Critici expuse de recurenţi cu privire la considerentele reţinute în sentinţa primei instanţe. Recurs respins ca nefondat (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1361/2021

NCPC: art. 40 alin. (1), art. 233 alin. (1), art. 442, art. 445, art. 478 alin. (3), art. 483 alin. (1), art. 488 alin. (2), art. 496; NCC: art. 25, art. 187, art. 193

Criticile prin care se semnalează existența, în decizia recurată, a acelorași inadvertențe ca și în încheierea de ședință din data de 19.02.2019, referitor la: calitatea de intimați a Ministerului Cercetării și Inovării și a Ministerului Educației Naționale; la poziția procesuală de contradictorialitate consemnată cu privire la reclamanții care au exercitat apelul și, respectiv, reclamanții care nu au întreprins un atare demers judiciar; la menționarea persoanei juridice reclamante ca având calitate de apelantă care se judecă în contradictoriu cu ea însăși, sunt nefondate în raport de argumentele ce au fost expuse în precedent (în cadrul evaluării criticilor evocate ca fiind îndreptate împotriva încheierii de dezbateri), fiind inutil a fi reiterate.

Înalta Curte constată că recurenții evocă pasaje din considerentele sentinței civile nr. 238/21.02.2017 – pronunțată în speță, în primă instanță – și expun nemulțumiri privind raționamentul ce rezultă din fragmentele astfel evocate.

Așa cum s-a arătat în partea de început a hotărârii prezente, excedează limitelor judecății în recurs un control judiciar asupra hotărârii primei instanțe. Obiectul recursului îl constituie numai decizia pronunțată de instanța de apel, conform prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., iar art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. impune un fine de neprimire în privința analizării acelor motive care puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului ori care, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Faptul că instanța de apel a expus rezumativ, în propria hotărâre, aspectele relevante din sentința apelată nu le transformă în considerente proprii judecății din apelul. Expunerea astfel făcută reprezintă un element necesar a se regăsi în conținutul hotărârii instanței de prim control judiciar, în raport de prevederile art. 131 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Prin urmare, argumentele critice expuse de recurenți cu privire la considerentele reținute în sentința primei instanțe nu pot fi analizate în cadrul recursului prezent.

O altă susținere critică a recurenților este aceea că instanța de apel a opinat în mod fals în sensul că, la termenul de judecată din data de 07.02.2017, prima instanță a pus în discuția părților solicitarea reclamanților persoane fizice de administrare a probei cu expertiză judiciară în specialitatea proprietate intelectuală, și că după dezbateri contradictorii a apreciat în mod argumentat în sensul neutilității respectivei probe pentru soluționarea cauzei. Precizează recurenții, în acest context, că la termenul de judecată din data de 07.02.2017 au avut loc și dezbaterile orale asupra fondului cauzei, fără ca instanța să fi pus în discuția părților solicitarea reclamanților de administrare a probei cu expertiză judiciară.

Susținerile critice astfel formulate de reclamanți sunt vădit nefondate. Considerentul criticat, din decizia instanței de apel, este expresia evaluării lucrărilor dosarului, în care se reflectă actele de procedură îndeplinite și măsurile procesuale dispuse în vedere soluționării litigiului.

Verificarea conținutului încheierii de ședință din data de 07.02.2017 permite a se constata corectitudine evaluării astfel realizate, în aceasta fiind consemnat faptul că reprezentantul reclamantului B. (singurul dintre reclamanții prezenți care a fost reprezentat de avocat) a solicitat încuviințarea probei cu expertiză tehnică în specialitatea proprietate intelectuală, prin care să se constate contrafacerea operelor de către pârâtă și să se stabilească cuantumul prejudiciului produs prin contrafacere de către pârâta IMT. De asemenea, s-a consemnat dispoziția instanței fondului, de respingere a cererii de administrare a menționatei probe și motivarea acestei dispoziții în sensul că proba nu justifică legătura cu obiectul precizat al cererii de chemare în judecată, pe de o parte, iar pe de altă parte că estimarea prejudiciului nu este necesară pentru că ceea ce se contestă este însăși existența prejudiciului – ca element al răspunderii civile delictuale – iar nu întinderea acestuia în raport de aprecierea/indicarea făcută de reclamanți.

