Critici privind respingerea greşită a solicitării de reaudiere a martorului ascultat în primă instanţă ce putea relata dimensiunea suferinţelor încercate de familie prin arestarea sa. Respingerea recursurilor deduse judecăţii ca nefondate

21 iun. 2024
Vizualizari: 45
  • NCPC: art. 22
  • NCPC: art. 254 alin. (6)
  • NCPC: art. 255
  • NCPC: art. 258
  • NCPC: art. 392
  • NCPC: art. 411 alin. (1) pct. 1
  • NCPC: art. 413 alin. (1) pct. 1
  • NCPC: art. 414
  • NCPC: art. 483 alin. (3)
  • NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
  • NCPC: art. 496 alin. (1)
  • NCPP: art. 538
  • NCPP: art. 539 alin. (2)
  • NCPP: art. 540 alin. (1)
  • NCPP: art. 9 alin. (2)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 13.01.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata sumei de 2.350.000 RON, reprezentând repararea pagubei cauzate prin arestarea sa preventivă în mod nelegal, în cadrul dosarului penal nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu mențiunea că suma de bani indicată reprezintă contravaloarea daunelor morale cuvenite ca efect al privării în mod nelegal de libertate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 539 C. proc. pen.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 553 din 5 aprilie 2023)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând decizia recurată, prin gruparea criticilor formulate de părțile litigante și de recurenta Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție, Serviciul teritorial Constanța, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Partea reclamantă, A., invocă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și critică hotărârea recurată prin prisma încălcării principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii, partea susține că instanța de apel a respins, greșit, solicitarea de reaudiere a martorului ascultat în primă instanță, ce putea relata dimensiunea suferințelor încercate de familie prin arestarea sa în anul 2011, respectiv, că judecătorii cauzei, dacă apreciau că nu sunt pe deplin lămuriți, aveau obligația de a dispune, din oficiu, completarea probatoriilor în vederea stabilirii întinderii prejudiciului moral produs de acuzațiile penale publice (spre exemplu, prin prezentarea articolelor apărute în presa vremii).

Astfel formulată, critica pune în discuție pretinse greșeli de ordin procedural ce ar fi fost săvârșite, în opinia părții, de instanța de apel în privința probatoriilor necesar a fi administrate, la cerere ori din oficiu, pentru stabilirea întinderii prejudiciului a cărui reparație o cere, urmând a fi examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 258 C. proc. civ., probele propuse de părți sunt supuse aprobării instanței de judecată, ocazie cu care sunt examinate atât din perspectiva admisibilității, cât și din perspectiva aptitudinii acestora de a conduce la soluționarea cauzei.

Dacă admisibilitatea probelor se examinează din perspectiva art. 255 C. proc. civ., aptitudinea probelor de a fi utile soluționării procesului este o chestiune de evaluare a potențialului fiecărei probe de a dovedi faptele propuse, ce ar contura situația de fapt necesar a fi stabilită în vederea aplicării normelor de drept învederate ca temei juridic al pretenției deduse judecății.

Atare aptitudine a probelor, de a conduce la soluționarea cauzei, este lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situația de fapt a cauzei, chestiune ce nu face obiect al controlului instanței de recurs, care este unul limitat, potrivit art. 483 alin. (3), doar la aspecte vizând legalitatea hotărârii.

Așa fiind, aprecierea instanței de apel potrivit căreia nu se impune readministrarea probei testimoniale, de altminteri, argumentată în acord cu normele de procedură specifice acestei căi de atac, în sensul că, în baza efectului devolutiv al apelului, este îndreptățită să reevalueze și probele administrate la judecata în primă instanță, nu semnifică o critică de nelegalitate a hotărârii în sensul art. 488 C. proc. civ., cât timp atare prerogativă este permisă judecătorilor apelului și nu pune în discuție încălcarea vreunei norme de procedură civilă.

Totodată, pretinzând încălcarea la judecata în fond a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, din perspectiva omisiunii de a ordona administrarea de probe suplimentare, partea omite, la rându-i, împrejurarea că această critică a fost invocată și ca motiv de apel și că a primit, prin hotărâre recurată, o dezlegare jurisdicțională în privința modului de acțiune a acestui principiu.

