Critici cu privire la situaţia de fapt sau la modalitatea în care instanţa de apel a evaluat probele administrate. Casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instaţa de apel

12 apr. 2022
2 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 5 (2 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
339 views
  • NCC: art. 1359
  • NCC: art. 1385 alin. (1)
  • NCPC: art. 14 alin. (4) şi (5)
  • NCPC: art. 22 alin. (6)
  • NCPC: art. 253 alin. (3)
  • NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
  • NCPC: art. 483 alin. (3)
  • NCPC: art. 488
  • NCPC: art. 496
  • NCPC: art. 497
  • NCPC: art. 6 alin. (1)

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 aprilie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1638A din 6 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2014 și a fixat termen de judecată la data de 25 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Prin această încheiere s-a reținut caracterul nefondat al apărării prin care intimații pârâți D. și S.C. E. S.A. au invocat nulitatea/inadmisibilitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1152 din 25 mai 2021)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului precum și de exigențele art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, trebuie amintit că pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. – conform căruia „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile – și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același Cod – care stabilește, Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)”.

Prin urmare, instanța de recurs nu are competența de a proceda la verificarea situației de fapt stabilite prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta a constat-o.

Așa fiind, criticile formulate de fiecare dintre recurenți cu privire la situația de fapt sau la modalitatea în care instanța de apel a evaluat probele administrate nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului pendinte, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a analiza exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriile de recurs.

A.În ce privește recursul formulat de recurentul reclamant A., se constată că acesta conține critici de nelegalitate referitoare la două aspecte, și anume:

i) despăgubirile acordate au un cuantum derizoriu, de 1 leu, situație care contravine principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat, respectiv prevederilor art. 1359 C. civ. care consacră menționatul principiu;

ii) greșita aplicare a prevederilor art. 253 alin. (3) din C. civ. în ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la a publica o dezmințire.

Trebuie remarcat că recurentul nu a structurat criticle formulate corespunzător motivelor de recurs reglemetate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ci s-a mărginit la a indica generic prevederile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ. în finalul memoriului de recurs. Prin urmare, încadrarea criticlor va fi realizată conform celor ce urmează:

i)În analiza primului aspect vizat de criticile recurentului reclamant, anume cel care se referă la acordarea unei despăgubiri derizorii, se impune a fi avut în vedere cadrul procedural creat prin cererea de chemare în judecată, pentru a se acorda astfel deplina eficiență principiului disponibilității ce este propriu procesului civil și, corespunzător, asigurării exigenței de a fi respectat dreptul recurentului reclamant de a beneficia de o judecată privind pretenția concret dedusă judecății.

Astfel, este de observat că reclamantul a formulat (conform cererii introductive și celei ulterior depuse, prin care a fost precizată/modificată acțiunea) pretenții în despăgubire distincte față de paratul C. (în cuantum de 15.000 euro), față de pârâtul B. (30.000 euro) și față de pârâții D. în solidar cu S.C. E. S.A. (10.000 euro). De asemenea, este necesar a fi observat că primilor doi pârâți și se imputau fapte proprii, anume de a fi făcut fiecare și separat afirmații denigratoare la adresa reclamantului, sigurul punct comun al respectivelor fapte fiind că ele au fost prezentate în aceeași emisiune moderată de paratul D. și difuzată de pârâta societate comercială.

Instanța de apel, admițând cererea în despăgubire formulată în menționatele coordonate, a dispus obligarea în solidar a celor patru pârâți la plata sumei de 1 leu cu titlu de despăgubiri destinate reparării prejudiciului moral cauzat reclamantului prin faptele ce au fost indicate în cererea de chemare în judecată.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că nu pot fi identificate aspectele concrete ce au fost avute în vedere de instanța de apel spre a cuantifica în acest mod despăgubirile acordate.