Prin urmare, apare ca vădit nefondată critica recurenților în sensul că instanța de apel ar fi expus o opinie falsă. Încheierea de ședință din data de 07.02.2017 conține mențiuni care relevă cu evidență corectitudinea concluziei reținute de instanța de prim control judiciar, aceste mențiuni ilustrând – corespunzător exigențelor art. 233 alin. (1) din C. proc. civ. – discuțiile purtate în ședința publică cu privire la probe și măsurile dispuse de instanță relativ la această chestiune

Mai critică recurenții decizia instanței de apel relativ la utilizarea denumirii A. pentru reclamanta persoană juridică, susținând că este nelegală această denumire pentru că ea nu reprezintă pe nimeni.

Identificarea uneia dintre părțile din proces în această modalitate – care sugerează puternic folosirea unui acronim (fiind evident că au fost redate primele litere ale cuvintelor care intră în compunerea denumirii societății comerciale reclamante) – reprezintă o chestiune susceptibilă de remediere în procedura reglementată de art. 442 C. proc. civ., primul alineat al acestei norme stabilind că „erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere”.

Părțile nu au dreptul de opțiune între procedura îndreptării de eroare materială și aceea a exercitării căii de atac a recursului, interdicția în acest sens fiind explicit stabilită prin art. 445 C. proc. civ. care prevede:

„îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444”.

Este nefondată și critica adusă considerentului în care se regăsește aprecierea instanței de apel în sensul că nu reprezintă un aspect de contrarietate a judecății în primă instanță dispunerea măsurii de respingere a unei probe propuse de reclamanții persoane fizice, pe de o parte, și remarca tribunalului în sensul că reclamanta persană juridică nu a administrat probe din care să rezulte caracterul de faptă ilicită.

Argumentele expuse de recurenți în sens contrar menționatei aprecieri a instanței de apel relevă necesitatea valorificării faptului că este vorba de angajați ai persoanei juridice reclamante și că stau în proces „de aceeași parte legal, de fapt și prin răspunderea contractuală”.

În contextul în care litigiului pendinte are ca obiect constatarea drepturilor reclamanților de coautori în privința unei opere descrise ca fiind rezultatul eforului comun al acestora (operă colectivă) și stabilirea unor măsuri specifice (în coordonatele relevate prin cererea de chemare în judecată precizată) de protecție a drepturilor astfel pretinse, raporturile juridice de muncă derivate din calitățile reclamanților de angajați, respectiv angajator nu erau de natură a impune o unitate de tratament juridic.

Aspectele legate de dobândirea dreptului de autor trebuie analizate corespunzător exigențelor stabilite prin Legea 8/1996 – lege specială, ale cărei efecte derogatorii sunt impuse prin efectul direct al principiului general de drept specialia generalibus derogant -, iar acest act normativ nu stabilește o legătură necesară între, pe de o parte, drepturile generate de crearea în comun a unei opere de natura celei la care se referă litigiul pendinte și, pe de altă parte, relația juridică angajat-angajator existentă între persoanele care reclamă calitatea de contribuitor/coautor la crearea unei asemenea opere.

Conform art. 25 din C. civ., persoana juridică este un subiect de drept de sine stătător, deosebit de subiectele de drept persoane fizice.

Potrivit art. 187, 193 din C. civ., persoana juridică are drepturi și obligații proprii, are patrimoniu propriu și participă în nume propriu la circuitul civil.