Anume, instanța de apel a reținut că nu poate primi critica, în raport de dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii, cu mențiunea că aplicarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului este limitată de principiul disponibilității.

De altminteri, în formularea criticii, partea ignoră că, potrivit art. 22 coroborat cu art. 254 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul este în drept să ordone administrarea de probe suplimentare în vederea stabilirii situației de fapt a cauzei, altele decât cele propuse de părții, dacă consideră necesar acest lucru, prerogativă ce implică aprecierea asupra utilității unor astfel de probe, apreciere care nu este supusă controlului instanței de recurs.

Așa fiind, partea nu poate reproșa instanței de apel omisiunea de a nu fi găsit necesar să administreze, din oficiu, probe suplimentare privind prejudiciul constând în afectările soției, privite din perspectiva statutului avut de aceasta la momentul arestării și mediatizării cauzei penale în care a fost cercetat (relativ la care s-a reținut că nu a fost dovedit), cât timp în privința acestui prejudiciu nu a înțeles să propună nicio probă, deși sarcina îi revenea, în considerarea cunoașterii consecințelor faptele prejudiciabile.

Recurentul Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Constanța invocă incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub motivul greșitei soluționări la judecata în fond a cauzei a excepției perimării cererii de chemare în judecată.

Susține că instanța de apel a ignorat mențiunile contradictorii din cuprinsul încheierii de suspendare a judecății din 17.06.2020, potrivit cărora temeiul de drept este art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (suspendare la cererea părților), deși motivul suspendării l-ar fi constituit nemotivarea și necomunicarea deciziei penale nr. 177/2020 a ICCJ, motiv ce ar fi impus suspendarea judecății pe temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

În considerarea acestui fapt, partea pretinde că, greșit și neargumentat, a fost respinsă critica prin care a susținut că prima instanță a înlăturat, eronat, sancțiunea perimării, deși cererea a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni de la data suspendării, sancțiune ce se impunea a fi examinată doar în raport de temeiul de drept reținut în încheierea menționată.

Critica, astfel formulată, ignoră împrejurarea că instanța de apel nu a fost învestită să soluționeze un recurs împotriva încheierii din 17.06.2020 pronunțate de prima instanță, pentru motive de nelegalitate din perspectiva temeiul de drept reținut, și deopotrivă, că împrejurarea că perimarea este o sancțiune procedurală care nu poate fi aplicată în absența vinovăției părții ce este, astfel, pedepsită.

Or, examinând considerentele hotărârii recurate, se constată că instanța de apel, contrar susținerilor din recurs, a analizat aspectele critice învederate în privința acestei chestiuni litigioase, consemnând că, într-adevăr, în cuprinsul încheierii de suspendare din 17.06.2020 s-a indicat ca temei de drept norma prevăzută de art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv, că, prin considerente, s-a reținut că măsura s-a impus în vederea depunerii la dosarul cauzei a motivării deciziei nr. 177/15.07.2020, prin care s-a statuat, definitiv, soluția de achitare a părții reclamante, motivare necesar a fi examinată în procesul pendinte.

Instanța de apel a apreciat, însă, corect, că lăsarea cauzei în nelucrare până la termenul de judecată din 12.05.2021 nu a fost din vina părții reclamante, irelevant temeiul de drept reținut în privința suspendării, cât timp a fost determinată de necesitatea prezentării motivării deciziei penale menționate, motivare comunicată părții reclamante în cursul lunii aprilie 2021, înlăturând, astfel, susținerile părții pârâte, greșite, reiterate și prin recurs, potrivit cărora perimarea cererii de chemare în judecată operează indiferent de culpa părții, la momentul împlinirii termenului de perimare, de 6 luni.

În acest context al analizei, este de menționat că legalitatea măsurii suspendării judecății se verifică, în urma exercitării de către partea interesată a căi de atac a recursului, conform art. 414 C. proc. civ., de către instanța învestită în acest sens și nu la momentul examinării excepției perimării, când incidența prezumției de desistare se analizează în raport de cauzele ce au dus, în concret, la lăsarea pricinii în nelucrare.