Stabilirea unui cuantum al despăgubirilor la un nivel net inferior celui solicitat de reclamant are semnificația unei admiteri în parte a cererii de reparare a prejudiciilor invocate.

Videoconferința regională de insolvență Buzău

Or, spre a se asigura deplina eficiență a principiului disponibilității precum și a principiului respectării dreptului la un proces echitabil – astfel cum sunt înscrise cu valoare de principii fundamantale în art. 6 alin. (1) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. – era imperios necesar ca instanța să expună argumentele pentru care nu a acordat despăgubirile în limitele solicitate de reclamant, precum elementele de fapt concrete care au condus la dimensionarea prejudiciului corespunzător valorii de 1 leu.

Cuantumul de numai 1 leu al despăgubirii ce a fost stabilită ca fiind aptă să repare prejudiciile suferite de reclamantul recurent este în mod evident derizoriu, având un caracter pur simbolic. Or, în condițiile în care reclamantul nu a solicitat doar o reparație simbolică a prejudiciilor invocate, iar instanța a stabilit/constatat că acestuia i s-a cauzat un prejudiciu ca urmare a afirmațiilor făcute în cadrul emisiunii ce s-a difuzat la postul de televiziune, era nevoie să se stabilească nu numai existența, ci și întinderea prejudiciului încercat de reclamant (utilizând criteriile consacrate în doctrină, precum și în jurispundența națională și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului) spre a se pronunța o soluție care să corespundă exigențelor impuse de menționatele principii de drept.

Omisiunea includerii, în hotărârea instanței de apel, a unor considerente apte a permite identificarea criteriilor/elementelor concret avute în vedere spre a stabili că valoarea despăgubirilor solicitate de reclamant ar fi exagerată, și că suma de numai 1 leu poate constitui o reparație rezonabilă spre a compensa atingerile aduse unor atribute esențiale ale personalității umane (dreptul la reputație și la demnitate) constituie un viciu de nelegalitate și din perspectiva rigorilor stabilite prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care prevede în mod imperativ că „Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

În condițiile în care viciile de analiză anterior reținute relevă o insuficientă lămurire a situației de fapt, Înalta Curte constată că lipsește fundamentul necesar unei evaluări – în recurs – a modului în care își pot găsi aplicarea, în speță, principiul reparării integrale a prejudiciului (consacrat prin art. 1385 alin. (1) C. civ.) ori prevederile art. 1359 C. civ.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale procedurale reținute a fi fost încălcate, Înalta Curte constată că aspectele evocate de reclamantul recurent în legătură stabilirea cuantumului despăgubirii la valoarea de 1 leu sunt întemeiate, din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Așa cum s-a reținut în precedent, nu vor fi analizate în recurs aspectele evocate de recurent în legătură cu situația de fapt și cu conținutul probelor administrate la judecata în primă instanță și în apel, pentru că partea nu este îndreptățită să deducă judecății asemenea aspecte în cadrul procesual determinat prin art. 488 coroborat cu art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

ii)Cel de-al doilea aspect vizat de recursul reclamantului privește soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect „obligarea pârâților la publicarea dezmințirii în cadrul emisiunii Sinteza zilei”.

Susține recurentul că este contrară prevederilor art. 253 alin. (3) din C. proc. civ. aprecierea instanței de apel în sensul că o asemenea măsură nu se înscrie între mijloacele de apărare pe care persoana fizică le are la dispoziție pentru protejarea drepturilor pnepatrimomniale încălcate.

Înalta Curte notează că art. 253 alin. (3) din C. civ., are următorul conținut: „Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat”.

Reiese cu evidență, din acest conținut al normei de drept substanțial, că legiuitorul nu a stabilit faptul că dezmințirea ar avea caracterul de mijloc de apărare ori de modalitate de reparare a prejudiciului (cauzat prin încălcarea unor drepturi nepatrimoniale). Singura modalitate concretă de reparație pe care menționata normă o stabilește (la lit. a) este aceea a obligării autorului la publicarea hotărârii „de condamnare”. Or, reclamantul nu a solicitat ca, în speță, să se stabilească o atare obligație în sarcina pârâților.