Raportat la aceste exigențe normative, nu se poate reține existența unui viciu de nelegalitate a deciziei recurate derivat din distincția pe care instanța de apel a făcut-o între situația procesuală a persoanei juridice și situația procesuală a reclamanților persoane fizice, distincție constând în aceea că a reținut ca relevantă împrejurarea că acțiunea a fost soluționată diferit pentru persoana juridică și pentru persoanele fizice având calitatea de reclamanți. Atâta vreme cât fiecare dintre reclamanți este un subiect de drept distinct – titular de drepturi și obligații proprii, dar și titular al unui patrimoniu propriu – iar drepturile asupra cărora poartă litigiul pendinte au ca suport generator acte și fapte proprii fiecăreia dintre aceste entități juridice, raționamentul instanței de apel reflectă o corectă raportare la menționatele prescripții legale.

Existența unor alte litigii între părțile din prezenta cauză (cum sunt cele generate de procedura de insolvență a societății reclamante sau grefate pe respetiva procedură) nu are relevanță în speță pentru că drepturile de autor reclamate nu au legătură cu chestiuni care țin de sursele din care a fost finanțată în trecut activitatea curentă/specifică a reclamantei persoană juridică ori de procedura specială a insolvenței, respectiv de diferitele raporturi juridice ce s-au creat între: societatea debitoare supusă respectivei proceduri, creditorii acestei societăți, persoanele care au calitatea de asociați și/sau de angajați, lichidatorii judiciari desemnați de judecătorul sindic.

Înalta Curte constată caracterul nefondat și al criticii aduse considerentului prin care s-a reținut nu pot fi valorificate în apel pretinsele drepturi cu privire la marca x pentru că acestea nu au fost invocate prin acțiune.

Aprecierea astfel făcută de instanța de apel reflectă o corectă aplicare a principiului de drept tantum devolutum quantum iudicatum, principiu care își găsește consacrare legislativă în art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. în sensul că „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula cereri noi”.

Împrejurarea evocată de recurenți, în sensul că „despre marcă s-a făcut vorbire la prima instanță” nu relevă o aplicarea greșită a cerințelor ce rezidă din norma juridică enunțată. O simpla referire făcută în timpul procesului la respectiva marcă – astfel cum evocă recurenții – nu putea valora act procedural de stabilire a cadrului procesual necesar pentru valorificarea unui drept de proprietate intelectuală asupra mărcii – acest ultim drept având un regim juridic distinct de dreptul de autor – în condițiile în care formele și termenele în care se îndeplinesc actele de învestire a instanței și de lărgire a cadrului procesual sunt supuse unor rigori legale specifice, iar recurenții nu relevă existența unui act procedural îndeplinit la judecata în primă instanță ce ar fi determinat calificarea dreptului asupra mărcii x drept unul ce formează obiect al litigiului.

Modalitatea în care instanța de apel a apreciat relevanța în apel înscrisului „studiu tehnic” semnat de J. reprezintă rezultatul demersului de evaluare a respectivului mijloc de probă, corespunzător contextului procesual în care se realiza controlul judiciar (anume: cu privire la chestiunea legitimării procesual active a reclamanților persoane fizice). Reamintind că modalitatea de apreciere a probelor nu vizează un aspect de nelegalitate a unei hotărâri judecătorești, corespunzător limitelor impuse de prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte nu va analiza argumentele critice expuse de recurenți relativ la utilitatea și pertinența pe care le-ar avea respectivul mijloc de probă pentru a se tranșa cu privire la drepturile de (co)autor reclamate de recurenții-reclamanți persoane fizice.

În ce privește expunerea făcută de instanța de apel în sensul că s-ar fi susținut că depunerea cererii de eliberare a brevetului de invenție de către pârâta IMT în noiembrie 2013 „încalcă dreptul de autor al reclamantului”, se constată că recurenții nu evidențiază vreun aspect de nelegalitate apt a fi analizat în coordonatele motivelor instituite de art. 488 din C. proc. civ.

