Critici prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii. Recurs respins ca nefondat

• NCP: art. 15 alin. (1)
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 396
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 pct. 7
• NCPP: art. 447
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1
• VCP: art. 17

Prin Sentința penală nr. 87 din 28 iulie 2017 pronunțată de Judecătoria Marghita, în baza art. 5 C. pen. cu aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 265/06.05.2014, s-a constatat că legea penală mai favorabilă în cauză este noul C. pen. S-au respins cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpații A., B. și S.C. A. S.R.L. din infracțiunile de înșelăciune și abuz în serviciu săvârșite în concurs într-o singură infracțiune de înșelăciune.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 164/RC din 8 mai 2018)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Înainte de analiza concretă a criticilor formulate de inculpat, se impun anumite considerații teoretice asupra căii extraordinare de atac a recursului în casație:

Eventualele erori intervenite în activitatea de judecată, fie în privința stabilirii faptelor, fie în ceea ce privește aplicarea legii, pot fi înlăturate în urma exercitării controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Potrivit noului C. proc. pen., recursul a devenit o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor definitive care au intrat în autoritatea lucrului judecat, și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Astfel cum este reglementat, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Fiind o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

S-ar putea considera că acest caz de recurs în casație, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, are întru totul corespondent în cazurile de recurs ordinar și în soluțiile prevăzute de C. proc. pen. din 1968, respectiv: art. 3859 pct. 13 – „când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”, prin raportare la art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) – soluție de achitare pentru cazul în care „fapta nu este prevăzută de legea penală”; art. 3859 pct. 12 teza I – „când nu sunt întrunite elementele constitutive al unei infracțiuni”, prin raportare la art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) – soluție de achitare pentru situația în care „faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii”.

Însă, noile reglementări în materie penală stabilesc un nou concept de ilicit penal, deoarece nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, soluția reglementată de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. în vigoare fiind aceea de achitare, pe motiv că „fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege”.

Această nouă perspectivă este evidențiată și de modificarea conceptului de „Trăsături esențiale ale infracțiunii”. Potrivit noii reglementări, respectiv art. 15 alin. (1) C. pen. în vigoare: „Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”, pe când, conform art. 17 C. pen. anterior: „Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de lege”.

Rezultă, așadar, că potrivit art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din noua reglementare a C. proc. pen., sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăția prevăzută de lege”.

În concluzie, prevederile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. corespund dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. în vigoare și conferă instanței de recurs în casație posibilitatea de a examina în cadrul cazului de casare mai sus menționat, criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor care vizează vinovăția.

La fel ca și celelalte prevederi legale de reglementare a cazurilor de recurs în casație, și dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc – din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Se impune a preciza din nou că, în temeiul art. 438 pct. 7 raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., instanța de recurs în casație nu poate examina vinovăția, asemenea critici neputând fi încadrate nici în vreunul din celelalte cazuri de casare.

Criticile recurentului inculpat A. cu privire la infracțiunea de înșelăciune vizează lipsa unui raport juridic între inculpat și instituțiile părți civile, astfel că nu ar fi existat oportunitatea prin care inculpatul să fi săvârșit fapta, neexistând cadrul procesual sau social în care să se producă elementul material al infracțiunii, respectiv inducerea în eroare prin prezentarea unei fapte mincinoase ca fiind adevărate. A susținut că nu există forma vinovăției directe calificate prin scop și nici prejudiciu având în vedere că Primăria Chișlaz.

În ce privește infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, criticile recurentului inculpat vizează lipsa unui probatoriu care să demonstreze că semnătura îi aparține.

Prin criticile concret formulate, se constată că recurentul inculpat urmărește, în realitate, reanalizarea pe fond a acuzației care a condus la condamnarea acestuia, inadmisibilă în calea extraordinară de atac a recursului în casație și nu examinarea conținutului constitutiv al infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prin raportare la situația de fapt reținută prin decizia recurată.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt nefondate criticile formulate prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, recurentul inculpat apreciază că nu poate fi condamnat pentru această infracțiune, întrucât nu are calitatea de funcționar public.

Potrivit literaturii de specialitate numai subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii este calificat, respectiv funcționarul public. Participația este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate). Coautorul trebuie să aibă calitatea cerută de lege autorului infracțiunii, în timp ce pentru instigatori și complici nu este necesară calitatea prevăzută de lege pentru autor.

Cum inculpatul a fost condamnat pentru complicitate la abuz în serviciu, nu este necesar să aibă calitatea de funcționar, astfel că și această critică este nefondată.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va respinge ca nefondat, recursul în casație formulat de A. împotriva Deciziei penale nr. 691/A din 28 noiembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.