Obligația de a difuza o dezminire – solicitată de reclamantul recurent ca formă de reparație – nu este identică în conținut cu obligația de a publica o hotărâre judecătorească pentru că acest din urmă act jurisdicțional reprezintă un element concret și cunoscut instanței la momentul la care îl stabilește ca reper al îndeplinirii unei obligații, spre deosebire de obligarea la un demers de dezmințire (în sensul de a fi negate fapte ce au fost anterior afirmate de pârâți) al cărei conținut ar urma a fi stabilit ulterior și, astfel, ar avea un grad ridicat de impreviziune pentru instanța căreia i se solicită o asemenea măsură generică.

De aceea, nu se poate reține că instața de apel a făcut o greșită aplicare, în speță, a prevederilor art. 253 alin. (3) lit. b) din C. civ., respingerea capătului de cerere referitor la obligarea pârâților la difuzarea unei dezmințiri fiind expresia exercitării competenței oferite de legiuitor de a aprecia dacă solicitata dezmințire constituie o măsură adecvată reparării prejudiciului ce s-a constatat.

Prin urmare, acest al doilea motiv de recurs – a cărui analiză a fost posibilă în cordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. – are caracter nefondat.

Nu se poate reține nici că soluția de respingere a aceluiași capăt de cerere ar fi în contradicție cu constarea instanței de apel în sensul că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale (pentru că pârâții ar fi săvârșit faptele ilicite invocate prin acțiune) – susținere aptă de analiză în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Contrar susținerii recurentului reclamant, articolul 253 alin. (3) din C. proc. civ. nu are o formulare imperativă din care să se poată trage concluzia că ar institui obligativitatea, pentru instanțe, de stabilire a „oricăror măsuri necesare reparării prejudiciului cauzat”, în sensul de forme de reparație complementare și obligatorii pentru această formă de răspundere civilă, ci reglementează modalități posibile – deci lăsate la aprecierea instanței, ca și în cazul despăgubirilor pecuniare – în care pot fi acordate reparațiile, ținându-se seama de natura și conținutul prejudiciului concret stabilit în fiecare litigiu.

B.În ce privește recursul declarat de recurentul-pârât C., se constată că și acesta conține multiple argumente care tind a demonstra că afirmațiile ce i s-au imputat, în speță, nu reperezintă fapte cu caracter ilicit, ci ele constituie o manifestare a libertății de exprimare.

Asemenea argumente sunt, însă, unele care tind a determina o apreciere asupra situației de fapt deduse judecății. Cum recursul nu permite a se efectua un asemenea demers analitic – așa cum s-a reținut în debutul considerentelor prezentei decizii -, ele nu vor forma obiect de analiză în această etapă procesuală.

Unicul aspect de nelegalitate relevat de recurentul pârât este acela că nu au fost identificate, în considerentele deciziei recurate, elementele ce conferă carcater ilicit afirmațiilor pe care recurentul pârât le-a făcut în cadrul emisiunii moderate de pârâtul intimat D. și difuzate de intimata pârâtă S.C. E. S.A., iar stabilirea caracterului ilicit al faptelor jurnalistului și postului de televiziune nu ilustrează caracterul lilicit al faptei recurentului.