Aspectele de fapt relatate de recurenți cu privire la succesiunea în timp a demersurilor de depunere on line a operei științifice sub forma propunerii de proiect, respectiv de depunere a cererii de brevet de invenție de către IMT, relevă aprecierea recurenților în sensul că situația de fapt reținută de instanța de apel ar fi eronat stabilită. Aceeași semnificație o au și argumentele referitoare la: pretinsa ineficacitate a denunțării – de către lichidatorii judiciari ai reclamantei pârâte – Acordului Ferm de Colaborare; la existența a două Rapoarte științifice realizate de ing. B. în anii 2012 și 2013 și a unui Raport întocmit în anul 2014 cu denumirea „Raport final de contract de finanțare”; la modul în care au fost evaluate menționatele rapoarte în litigiul pendinte; la concluzia/aprecierea instanței de apel în sensul că documentele întocmite inițial au constituit doar forme incipiente ale proiectului în litigiu; la aprecierea instanței de apel în sensul că numele reclamanților persoane fizice nu este menționat pe afișul expoziției L. care s-a desfășurat la Paris în octombrie 2011.

Or, așa cum s-a arătat, asemenea aspecte nu pot forma obiect de analiză în cadrul recursului, fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și apel să evalueze probele și, în raport de această evaluare, să stabilească aspectele de fapt al litigiului.

Sub un alt aspect, Înalta Curte constată că, subsecvent redării unor considerente pe care le individualizează ca extras din paragraful 3, 4 și 5 de la pagina 16 din sentința civilă nr. 529/2019 a Curții de apel București), recurenții precizează că „Nu există legătură între fraze! Care, ce program?”.

Nedumeririle astfel exprimate nu pot constitui suportul unui control de nelegalitate, pentru că ele nu concretizează vreo deficiență de această natură a hotărârii judecătorești. Considerentele expuse de instanța de apel trebuie lecturate și analizate prin raportare la ansamblul argumentelor care se regăsesc în hotărârea judecătorească, dar și ținându-se seama de faptul că este vorba de o hotărâre a unei instanțe de control judiciar care a avut a se pronunța cu privire la criticile formulate de apelanți la adresa judecății realizate în primă instanță.

Împrejurarea că – în recurs – s-a exprimat nedumerirea cu privire la înțelesul unor extrase care relevă doar parțial raționamentul instanței de apel are semnificația lecturării inadecvate (trunchiate) a hotărârii pronunțate în apel, și cu neobservarea menționatelor trăsături ale judecății în apel. Or, un asemenea mod de lecturare a hotărârii nu este imputabil judecății în apel, ci recurenților care au extras respectivele considerente din contextul în care ele au fost integrate de instanța de judecată.

Prin urmare, nefiind evidențiat vreun aspect de nelegalitate care să privească un raționament complet ce s-a adoptat în contextul unei critici din apel, nu există fundamentul unei verificări apte a se circumscrie limitelor impuse de art. 488 raportat la art. 483 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Pretinsele erori de exprimare gramaticală ori literară pe care recurenții le impută instanței de apel nu constituie chestiuni apte a se circumscrie vreunuia dintre motivele de casare reglementate prin art. 488 din C. proc. civ., astfel că nu pot fi analizate în cadrul prezentului recurs.

Lipsa unor critici de nelegalitate se constată și relativ la argumentele expuse subsecvent citării – în motivele de recurs – pasajului (din decizie) ce relevă aprecierea curții de apel în sensul că indicațiile cuprinse „în actele încheiate de reclamanta A. cu pârâta IMT” nu fac dovada contrară situației reținute de prima instanță, anume aceea „că raportul științific întocmit ca urmare a derulării proiectului are menționați drept autori pe angajații IMT, iar această prezumție nu a fost răsturnată”.

Nu constituie un viciu de nelegalitate a deciziei pronunțate în apel nici aprecierea instanței de prim control judiciar în sensul că nu pot fi analizate acele argumente din cererea de apel care privesc temeinicia pe fond a cererii formulate de reclamanții persoane fizice dat fiind faptul că, în privința lor, a fost admisă excepția lipsei calității procesual active.

Aprecierea în sensul menționat reprezintă – așa cum s-a arătat în cadrul analizei unui motiv de recurs anterior – acordarea cuvenitei eficiențe acelor exigențe legale care impun caracter prioritar verificării relative la îndeplinirea condițiilor de exercițiu al acțiunii civile și analiza aspectelor ce interesează fondul pretenției formulate de părțile reclamante numai în măsura în care se constată că sunt îndeplinite aceste condiții de exercițiu.

Or, câtă vreme s-a reținut că cererea formulată, în speță, nu îndeplinește condiția de a justifica legitimarea/calitatea procesual activă a persoanelor fizice reclamante, se impunea sancțiunea legală a respingerii acțiunii pentru lipsa acestei condiții legale imperative, cu consecința neanalizării fondului cererii ce tindea la valorificarea unor drepturi pretinse de acești reclamanți.

Altfel spus, câtă vreme s-a stabilit că reclamanții recurenți persoane fizice nu justifică legitimarea procesual activă în susținerea acțiunii pendinte, ei nu erau îndreptățiți să beneficieze de o evaluare a fondului pretențiilor formulate pentru că o astfel de evaluare ar fi lipsit de orice eficiență sancțiunea impusă de art. 40 alin. (1) din C. proc. civ. și, în egală măsură, ar fi nesocotit principiul general de drept tantum devolutum quantum iudicatum.

Referitor la soluția prin care instanța de apel a admis excepția lisei calității procesual pasive a Ministerului Educației Naționale și a Ministerului Cercetării și Inovării în apel, susțin recurenții că instanța de apel „este într-o gravă eroare, poate un fals”, întrucât există numai unul dintre aceste ministere. De asemenea, se precizează că Ministerul Educației Naționale nu s-a prezentat la judecata în primă instanță și nu și-a exprimat acordul față de poziția procesuală adoptată de pârâtul IMT, însă recurenții nu sunt de acord ca autoritatea de stat tutelară față de IMT București să nu aibă calitate procesuală pentru că se încalcă prevederile Legii 8/1996 și cele ale Constituției României.

Argumentele astfel expuse nu conțin, însă, vreo critică de nelegalitate la adresa raționamentului concret expus de instanța de apel în fundamentarea respectivei soluții, raționament care relevă în esență că lipsa calității procesual pasive a celor două instituții a fost stabilită exclusiv pentru judecata din etapa apelului și a avut ca justificare faptul că cererile de apel nu conțineau critici la adresa soluției pe care prima instanță o pronunțase relativ la lipsa calității procesual pasive a Ministerului Cercetării și Inovării (introdus în cauză în locul ANCSI) și nici cu privire la păstrarea în cauză – în calitate de pârât – a ANCSI în locul pârâtului inițial Ministerul Educației Naționale (ale cărui atribuții fuseseră preluate în cursul procesului de ANCSI).

În condițiile în care, din considerentele expuse de instanța de apel, reiese că au fost avute în vedere modificările legislative succesiv intervenite, pe durata procesului, în privința autorităților publice care exercitau atribuții în domeniul activităților de cercetare-dezvoltare și inovare, precum și că a fost verificat cadrul procesual subiectiv din apel prin prisma criticilor care determinau limitele devoluțiunii, Înalta Curte constată că argumentul (recurenților) în sensul că Ministerul Educației Naționale trebuie să stea în proces în calitate de autoritate tutelară a pârâtului IMT București nu privește judecata făcută în apel și, în consecință, nu este de natură a releva nelegalitatea a deciziei supuse controlului judiciar. Câtă vreme nu au formulat critici în apel care să vizeze această pretinsă necesitate a participării în proces a Ministerului Educației Naționale (pârât inițial chemat în judecată) sau a entității care a preluat de la acesta minister atribuțiile din domeniul activităților de cercetare-dezvoltare și inovare, susținerea menționată reprezintă o critică formulată omisso medio la adresa hotărârii primei instanțe, care nu poate fi analizată în raport de interdicția impusă prin art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse în precedent și rigorile impuse de art. 488 coroborat cu art. 483 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate pe care recurenții reclamanți persoane fizice le-au formulat în privința deciziei instanței de apel.

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., va dispune respingerea, ca nefondat, a recursului astfel susținut.

Sursa informației: www.scj.ro.