Invocând incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., partea reclamantă, partea pârâtă și recurentul Ministerul Public pretind încălcarea de către instanța de apel a art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și art. 540 alin. (1) C. proc. pen., susținând greșita cuantificarea a sumei de bani acordate cu titlu de daune morale, fie ca o consecință a evaluării eronate a probatoriilor administrate în scopul determinării întinderii prejudiciului, fie prin raportarea, greșită, la un prejudiciu material, anume la contravaloarea veniturilor neîncasate pe perioada suspendării raporturilor de muncă.

Partea reclamantă pretinde caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii, sub motiv că ar fi subordonate minimalizării consecințelor negative pe care măsura arestării le-a produs în privința sa și a familiei sale, cu precizarea că referirea la consecințele negative iremediabile asupra vieții de familie, datorită propagandei mediatice din acea perioada, a fost interpretată în mod eronat de către instanța de apel, reținându-se în sensul că este evident că datoram întreținere familie mele în virtutea legii, fiind astfel adusa atingere vieții de familie, cu precizarea că în procesul pendinte nu a solicitat acordarea de daune materiale. Partea solicită instanței de recurs ca, printr-o evaluare corectă a probatoriilor, să constate că suma de 50000 RON acordată cu titlu de daune morale nu este o justă despăgubire.

Partea pârâtă pretinde că instanța de apel, deși a reținut, corect, că în procesul pendinte nu s-a cerut plata de despăgubiri materiale, contrar art. 9 alin. (2) C. proc. civ., a statuat, greșit, cu privire la existența unui prejudiciu dedus din lipsirea de veniturile salariale a părții reclamante pe perioada suspendării contractului de muncă, contrar statuărilor primei instanțe, care a reținut că plata acestor drepturi, după achitarea în procesul penal, a fost de natură să asigure părții un minim de reparație și în plan psihic, atât în raporturile cu instituția angajatoare, cât și cu colegii de serviciu. Ca atare, solicită instanței de recurs să constate că suma stabilită cu titlu de daune morale, raportat la întregul material probatoriu administrat în cauză, este nejustificat de mare și de natură să ducă la îmbogățirea fără justă cauză a acesteia.

Recurentul, Ministerul Public, susține că majorarea la suma de 50.000 RON a cuantumului daunelor morale s-a făcut de către instanța de apel cu încălcarea art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și art. 540 alin. (1) C. proc. pen., întrucât diferența acordată peste suma de 35000 RON stabilită de prima instanță reprezintă, în realitate, daune materiale de vreme ce vizează contravaloarea unor drepturi salariale, nedovedite, ce nu ar fi fost încasate de partea reclamantă.

Totodată, susține că prin cererea de chemare în judecată au fost fixate limitele judecății la repararea prejudiciului moral produs doar în intervalul de șase luni de arestare, nu și a prejudiciilor ce s-au produs în afara acestei perioade de timp, fiind indiferente măsurile dispuse de instanța penală după punerea părții în libertate a părții, situație în care examinarea celor din urmă prejudicii nu era permisă judecătorilor fondului.

Examinând considerentele criticate sub motiv că ar releva depășirea obiectului și a limitelor învestirii, Înalta Curte constată că nu sunt contradictorii, ci răspund criticilor formulate prin apel de partea reclamantă, prin analizarea argumentelor, confuz redactate de aceasta, în legătură cu întinderea prejudiciilor suferite prin măsura privativă de libertate dispusă în procesul penal.

Considerentele analizate sunt, dimpotrivă, lămuritoare, explicând faptul că instanța de apel a reținut că se impune evaluarea prejudiciului moral și din perspectiva disconfortului și frustrării cauzate părții reclamante și familiei de pierderea veniturilor pe care partea le obținea anterior arestării, evaluare ce se subsumează obiectului și limitelor procesului.

Potrivit acestor considerente, instanța de apel a luat act că, după pronunțarea soluției de achitare de către instanța penală, drepturile salariale cuvenite părții pe durata suspendării raporturilor de muncă în calitate de lucrător vamal (12.04.2012 – 30.07.2019) au fost recalculate, însă, a apreciat că acest fapt nu l-a scutit pe reclamant de disconfortul creat de necesitatea onorării la timp a angajamentelor sale pecuniare pentru respectiva perioadă de timp, în care a fost nevoit să se angajeze un post inferior pregătirii profesionale, cu un salariu mai mic decât cel avut în plată la data arestării, pentru obținerea de venituri necesare întreținerii familiei.

Aceasta, pentru că, reține instanța de apel, dincolo de dreptul material la despăgubire la care putea da naștere dacă reclamantul ar fi acționat în acest sens (în cauză nu s-au solicitat despăgubiri materiale), faptul analizat relevă o situație generatoare de disconfort și frustrare căreia a fost supus pe o perioadă întinsă în timp, situație în care, contrar statuării primei instanțe, plata ulterioară a drepturilor salariale nu este suficientă reclamantului pentru a-i satisface nevoia de recunoaștere a nedreptății și de reparare a prejudiciului moral suferit.

Atare considerente, explicative, nu susțin criticile prin care se pretinde că instanța de apel, prin schimbarea obiectului cauzei, a acordat părții reclamante, daune morale pentru un prejudiciu material, respectiv, se afirmă că a acordat „sume” reprezentând contravaloarea veniturilor salariale cuvenite părții reclamante pe durata suspendării contractului de muncă, redactată, prin extragerea, nepermis, a unora dintre considerente din contextul în care au fost reținute în cuprinsul hotărârii recurate.

De altminteri, referitor la obiectul și limitele procesului, se constată că instanța de apel a statuat, explicit, reținând, prin considerente, următoarele: Reclamantul a investit instanța numai cu solicitarea de acoperire a prejudiciului moral suferit ca urmare a privării sale de libertate în cursului procesului penal finalizat cu achitarea acestuia, indicând în acest sens suma de 2.350.000 RON.

Cât privește cuantumul daunelor morale, acesta se stabilește de judecătorii fondului prin apreciere, în raport de circumstanțele de fapt particulare ale cauzei, dovedite prin probatoriile administrate, cu luarea în considerare a criteriilor de cuantificare legale și jurisprudențiale.

Acest aspect a fost expus și în cuprinsul hotărârii recurate, instanța de apel explicând că daunele morale nu se cuantifică asemănător daunelor materiale, printr-un simplu calcul aritmetic al sumelor reprezentând valoarea prejudiciilor materiale dovedite prin probele administrate, ci prin apreciere, în considerarea criteriilor jurisprudențiale, pe care le-a enunțat: consecințele negative resimțite în plan fizic și psihic de persoana prejudiciată (ce nu palpabile și nici identice, cu cele resimțite de persoane aflate în aceeași situație), importanța valorilor ce au fost lezate, intensitatea cu care a perceput consecințele vătămării, inclusiv, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, prin raportare la situația de fapt a cauzei, cu privire la care a reținut că este pe deplin stabilită.

Ca atare, în absența unor critici care să releve ignorarea de către judecătorii fondului a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situația de fapt reținută, aprecierea dată în privința sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanței de recurs, întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înțelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, solicitările prin care partea reclamantă pretinde instanței de recurs să constate că suma de 50.000 RON nu ar semnifica o justă despăgubire morală, precum și acelea prin care partea pârâtă și recurentul Ministerul Public pretind că suma ar fi nejustificat de mare, în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte, și ar conduce la îmbogățirea fără justă cauză a părții reclamante, nu pot fi primite spre examinare, știut fiind că instanța de recurs controlează modul în care judecătorii fondului au aplicat legea, nu modul în care au stabilit și apreciat faptele.

Cât privește felul și întinderea reparației, contrar susținerilor recurentului, art. 540 alin. (1) C. proc. pen. nu le limitează la prejudiciul suferit doar în intervalul de timp în care partea a fost privată, efectiv, de libertate.

Dimpotrivă, norma obligă instanța să țină seama de durata privării nelegale de libertate, în care se prezumă existența prejudiciului moral încercat de persoana ce suportă o astfel de privațiune și, deopotrivă, de consecințele produse asupra acestei persoane și a familiei sale, fără a le condiționa de momentul producerii, caz în care, examinarea și consecințelor negative ce s-au produs după momentul încetării privării nedrepte de libertate nu pune în discuție depășirea limitelor învestirii stabilite prin cererea de chemare.

În acest context al analizei, este de menționat că suma de 50.000 RON a fost stabilită de instanța de apel tot prin apreciere, în urma reevaluării circumstanțelor particulare ale cauzei expuse în cuprinsul hotărârii (durata de 189 de zile de restrângere a libertății părții reclamante, deteriorarea stării psihice a acesteia pe perioada arestului, suferințele personale și ale familiei, inclusiv ale celor doi copii minori care au fost privați o perioadă mare de timp de sprijinul real al tatălui, în condițiile în care procedura penală s-a finaliza cu soluția de achitare după cca. 8 ani etc.).

În acest sens sunt considerentele finale ale hotărârii recurate prin care instanța de apel a reținut, în esență, că ingerințele în viața reclamantului prin arestarea nedreaptă, expuse anterior, rezultate din materialul probator din cauză, ingerințe care au provocat ruperea echilibrului care trebuie să existe între respectarea valorilor sociale apărate pe calea normelor penale și mijloacele prin care această respectare trebuie să fie realizată, Curtea, reevaluând situația pe baza probelor administrate, inclusiv în apel, va schimba soluția instanței de fond în sensul acordării unui cuantum majorat al despăgubirilor de la 35.000lei la 50.000lei.

Rezultă din cele ce preced, că susținerea recurentului, Ministerul Public, potrivit căreia suma de bani ar fi fost majorată de instanța de apel, greșit, exclusiv în considerarea prejudiciului moral constând în disconfortul și frustrarea cauzate de pierderea veniturilor pe care partea reclamantă le aloca întreținerii familiei, nu se fundamentează pe considerentele hotărârii recurate, cerință necesar a fi îndeplinită pentru a putea fi examinată din perspectiva art. 488 C. proc. civ.

Invocând incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., partea pârâtă și recurentul Ministerul Public pretind că instanțele de fond au recunoscut părții reclamante, greșit, dreptul la repararea pagubei pentru privare de libertate pe temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., deși nelegalitatea măsurii arestării preventive dispuse în procesul penal nu a fost stabilită în conformitate cu art. 539 alin. (2) C. proc. pen., respectiv, au reținut, de asemenea, greșit, că decizia CCR nr. 136/2021 produce efecte în litigiul pendinte.

Partea pârâtă, Statul român, susține că decizia CCR nr. 136/2021 produce efecte doar în privința normei de drept prevăzute de art. 539 C. proc. pen. (normă specială), nu și în privința art. 9 alin. (5) din același cod, care este norma generală din materia reparării pagubelor suferite prin dispunerea unor măsuri privative de libertate în mod nelegal, ce corespunde art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, apreciază că atâta timp cât nu s-a stabilit că părții reclamante i-ar fi fost încălcate, în procesul penal, garanțiile procesuale prevăzute de paragr. 2-4 ale art. 5 din Convenție, astfel cum sunt relevate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv, nu s-a stabilit nelegalitatea privării de libertate pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., instanțele de fond aveau a statua că privarea de libertate a fost legală.

Recurentul, Ministerul Public, susține că decizia CCR nr. 136/2021 nu este aplicabilă raportului de despăgubire dedus judecății în procesul pendinte, în considerarea art. 15 alin. (2) și art. 147 din Constituția României, prin care se prevede că legea și, respectiv, deciziile Curții Constituționale, au putere numai pentru viitor, caz în care, în absența statuării asupra caracterului nelegal al privării de libertate, pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., cererea în despăgubire nu putea fi primită.

Criticile formulate de ambele părți se impun a fi înlăturate, pe de o parte, pentru că nu se fundamentează, ci ignoră dezlegările date de instanța de apel prin considerentele hotărârii recurate și, pe de altă parte, pentru că argumentele dezvoltate în privința sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost dezlegate de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 136/2021, iar instanțele judecătorești au a le respecta, nu a le reevalua cum, nepermis, pretind recurenții.

Astfel, răspunzând criticii formulate de partea pârâtă, instanța de apel a reținut, corect, că nu poate fi primit argumentul potrivit căruia norma de drept prevăzută de art. 539 alin. (2) C. proc. pen. are conținut identic cu aceea prevăzută la art. 9 alin. (5) C. proc. pen., a cărei aplicare, în considerarea deciziei CCR nr. 132/2021, de altminteri, nu era permisă în litigiul pendinte.

Nici împrejurarea că art. 9 alin. (5) C. proc. pen. are conținut identic cu art. 5 paragr. 5 din Convenție și nici aceea potrivit căreia părții reclamante i-au fost respectate, în procesul penal, garanțiile procesuale prevăzute în paragr. 2-4 ale art. 5 menționat nu erau de natură, pentru același motiv, să impună concluzia potrivit căreia raportul de despăgubire dedus judecății se supune normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen., în intepretarea dată prin decizia în interesul legii nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De fapt, prin argumentele invocate, cum corect a reținut și instanța de apel, recurenții ignoră că decizia CCR nr. 136/2021 a intrat în ordinea juridică normativă și, deopotrivă, considerentele acestei decizii, prin care Curtea Constituțională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 din C. proc. pen. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiționa, în toate situațiile, indiferent de soluția pronunțată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalității privării de libertate.

Astfel, în paragraful 31 al deciziei, Curtea Constituțională reține că dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din C. proc. pen., constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție, al cărui standard de protecție este unul minim, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenție (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17).

Ulterior, în paragraful 38, precizează următoarele: Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat.

În același paragraf, instanța de contencios constituțional a reținut și următoarele: Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală, acuzație care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeași măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertății individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzației).

În considerarea celor arătate, rezultă că instanțele judecătorești, în aplicarea art. 539 C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia CCR nr. 136/2021, au a face distincția între măsurile privative de libertate nelegale și cele injuste/nedrepte, în cazul acestora din urmă soluția de achitare fiind suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate (în acest sens și decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă).

Așa fiind, recurenții pretind, nepermis, instanței de recurs să constate că dreptul la despăgubire al părții reclamante pentru privarea de libertate în procesul penal finalizat cu soluția de achitare, ce confirmă netemeinicia acuzației penale ce a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, se impunea a fi fost examinat, la judecata în fond a cauzei, din perspectiva art. 539 C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia în interesul legii nr. 15/2017 a instanței supreme (prin care s-a statuat că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate) și, respectiv, din perspectiva art. 539 alin. (2) C. proc. pen., ce impune constatarea de către organele/instanțelor penale a nelegalității privării de libertate, cu ignorarea decizia CCR nr. 136/2021.

Astfel de statuări nu erau necesare cauzei pendinte, pentru că existența dreptului la compensație întemeiat pe caracterul nedrept/injust al privării de libertate, potrivit instanței de contencios constituțional, nu poate fi condiționat de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, întrucât, atare condiționare este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție, în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate. (paragraful 44).

Nici critica prin care se pretinde că decizia CCR nr. 136/2021 nu este aplicabilă cauzei pendinte, în raport de art. 15 alin. (2) și art. 147 din Constituția României, formulată în termeni generali, nu se fundamentează pe considerentele expuse în cuprinsul hotărârii recurate.

Rezultă că instanța de apel, examinând această chestiune litigioasă, a reținut că decizia CCR nr. 136/2021 se aplică în cauza pendinte în baza argumentelor relevate în jurisprudența instanței de control constituțional, pe care le detaliază, prin care aceasta a statuat cu privire la efectele propriilor decizii de admitere a neconstituționalității (Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017 și Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017 și Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 836 din 01 octombrie 2018).

Ignorând considerentele hotărârii recurate, recurentul, Ministerul Public, susține inaplicabilitatea deciziei CCR nr. 136/2021, în considerarea faptului că dispozițiile speciale privind tragerea la răspundere a statului român erau prevăzute în art. 504 C. proc. pen. din 1968 (similar cu art. 539), care sunt atât norme procedurale cât și norme substanțiale de drept eminamente civil.

Critica omite faptul că instanțele judecătorești nu au a interpreta efectele deciziilor Curții Constituționale, ci a le aplica, conform statuărilor privind efectele unor astfel de decizii relevate în jurisprudența acestei instanțe.

Or, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat că decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică, cum corect a reținut instanța de apel, și în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat (paragraful 28 din decizia CCR nr. 404/2016)

În speță, necontestat, raportul de despăgubire dedus judecății nu era consolidat, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive anterior publicării deciziei de admitere nr. 136/2021, moment de la care, de altminteri, prezumția de constituționalitate a normei de drept examinate, în interpretarea dată anterior în practica judecătorească, a fost răsturnată, caz în care litigiului îi sunt aplicabile art. 538 C. proc. pen., în interpretarea dată prin decizia de admitere menționată.

Totodată, aplicarea în litigiul pendinte a art. 538 C. proc. pen., cu luarea în considerare interpretării conforme normelor constituționale, nu poate pune în discuție, în același timp, încălcarea altor principii ori reguli constituționale, cum sunt cele prevăzute de art. 15 alin. (2) și art. 147 alin. (4) din Constituție, cum eronat se susține, întrucât acest fapt contravine unui raționament logic.

Așa fiind, rezultă că instanțele de fond, subsecvent statuării cu privire la aplicabilitate în cauza pendinte a deciziei CCR nr. 136/2021, astfel cum s-a arătat și în precedent, au reținut, corect, că nu se mai justifica examinarea apărărilor și argumentelor invocate cu scopul demonstrării neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în interpretarea dată normei în jurisprudența anterioară publicării deciziei instanței de contencios constituțional menționate.

În atare condiții, recurenții invocă, nepermis, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., viciul nemotivării hotărârii recurate, argumentat de faptul că, prin considerente, instanța de apel nu a răspuns tuturor motivelor și argumentelor pe care le-au invocat.

De altminteri, contrar susținerilor recurentului, Ministerul Public, motivarea hotărârii, în înțelesul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a temeiurilor de fapt și de drept necesare și suficiente și a raționamentului judiciar ce au determinat soluția pronunțată, nu formularea de răspunsuri detaliate în privința fiecărui argument invocat de părți ori de participanți.

Incidența motivului de recurs bazat pe nemotivate nu poate fi reținută, cu atât mai puțin, sub motiv că raționamentul logico-judiciar pe care se sprijină soluția, astfel cum este prezentat în considerentele hotărârii, ar fi greșit în raport de normele de drept ori de jurisprudența invocată de părți în apărare, cu privire la care instanțele de fond au statuat, explicit, că nu le iau, ci le înlătură din examinare, ca nefiind utile cauzei.

În fine, este de menționat și că normele de procedură nu impun soluționarea cauzei la primul termen de judecată, deschiderea dezbaterilor în fond fiind reglementată prin art. 392 C. proc. civ., iar acordarea unor termene de judecată nu pune în discuție legalitatea hotărârii, ci tergiversarea judecății, părțile fiind în drept să apeleze, în caz de încălcare a dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, la procedura prevăzută de art. 52 C. proc. civ., astfel că nici aspecte critice învederate de recurentul Ministerul Public nu pot fi primite.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, ce fac inutilă examinarea altor argumente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile deduse judecății, ca nefondate.

Sursa informației: www.scj.ro.

Critici privind respingerea greșită a solicitării de reaudiere a martorului ascultat în primă instanță ce putea relata dimensiunea suferințelor încercate de familie prin arestarea sa. Respingerea recursurilor deduse judecății ca nefondate was last modified: iunie 21st, 2024 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.