, la rândul său, oferta de donație a intimaților-reclamanți.

Totodată, se apreciază ca fiind lipsite de relevanță juridică susținerile din memoriul de recurs privind reglementările de care autoritățile trebuie să țină cont și modalitățile în care sunt instituite servituțile de utilitate publică.

De altfel, în concret, recurenții-pârâți nu argumentează punctual în ce constă nelegalitatea soluției pronunțate în apel, în legătură cu acest aspect, și care anume normă de drept a fost interpretată sau aplicată greșit, critica pe acest aspect neputând fi cenzurată în cadrul controlului de legalitate efectuat de instanța de recurs.

Nici aserțiunea recurenților-pârâți referitoare la nelegalitatea soluției de obligare a acestora la plata de despăgubiri, în condițiile în care, urmare a constatării nulității absolute a ofertei de donație, imobilele în litigiu revin în patrimoniul reclamanților, nu are un caracter fondat.

Se observă că instanța de apel a concluzionat în mod judicios în sensul obligării recurenților-pârâți la plata de despăgubiri, ca urmare a exproprierii de facto a terenurilor în discuție, concretizată în afectarea substanței dreptului de proprietate, fără dispunerea unei exproprieri legale și fără plata unei indemnizații corespunzătoare.

Astfel, potrivit situației factuale stabilite de instanțele fondului și care nu poate face obiectul reevaluării în fața instanței de recurs, intimaților-reclamanți le-a fost adus la cunoștință, prin certificatul de urbanism nr. x/14.08.2015 eliberat de Primăria Municipiului Cluj-Napoca, faptul că imobilele aflate în proprietatea lor sunt amplasate pe traseul unei servituți de utilitate publică, instituită prin HCL Cluj-Napoca nr. 493/22.12.2014 și prin HCL Cluj-Napoca nr. 118/01.04.2015, respectiv că „în vederea autorizării construcțiilor este necesar a se reglementa dezmembrarea topo și înscrierea cu titlu de drum a suprafeței de teren necesare pentru realizarea străzii proiectate”.

Totodată, prin Avizul arhitectului șef nr. 16735/43/21 din 03.02.2016, intimaților-reclamanți le-a fost adus la cunoștință că „suprafața de teren necesară pentru asigurarea profilului străzii D. va fi dezmembrată, înscrisă în CF cu titlu de drum și transferată în proprietate publică, conform art. 25 alin. (4) din RLU”.

Prin HCL Cluj-Napoca nr. 236/17.05.2016, prin care a fost acceptată oferta de donație, a fost stabilit și că bunurile ce fac obiectul donației au fost incluse în domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca și au fost intabulate în favoarea sa.

Ca atare, în mod corect a reținut curtea de apel faptul că terenurile în discuție sunt afectate de o servitute de utilitate publică, iar, în lipsa îndeplinirii obligațiilor pozitive corelative, și anume de a declanșa procedura de expropriere, în conformitate cu Legea nr. 255/2010, recurenții-pârâți au încălcat prevederile art. 44 din Constituția României, care obligă autoritățile statului, atunci când interesul general o impune, să procedeze la o expropriere, în condițiile legii și doar cu „dreaptă și prealabilă despăgubire”.

Aceasta întrucât, după cum rezultă și din cele ce preced, situația imobilelor este asimilabilă unei „exproprieri de fapt”, ce echivalează cu o ingerință în dreptul intimaților-reclamanți la respectarea bunului lor.

Astfel, se impune mențiunea că proporționalitatea în materia privării de proprietate este legată de obligativitatea autorităților de a stabili despăgubiri pentru bunul afectat de utilitatea publică, calculate în funcție de pierderea suferită de proprietar.

Drept urmare, cât timp a fost stabilită existența unei ingerințe în dreptul de proprietate al reclamanților, în mod corect a fost recunoscut dreptul acestora la încasarea unei despăgubiri, care să compenseze afectarea în substanță a dreptului lor de proprietate, în esență cu lipsirea de dreptul legal de a se „bucura” de terenurile în discuție.

Ca atare, în mod corect și cu respectarea dispozițiilor enunțate din legea fundamentală, Curtea de Apel Cluj a menținut soluția primei instanțe, de acordare a despăgubirilor către reclamanți, ca mijloc de reparație pentru privarea de proprietatea imobilelor în litigiu.

În acest context, se cuvine a se menționa că, deși reclamanții nu au învestit instanțele și cu un petit în sensul repunerii în situația anterioară, cum în mod corect a arătat instanța de apel, nu poate fi considerată ca fiind corectă aserțiunea recurenților-pârâți în sensul că, urmare a constatării nulității actului de transfer al dreptului de proprietate către municipalitate, soluția de obligare a recurenților-pârâți la plata despăgubirilor ar fi neîntemeiată, din moment ce bunurile se reîntorc în patrimoniul reclamanților.

Aceasta întrucât, chiar și în ipoteza revenirii bunurilor în patrimoniul intimaților-reclamanți, acestea continuă să rămână afectate uzului public, fapt care justifică pe deplin legalitatea soluției de acordare a despăgubirilor.

Mai mult, astfel cum s-a arătat în mod corect de către instanța de apel, chiar și în această ipoteză, recurenții-pârâți au la dispoziție, în continuare, posibilitatea de a parcurge în integralitate procedura exproprierii.

Nici critica de nelegalitate referitoare la inexistența unei cauze ilicite și imorale la încheierea actelor autentificate, prin care a operat transferul dreptului de proprietate, nu are caracter fondat.

Instanța de apel, având în vedere starea de fapt reținută prin administrarea probatoriilor, a statuat că reclamanții au fost condiționați să dea declarația notarială prin care au renunțat la dreptul lor de proprietate asupra terenurilor în litigiu în favoarea municipalității, întrucât nu ar fi putut să obțină, în alt mod, autorizația de construcție necesară pentru edificarea, în condiții de legalitate, a proiectului imobiliar avut în vedere.

Recurenții-pârâți au susținut în apel și au reluat în recurs critica potrivit căreia reclamanții au optat pentru încheierea acestui act, fiind în deplină cunoștință de cauză, nedorind „să aștepte momentul demarării vreunei investiții” de către municipalitate.

Or, această susținere nu face decât să confirme cele reținute, în mod corect, de către instanța de apel.

În egală măsură, și aserțiunea recurenților-pârâți potrivit căreia „nu a fost necesară o expropriere, din moment ce reglementarea circulațiilor s-a făcut printr-o procedură de parcelare și cedare benevolă a unei părți din teren, în interesul, în primul rând, al reclamanților” nu face decât să confirme raționamentul Curții de Apel Cluj, care, analizând probele câștigate cauzei, respectiv certificatul de urbanism nr. x/14.08.2015 eliberat de Primăria Municipiului Cluj-Napoca și Avizul arhitectului șef nr. x din 03.02.2016 emis de Comisia Tehnică de Amenajare a Teritoriului și de Urbanism, acte juridice prin care li s-a adus la cunoștință existența servituții de utilitate publică asupra terenurilor în litigiu, a stabilit că unicul scop avut în vedere de către reclamanți a fost obținerea cu celeritate a autorizației de construire pentru ansamblul imobiliar pe care doreau să îl construiască.

Cum în recurs nu se pot reevalua probele administrate, motivele de recurs ce tind la modificarea deciziei urmare a unei reaprecieri a probelor nu pot fi primite.

Se reține că instanța de recurs nu examinează faptele cauzei, existența și aprecierea lor aparținând puterii suverane a instanțelor de fond, astfel încât, pentru considerentele anterioare, critica nu poate fi primită.

Cât privește criticile referitoare la modalitatea de evaluare a despăgubirilor, se observă că acestea pun în discuție, de asemenea, aspecte de evaluare a probelor, prin prisma criteriilor legale de evaluare, cum sunt, de exemplu, cele prevăzute de dispozițiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, în accepțiunea dată prin Decizia nr. 78/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, prin criticile formulate, recurenții-pârâți tind, de fapt, la reevaluarea considerentelor instanțelor fondului asupra raportului de evaluare întocmit în cauză, în legătură cu care aceștia nu au înțeles să formuleze obiecțiuni, astfel încât ansamblul acestor susțineri nu pot forma obiectul analizei instanței de recurs, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanței de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ.

În atare condiții, vor fi înlăturate inclusiv aserțiunile recurenților-pârâți privitoare la cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților și supraevaluarea imobilelor.

Faptul că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurenții-pârâți cu privire la cuantumul despăgubirii cuvenite reclamanților pune în discuție o greșită stabilire a situației de fapt în raport de probele administrate.

Or, așa cum s-a arătat, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Drept urmare, critica formulată nu poate fi primită, întrucât nu are în vedere, de fapt, aspecte de nelegalitate, ci se referă strict la modalitatea în care instanțele fondului au acordat, în cauză, valență juridică raportului de expertiză întocmit în fața primei instanțe.

3. Privitor la critica referitoare la pretinsa nelegalitate a deciziei recurate prin prisma menținerii soluției primei instanțe, de obligare a recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deși întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta este subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce are ca obiect încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte constată caracterul pur formal al criticii formulate, din moment ce recurenții-pârâți se rezumă doar la a invoca faptul că, „nefiind în culpă procesuală, nu sunt aplicabile prevederile art. 453 și urm. C. proc. civ.”, fără a detalia, în concret, greșita aplicare a acestor prevederi procedurale de către instanța de apel.

Or, cât timp instanța de apel a respins apelul formulat de către pârâți și a menținut, astfel, soluția primei instanțe, prin care a fost admisă, în tot, acțiunea reclamanților, rezultă, în mod evident, că soluția cu privire la aspectele criticate are caracter legal.

Date fiind cele expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 266/A/2022 din 9 iunie 2022 și a încheierii din 19 mai 2022, ambele pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, va fi respins, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.