Critica astfel susținută este susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. – iar nu ale pct. 8 din același articol, care a fost invocat de recurentul pârât – pentru că vizează o incompletă evaluare a apărărilor care tindeau a demonstra că afirmațiile ce aparțin pârâtului recurent nu au caracter ilicit pentru că reprezentat o formă de manifestare care se înscrie în limitele libertății de exprimare. Prin urmare, critica impune o analiză relativă la modalitatea de conformare a instanței de apel față de rigorile art. 22 alin. (2) și (6) din C. proc. civ., controlul de legalitate dintr-o atare perspectivă fiind posibil a se realiza potrivit pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Verificând considerentele care relevă analiza efectuată de instanța de apel în privința pretențiilor reclamantului și, corelativ, apărărilor pe care recurentul pâtrât C. le-a opus celor dintâi, Înalta Curte constată că nu pot fi identificate argumente care să fundamanteze aprecierea/concluzia că are caracter ilicit afirmația acestui pârât în sensul că „Securitatea românească știa că el este agent al securității maghiare. El era agent al securității maghiare, se știa. Existau dosare”.

Au fost expuse argumente privind caracterul ilicit al faptei jurnalistului și societății care deține postul de televiziune, însă aceste din urmă fapte sunt distincte de fapta imputată paratului recurent. Conduita jurnalistului și a societății care deține postul de televiziune au fost apreciate ca neconforme rigorilor legale în legătură cu „modul de prezentare a informației, și nu cu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 30 din Constituție”.

Pe de altă parte, în legătură cu afirmațiile menționate ale recurentului pârât C., nu s-a susținut – prin cererea de chemare în judecată ori prin motivele de apel – că ar fi fost unele făcute de acest pârât participând efectiv la emisiune, ci s-a susținut că ele se regăsesc într-o declarație/interviu dat unor terți și din care s-a difuzat un fragment în emisiunea Sinteza zilei, a cărei temă era dezvăluirea unor legături ale reclamantului cu serviciile secrete ale statului ungar.

Raportat la acest context litigios, stabilirea conținutului faptei jurnalistului și a societății comerciale care deține postul de televiziune nu suplinea necesitatea de a se verifica existența, conținutul și caracterul licit al faptei care se imputa în concret pârâtului C..

Concluzionând în sensul că pârâtul recurent C. este culpabil (și responsabil civil) de săvârșirea fapta unei ilicite ce are coordonatele celei pe care reclamantul i-a imputat-o, doar ca o consecință implicită a stabilirii caracterului ilicit al faptei de difuzare pe postul de televiziune a declarațiilor anterior înregistrate ale celui dintâi, instanța de apel a neglijat a avea în vedere distincțiile pe care reclamantul însuși le-a făcut atât în privința prejudiciilor pretins cauzate de fiecare dintre pârâții chemați în judecată, cât și în privința conținutului faptelor fiecărui pârât (de a fi făcut una sau alta dintre afirmațiile considerate denigratoare, respectiv de a fi mijlocit – prin difuzare, confirmare și/sau prin omisiune de a oferi dreptul la replică – aducerea resepctivelor afirmații la cunoștința publică). De asemenea, a neglijat a avea în vedere, și a analiza, apărarea pe care pârâtul recurent a opus-o pretenției recurentului, anume aceea că afirmațiile pe care le-a făcut ar constitui aspecte factuale al căror suport îl constituie declarații anterioare ale fostului șef al Serviciului Român de Informații.

Aceste deficiențe așle analizei realizate de instanța de apel relevă o greșită raportare la principiile care se degajă din prevederile art. 22 alin. (2) și (6) din C. proc. civ. coroborat cu principiul contradictorialității astfel cum este consacrat prin art. 14 alin. (4) și (5) din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată caracterul fondat și al criticii de nelegalitate identificate în conținutul recursului formulat de recurentul pârât C..

Față de cele anterior expuse, și de prevederile art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune admiterea ambelor recursuri.

În conformitate cu prevederile art. 497 din C. proc. civ., se va dispune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instața de apel, urmând ca rejudecarea să se realizeze corspunzător aspectelor de nelegaliate ce au fost anterior reținute.

Sursa informației: www.scj.ro.

Critici cu privire la situația de fapt sau la modalitatea în care instanța de apel a evaluat probele administrate. Casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instața de apel was last modified: aprilie 8th, 2022 by Redacția ProLege

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter